Rugăciune către Îngerul meu păzitor şi alte gânduri

 ”O, Sfinte Îngere, cel ce stai înaintea pătimaşului meu suflet şi al
vieţii mele celei ticăloase, nu mă lasa pe mine păcătosul, nici te
depărta de la mine pentru neînfrânarea mea. Nu da loc dracului celui
viclean ca să-mi stăpânească cu silnicie acest trup muritor. Întăreşte
inima mea cea slabă şi neputincioasă şi mă îndreptează la calea
mântuirii. Aşa Sfinte Îngere al lui Dumnezeu, păzitorul şi acoperitorul
sufletului şi al trupului meu celui ticălos, iartă-mi toate cu câte
te-am scârbit în toate zilele vieţii mele, şi orice am greşit în această
zi, acoperă-mă în această noapte şi mă păzeşte de toată ispita
potrivnicului, ca să nu mânii cu nici un pacat pe Dumuezeu, si te roagă
pentru mine către Domnul, ca să mă întărească în frica Sa şi vrednic să
mă arate pe mine, robul Său, bunătăţii Sale. Amin”
Recent, soţia m-a întrebat “Ştii rugăciunea către Îngerul Păzitor?” Am
spus că îmi este cunoscută, dar ea mi-a spus “nu, mă refer dacă ai învaţat-o
pe de rost deja?” I-am răspuns că nu (aceasta a fost prima mea scuză).Dar
acest lucru mi-a atras atenţia asupra acestei simple rugăciuni şi m-a
făcut să cuget mai mult la Îngerul meu Păzitor.
În religia Ortodoxă, prin rugăciune ţi se dă un înger care te va însoţi
întreaga viaţă, ca parte din ritualul Botezului. Dintotdeauna mi-a plăcut
acest lucru, şi ştiu că Îngerul veghează asupra mea.
Multe persoane asociază Îngerul Păzitor cu cineva care ne salveazî de la
nenorocirile care sunt cât pe ce să se întâmple, sau care ne salvează de
la un naufragiu.
În timp ce călătoream prin Anglia vara trecută, noi aparent am trecut la
roşu în sens giratoriu (ei rar pun lumini la sensurile giratorii, deci
eram nepregătiţi. O maşină ne-a ieşit brusc în cale, dar noi eram
convinşi că nu lovisem această maşină, nu s-a auzit niciun sunet. Am fost
priviţi cam urât şi, după scurt timp, maşina cealaltş a plecat. Am coborât
un pic din maşină ca să vedem dacă nu am fost loviti sau, cel puţin
atinşi. Nu era nimic din cele amintite. O parte din mine dorea să se
întoarcă să caute penele, crezând cu adevărat că Îngerul Păzitor a fost
vătămat în acel moment (dar nu cred că acest lucru mai e posibil acum).
Dar în gândurile despre Îngerul Pazitor este un mare comfort, conform
învăţăturii tradiţionale, deşi menirea Îngerului meu Păzitor nu este de a
răspunde pentru lipsa capacităţilor mele in conducerea maşinii (cu toate
cş eu nu conduceam maşina în Anglia), dar să mă vadă în siguranţă la
limanul mântuirii.
“În siguranţă” e acelaşi lucru cu “mântuit”.
Încă o rugăciune pe care nu o veţi găsi nicăieri altundeva. A fost
scrisă de fiul meu pe când el avea patru ani(aproape cu 16 ani în
urmă). El avea o statuetă mică reprezentând pe Sf. Arhanghel Mihail pe
noptiera din apropierea patului său. I-a plăcut mult şi noi i-am
cumpărat-o.Era o reprezentare foarte vitează a Sf.Mihail, cu o sabie mare
şi teribilă desenată, şi diavolul înţepenit sub un picior al Sf. Mihail
,zvârcolindu-se fără nădejde.
  Rugăciunea fiului meu (rămâne a fi preferata familiei):
“Dragă Sf.Mihail, pazeşte camera mea.
Nu lăsa pe nimeni să mă mănânce sau să mă omoare.
Omoară-l cu sabia ta. Omoară-l cu sabia ta. Amin.”
Acum e o rugaciune potrivită pentru vârsta de 4 ani. Nu ştiu sigur ce-l
putea face să gândeasca la lucruri care l-ar fi putut mânca, dar atunci
când ai 4 ani e bine să înlături orice risc. Rugăciunea funcţiona. A fost
în siguranţă toţi aceşti ani. Singurul lucru care era mâncat în camera
lui au fost multe tone de pizza.
Chiar nu inţeleg obiecţiile pe care le fac protestanţii faţă de aceste
rugăciunu. Mi se spune “exista un singur mediator între om şi
Dumnezeu, Omul Hristos Iisus. “Bine, sunt de acord, dar acest sens al
meditaţiei este un înţeles al cuvântului pe care doar Hristos putea să-l
îndeplinească.
Nici un inger, nici o altă creatură nu mă poate uni cu Dumnezeu. Doar
Dumnezeu devenit om e capabil săa-l unească pe om cu Dumnezeu. Dar noi
vorbim despre rugăciuni, nu despre uniunea “per se”. Poate altcineva să se
roage pentru mine? Eu cred ca da şi am aflat că chiar protestanţii au
dreptul să se roage pentru mine (rog s-o faca). Pot îngerii să se roage
pentru mine? (Da, ei pot şi chiar o fac). Nu e bine să ne adresăm lor ca
să facă cutare sau cutare lucru sau să le mulţumim pentru aceasta (cu
sigurantă nu e aşa).
Pot sfinţii din rai să se roage pentru mine? (Biblia ne spune că ei o
fac). E incorect să ne adresăm lor (Sfânta Tradiţie ne spune contrariul). În
Parabola cu Omul bogat şi Lazăr, bogatul se roagă Părintelui Avraam să-i
zică lui Lazăr să-l miluiască. In cazul lui acest lucru e inutil, dar nu a
fost certat pentru vorbirea lui cu Avraam. Să-ţi fie spus “nu” şi să fii
certat pentru conversaţie sunt două lucruri diferite.
Eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tovărăşia Sfinţilor; pentru cei care
se roagă pentru mine după ce eu i-am rugat s-o facă, şi pentru cei care
s-au rugat pentru mine fără ca eu măcar să ştiu. Eu doar ştiu că o parte
din bucuria de a fi Creştin Ortodox este faptul că rugăciunea nu e
niciodată un lucru făcut în singurătate.
Dumnezeu e “Împaratul mulţimilor”. El este întotdeauna înconjurat de un
imens nor de îngeri, sfinţi, etc. De El nu te poţi apropia singurel. Această
mare companie de martori, îmi aduce martori rugăciunilor mele înaintea
lui Dumnezeu şi le îmbunătăţesc, pe mine umplându-mă de nădejde. Ei văd
mult mai clar lucrurile decât le văd eu. Eu văd şi cunosc foarte puţin.
Slavă Domnului că cineva care cunoaste se roagă pentru mine. Dumnezeu
cunoaşte, dar este plăcerea Lui, în umilinţa totală a naturii Sale, să
împartă această cunoaştere şi să ne invite la rugăciune.
  “Fie ca toţi Sfinţii în Rai să se roage pentru noi. Fie ca
Sf. Arhanghel Mihail să se roage pentru noi şi să ne pazească camera. Fie
ca Sfântul Înger Păzitor al vieţii tale să se roage pentru tine, precum
şi Sfântul al cărui nume îl porţi. Şi fie ca tu să cunoşti tovărăşia
celor din Rai, chiar aici pe pamânt. Ei sunt într-adevăr cu noi.”

Existenţa lui Dumnezeu şi “Dumnezeul care nu există”

Există un curent de „senzaţie–pop” în scrierile unui număr de „atei” ale căror declaraţii sunt întotdeauna sigure că atrag atenţia mass–mediei. Richard Dawkins, Christopher Hitchens şi alţii, sunt surse actuale „du–te la” de căutare pentru mass–media de citate folosite de atei. În multe privinţe, popularitatea actuală a cifrelor este alimentată de Creştinismul „pop”. Una o oglindeşte pe cealaltă. În materie de gândire Creştină serioasă – nu este de interes special – niciunul nu are nimic de spus care ar trebui să fie remarcat.

Scriind în secolele şapte – opt, Sfântul Ion din Damasc a oferit următorul text:

Dar nici nu ştim, nici nu putem spune, care este esenţa lui Dumnezeu, sau cum este El în toate, sau modul în care Fiul său Unul Născut, golindu–se pe Sine, a devenit Om din Fecioara Virgină, născut de o lege contra naturii, sau cum El a umblat pe ape. Prin urmare, este peste capacitatea noastră, să spunem ceva despre Dumnezeu sau chiar să ne gândimla El, dincolo de lucrurile care ne–au fost descoperite de Dumnezeu, fie prin cuvânt sau prin manifestare, prin oracolele divine atât din Vechiului Testament cât şi din cel Nou. (Expunerea exactă a credinţei Ortodoxe, 1.2)

Într–adevăr, s–a remarcat în mod constant de către Părinţii Bisericii că existenţa lui Dumnezeu a fost cu totul peste tot ceea ce înţelegem prin existenţă când ne referim la ceva din creaţie. Astfel, dacă spunem că existăm, nu ne referim că şi Dumnezeu există în acelaşi mod.  Existenţa lui Dumnezeu nu este ca existenţa noastră – dar dincolo de – nu ne referim la nimic din existenţă – Această distincţie importantă este pierdută, bineînţeles, în conversaţiile moderne despre existenţa lui Dumnezeu. În locul declaraţiilor omagiale şi atente ale Părinţilor sunt declaraţiile grosiere ale ateilor moderni şi ale culturii lor pop omologate.

Bineînţeles, Sfântul Ioan din Damasc şi toţi Părinţii au afirmat existenţa lui Dumnezeu. Dar ei au acoperit cu atenţie cuvântul “existenţă” cu alte calificative, ca să poată fi clar că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi comparată cu existenţa a nimic altceva din universul creat. Noi îl cunoaştem pe Dumnezeu doar pentru că El s–a făcut cunoscut.

Şi deşi această cunoaştere, aşa cum ne învaţă şi Sfântul Pavel (Romani 1:19 – 20), este recunoscută că a fost “scrisă” în inima tuturor lucrurilor create, nu este acelaşi lucru cu a spune că existenţa lui Dumnezeu este “evidentă” sau că ar trebui comparată cu ceva din ordinea creată în sine.

În schimb, este recunoscut de către Părinţi că perversitatea din inimile noastre face existenţa lui Dumnezeu mai mult decât evidentă. “Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu”.

Creştinii, prin urmare, fac bine că acordă atenţie acestei învăţături clasice de credinţă. Argumentele cu privire la existenţa lui Dumnezeu, adesea ne atrag la un nivel de vorbire care ne obligă să spunem lucruri pe care credinţa nu le spune. De asemenea, tentează inimile noastre să gândească într–un mod care este mai puţin adevărat decât ceea ce ni s–a dat.

Existenţa lui Dumnezeu este o chestiune profundă, şi niciodată ceva ce ar trebui tratat formal. Acest “Eu cred că Dumnezeu există” şi că “Îl cunosc” sunt printre lucrurile cele mai profunde pe care un creştin le poate spune, şi sunt o mărturisire a harului lui Dumnezeu. Ni s–a dat ceva care este în consonanţă cu puritatea inimii, şi ar trebui astfel să fie mărturisită astfel, cu o umilinţă extremă.

Mai important, ar trebui să abordăm aceste mistere profunde cu devotament atent şi cu uimire.

Faptul că există unii care în lumea nostră modernă împing existenţa lui Dumnezeu către absurd este tragic. Dar nu ar trebui să fie un motiv pentru ca noi să–i tratăm ca şi cum ar fi nişte idioţi. Mai nebuni sunt aceia care prea uşor afirmă existenţa lui Dumnezeu fără veneraţie corespunzătoare şi smerenie, aşa cum astfel de declaraţie necesită în mod corespunzător.

Trăim într–o perioadă a istoriei în care sfinţii sunt necesari. Am trecut de mult de timpul în care argumente raţionale se fac a doua zi. Nimic mai puţin nu se va face în vieţile în care se manifestă existenţa lui Dumnezeu. Lumea a auzit secole de argumente – a fost supusă unor persecuţii crase şi atrocităţi în numele lui Dumnezeu (chiar dacă acestea nu sunt rezultatul unor acţiuni ortodoxe). Am supravieţuit unui secol de extreme (bolşevism, nazism, etc.). Că lumea este înfometată nu mai este nicio îndoială. Dar lumea nu este înfometată de un nou argument câştigător. Lumea este înfometată după Dumnezeu (chiar dacă ştie asta sau nu).

Răspunsul creştin adecvat la foamea din lume este că trebuie să fie găsită numai în manifestarea lui Dumnezeu. Astfel, provocarea ateistului modern nu ar trebui să fie îndeplinită cu o duplicitate anxioasă din panopilia noastră de argumente – dar cu urgenţa rugăciunii prin care am putea deveni noi înşine un răspuns prin realitatea prezenţei lui Dumnezeu în vieţile noastre.

În cursul celor 56 de ani ai vieţii mele am întâlnit ocazional asemenea răspunsuri trăite. Într–o mare măsură, cred că trăiesc şi continui să trăiesc ca un creştin ca urmare a rugăciunilor unor astfel de persoane.

Ca martor al lui Dumnezeu care există – ar trebui să luptăm în modul nostru mărunt- să devenim persoane ale căror vieţi sunt ele însele un argument pentru existenţa lui Dumnezeu – un Dumnezeu a cărui existenţă este într–adevăr deasupra oricărei existenţe.

Aceasta este o ordine înaltă. Nimic nu face mai mult decât viaţa în imaginea învierii lui Christos. Nu ne–a fost promis nimic mai puţin decât ceea ce este în Christos.

Pân’ la ultima suflare

Zis-a avva Antonie către avva Pimen: aceasta este lucrarea cea mare a omului, că greşeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispita până la răsuflarea cea mai de pe urmă.

Pentru mine, ca şi pentru alţi cunoscuţi, lupta împotriva păcatului şi a ispitei este, aşa cum Părinţii o descriu, o luptă pân’ la ultima suflare. Majoritatea luptelor pe care le ducem ne sunt cu totul interioare – nu pot fi observate de nimeni altcineva. Mă gândesc la multele lucruri împotriva cărora cineva se luptă – care sunt de obicei aceleaşi zi de zi. Iar majoritatea a ceea ce ne ispiteşte aparţine de ceea ce şcolile moderne de autoperfecţionare numesc ”defecte de caracter”. Nu este o denumire greşită – este într-adevăr foarte descriptivă. Ceva în mine care nu funcţionează cum ar trebui – şi care se regăseşte în starea mea zilnică – ale cărui rezultate sunt ispita şi lupta (dacă cineva este îndeajuns de norocos să-şi amintească să lupte).

Sunt deasemenea conştient de chestiuni mai ample care fac lupta cu atât mai dificilă. A se lupta cineva împotriva păcatului când este copleşit de depresie este aproape imposibil – depresia în sine ne”fură” toată energia necesară luptei.

La acestea se mai adaugă deasemena şi aşezarea vieţii noastre moderne. Nu trăim într-un sat Ortodox ci în lumea stranie a modernităţii (sau cel puţin majoritatea dintre noi o facem). Cei mai mulţi dintre noi se află la mile depărtare de familia lor şi foarte adesea la mile depărtare de biserica lor parohială. Nu ne-am construit lumea în care trăim pe baza celei mai importante întrebări: ”Care este cea mai bună cale de a construi o lume?” Economia şi alţi factori ne-au proiectat adesea lumea în locul nostru (în special în America).

În mijlocul acestor lucruri, cele mai fireşti consolări pentru existenţa noastrî împresurată de probleme sunt adesea foarte îndepărtate. Astfel, atunci când folosesc un argument pentru existenţa şi iubirea lui Dumnezeu pornind de la frumuseţe – mulţi sunt prea ocupaţi ca să fi întâlnit frumuseţea în acea zi. Nu a fost cel mai important lucru din viaţa noastră. Nu ne-am construit comunităţile în jurul unui asemenea lucru.

Timp de mulţi ani o frumuseţe incontestabilă a fost pentru mine zi de zi stabilitatea familiei mele. Din cea mai fragedă vârstă până la maturitatea lor de acum, copiii mei au constiuit o sursă stabilă de bucurie în uimirea pură faţă de bunătatea lui Dumnezeu – chiar şi atunci când au fost mai puţin decât perfecţi. Soţia mea a ocupat acelaşi loc. De multe ori parohiile mi-au au oferit o asemenea alinare, măcar de-aş primi-o – iar altarul nu m-a dezamăgit niciodată.

Lângă uşa biroului meu am un anunţ – este un citat din Philon, filosoful evreu:

“Fii îngăduitor. Fiecare din cei pe care îi întâlneşti duce o luptă grea.”

Şi mi se pare că este adevărat. Bănuiesc că era adevărat atunci când Philon a scris-o cu circa 2000 de ani în urmă. De aceea nu este nevoie să dau vina pe modernitate pentru ceea ce pare să fi fost o experienţă umană perenă.

Dar trebuie să fiu îngăduitor şi să mă rog pentru frumuseţea lumii ce mă-nconjoară, pentru ca alţii să o vadă şi pentru ca şi eu să o văd. A strânge mâna lui Dumnezeu în mijlocul rugăciunii înseamnă să păşeşti cu siguranţă în orice situaţie. Fie ca Dumnezeu să ne dăruiască tuturor vederea Împărăţiei Sale şi să ne angajăm în luptă pân’ la ultima suflare.

Ortodoxia şi familia

Una dintre problemele abordate foarte rar (chiar și printre ortodocşi) este fenomenul “familiilor mixte”. Nu ştiu dacă acesta este termenul corect, dar este cel pe care eu îl voi folosi. Printre persoanele convertite la Ortodoxie, mulţi sunt singurii ortodocşi din familia lor. Din când în când un soţ sau o soţie intră în sânul bisericii fără celălalt, deşi acest lucru este descurajat într-o anumită măsură. Mai mult, se convertesc părinţii, în timp ce copiii, adulţi fiind, aleg să nu urmeze această cale. Ei au propria viaţă de trăit şi îşi caută propria mântuire. Sărbătorile evidenţiază şi mai mult aceste situaţii şi le fac cu atât mai evidente şi dificile.

Şi nu este doar un fenomen legat de convertire. Multe familii ortodoxe au avut copii care s-au  căsătorit în afara religiei lor sau care au trecut la o altă religie, încă odată evidenţiind fenomenul de familii mixte. Şi bineînţeles că acest lucru nu este niciodată simplu. Asta înseamnă o familie, iar problema lui “a iubi” şi “a accepta” nu ar trebuie să fie o problemă.

Este o problemă mai puternică în Ortodoxie (şi pentru Biserica Catolică, sunt sigur) din moment ce comuniunea nu poate există în afara bisericii. Printre protestanţi, faptul că o femeie este măritată cu un metodist (depinde ce fel de protestant eşti) ar putea fi incomodă, dar nu un lucru care să complice comuniunea în Biserică. În lumea ecumenică modernă, un tip de Protestantism este cam acelaşi lucru cu un alt tip (cel puţin când vine vorba de sfintele taine).

În propria mea familie, călătoria către Ortodoxie a fost însoţită de 4 copii, 2 dintre ei adolescenţi la acea vreme şi 2 mai tineri. Adolescenţii ar fi putut alege în mod clar să aleagă altceva decât ceea ce au ales. Această posibilitate era un gând înspăimântător. Indiscutabil, ne-am trimis copiii către tabere ortodoxe şi îi luam în parohii ortodoxe ca să le viziteze, timp de aproximativ 4 ani, înainte să ne convertim. În cele din urmă, pentru că avansam într-un ritm încet, fratele mai tânăr al soţiei mele şi familia sa s-au convertit înaintea noastră. Copiii noştri au intrat în rândul Bisericii cu noi şi şi-au găsit propria casă acolo. Două fiice sunt măritate cu preoţi.

Am avut privilegiul mirungerii părinţilor mei la vârsta de 80 de ani şi m-am bucurat de grija pastorală care li s-a oferit în parohia lor şi de viaţă ortodoxă pe care au început să o trăiască cu râvnă

Un preot grec mi-a spus odată un proverb: “Un monah îşi mântuieşte familia pentru 7 generaţii”. Nu am idee ce înseamnă asta. Când am auzit-o, m-am întrebat: “În ce sens?” adică “Şapte generaţii trecute sau viitoare?” Bineînţeles, proverbele sunt interesante, dar ele sunt doar proverbe.

Ascuns însă în esenţa acestuia este că familia este un lucru mult mai important decât i-ar place lumii moderne să creadă. Mama ta nu este doar posesoarea pântecelui în care ai stat 9 luni. Mă ia cu friguri când aud despre un tată că se spune că este “un donator de spermă”. Cultura noastră nu este doar grosolană ci şi profund amăgită.

Carne din carnea mea şi os din osul meu, acest lucru nu se referă doar la Adam şi Eva şi la celelalte persoane căsătorite după ei, ci se referă la familie, care sunt într-adevăr “carne din carnea mea şi os din osul meu”. Suntem conectaţi unii prin alţii în modalităţi mult mai puternice decât observăm noi în cultura noastră a mobilităţii, a singurătăţii.

La ortodocşii sârbi, credincioşii nu serbează atât de mult ziua lor de nume cât ziua numelui familiei lor, numită “Slava”. Aceasta marchează ziua (patronată de sfântul respectiv) în care familia lor a acceptat credinţă creştină. Este probabil greu de înţeles până şi pentru alţi ortodocşi cât de puternică este legătura aceasta de familie între sârbi.

Există o legătură care trece de carne şi sânge, sau cel puţin o include şi merge mai departe decât ea. Aşa cum fratele Thomas Hopko a observat cu diferite ocazii (la care am fost martor), sfinţii au o particularitate de a se “aduna”. La mai mult decât o privire rapidă pe vieţile sfinţilor pentru a găsi exemple de asemenea “ciorchini de sfinţi”. Sfântul Vasile cel Mare – ambii lui părinţi au fost sfinţi, ca şi fraţii şi surorile lui – erau cu toţi o familie sfântă. Cei nefamiliari cu Sfânta Tradiţie care completează Sfânta Scriptură nu îşi dau seama nici măcar de familia lui Hristos, că aceasta era un “ciorchine” de sfinţi. Ioachim şi Ana (părinţii Fecioarei Maria), Iosif, “fraţii” lui – aceştia sunt cei mai cunoscuţi. Dar cu puţină cercetare, numărul lor ar putea creşte la 12 persoane în acea reţea familială.

 Nu sunt sigur de efectul pe care îl poate avea un călugăr în familie, dar e suficient să spunem că un singur Mântuitor îşi poate salva familia (familia lui umană) pentru toate generaţiile.

Sunt de asemenea conştient de cât de conectaţi rămânem unul cu celălalt. Expunerea mea către Biserică (atât cea Baptistă în copilărie cât şi ce Anglicană în adolescenţă şi tinereţe) au fost rezultatul fratelui meu. El rămâne un Episcopalian, dar întotdeauna un frate spiritual apropiat.

De ceea ce sunt în mod personal convins că port în mine familia într-un anumit sens (nu prea aş putea explica). Ştiu că atunci când intru în altar şi mă rog, mă rog pentru ei, îmi amintesc de ei şi îi port în inimă mereu. Nu aş putea sta unde stau acum, nu aş fi putut deveni asta din senin. Am o poveste în spate şi o ofer lui Dumnezeu împreună cu tot ceea ce sunt eu. Dacă acest lucru mă va salva, Dumnezeu ştie, dar rugăciunea nu rămâne pentru totdeauna fără răspuns.

 Pentru acelaşi motiv mă rog şi pentru familia generaţiilor trecute. Numai Dumnezeu ştie că eu sunt modelat şi marcat de deciziile pe care ei le-au luat. Nu suntem singuri.

Această imagine ar putea fi extinsă uşor mai departe de carne şi sânge, sau pur şi simplu readusă în amintirea noastră că suntem toţi de acelaşi sânge. Trăim în timpuri în care familia devine ceva complicat. Nu se poate scăpa de complicaţii fiind mai puţin uniţi în Dumnezeu. Pentru că numai confuzie este în afara uniunii noastre cu Dumnezeu. Dar facem bine dacă ne amintim de toată familia noastră şi de cea a altora. Mergem în pelerinaj către Dumnezeu şi mai sunt şi alţii pe care îi avem cu noi. Fie ca Dumnezeu să ne audă rugăciunile pe care le purtam în inimi şi să ne ia pe toţi în Împărăţia Sa cerească. Şi fie ca niciodată să nu uit că am nevoie se rugăciunile familiei mai mult decât au ei, probabil, nevoie de ale mele.

Singurătatea omului modern

Conform tradiţiei benedictine, un călugăr depune patru voturi: sărăcia, castitatea, ascultarea şi stabilitatea. Majoritatea oamenilor sunt familiari cu primele trei voturi monahale, dar nu şi cu al patrulea. În practica benedictină clasică, acesta însemnă că un calugăr să stea într-un loc: să nu se mute de la o mănăstire la alta. Aceasta nu a fost o idee inovativă a benedictinilor. Dinainte ca Benedict să scrie regulile sale, exista dejala Părinții din pustie această vorbă: “Stai în chilia ta şi ea te va învăţa toate”.

Statul într-ul singur loc sau stabilitatea nu par a fi un lucru dificil, precum sărăcia, castitatea sau ascultarea. Totusi, în realitate poate fi într-adevăr cel mai greu vot dintre toate. “Diavolul de la amiază” care încercă să îi întristeze pe calugarii de la început, era cunoscut în special ca o tentaţie ce apărea la un anumit moment de a-şi părăsi chilia şi a merge în vizită, acolo unde bârfa şi alte ispite mult mai mari puteau apărea. În acea clipă, a sta în locul tău era cea mai grea lupta dintre toate. În forma sa extremă, vedem în partea de Est că au existat Stâlpnici, adică călugări care au trăit în vârful unor stâlpi (cel al Sfântului Simeon avea o înălţime de aproape 300 de metri !).

În lumea noastră modernă stabilitatea este un lucru extrem de rar. Americanul mediu se mişcă o dată la ficare cinci ani. Atunci când am venit prima dată în Oak Ridge (Tennessee), mi s-a spus adesea de către oamenii bătrâni că “oamenii din Oak Ridge sunt de pretutindeni !”. Când s-a fondat acest oraş  ca parte a Proiectului Manhattan, în anul 1943, această remarcă era cu adevărat neobişnuită. Americanii se mutau cu locuinţa arareori. Dar a trebuit să dau ultimele veşti noilor mei concetăţeni: “Oriunde mergi, oamenii sunt de pretutindenea !”.

Era o vreme în oraşul meu natal din Carolina de Sud, o plimbare la magazin sau la piaţă ar fi adus o duzină de întâlniri ocazionale cu prieteni şi cunoştinţe. Acum când vizitez, sunt cu toţii străini- sau eu sunt cel străin. Eu nu mai locuiesc acolo.

Toate acestea ar fi interesante din punct de vedere sociologic, dacă nu ar avea un efect asupra vieţilor noastre. Însă au un efect profund.

În 1935 (de exemplu), cel mai obişnuit model pentru ţara noastră era ca un băiat dintr-un anumit loc să întâlnească o fată din acelaşi loc, să se aşeze la casa lor şi să-şi crească copiii în comunitatea în care ei însişi se născuseră, având rude şi prieteni formând o reţea de relaţii care îi înconjura şi după care nutreau. Rata divorţurilor şi a crimelor era scazută în majoritatea locurilor. Comunităţile stabile tind să aibă familii stabile. Reţeaua de relaţii promovează acest lucru. Fiinţele umane au trăit în aceste forme relativ stabile în cea mai mare parte din istoria omenirii.

În 2007 (ca un alt exemplu), cel mai obişnuit model este ca un băiat să întâlnească o fată în liceu sau mai târziu – să zicem că el e din Virginia şi ea din Ohio. Se căsătoresc şi se mută în Oregon unde îşi încep cariera, sau s-au întâlnit acolo şi se căsătoresc. Familia este lucrul pe care îl negociez de genul: “Ai cui părinţi îi vizităm de Thanksgiving anul ăsta? etc.”. Reţeaua de prieteni este adeseori formată din prietenii de la lucru ai lui, respectiv ai ei, şi adeseori nimic mai mult.

În anul 1980, pe când trăiam în Columbia, am participat la o conferinţă în care lectorul a cerut unui auditoriu de aproximativ 400 de persoane să ridice mâna dacă cunoşteau cinci persoane din blocul în care locuiau. S-au ridicat câteva mâini. Am fost în grupul din urmă. Nu cunoşteam pe nimeni din complexul de apartamente unde locuiam. Cei mai mulţi dintre noi nu cunoşteau nici măcar un singur vecin. Şi acesta nu e un tipar modern neobişnuit.

Asta ne aduce la singurătatea omului modern. Internetul ne-a facut să fim mai conectaţi între noi, într-un mod virtual, decât cei din generaţiile de dinainte. Desigur, este un grad înalt de voluntariat în acestă comunitate virtuala. Dacă eu astăzi nu vreau să postez nimic, tu nu poţi face nimic în privinţa asta. Nu suntem o comunitate naturală.

Nu te pot atinge sau auzi cum râzi. Împărtăşesc o poză ca tu să ştii ceva despre cum arăt. Dar care e glasul meu? Cât din dialectul meu Apalas se agaţă încă de limba mea (nu mult, dar o parte).

Şi ştim doar ceea ce alegem să împărţim (să arătăm). Aceasta reprezintă echivalentul unui sat foarte mic, într-adevăr.

Odată ce omul modern şi-a pierdut stabilitatea (şi consider că sunt de vină structurile noastre economice pentru acest fenomen- de exemplu, taxele pentru deplasare sunt deductibile) am pierdut şi roadele acesteia. Crimă, divorţ, consensurile simple care fac ca o cultură să dispară. Televiziunea cu trei canale din anul 1950 şi familiile “white-bread” au reprezentat probabil ultima manifestare a unui consens anterior care nu va mai reveni. Şi nu poate reveni fără stabilitate.

Am trăit în Oak Ridge timp șase ani din 1989,  cea mai lungă perioadă în care am trăit vreodată într-un loc. Cunosc mulţi oameni în acest oraş de 25.000 de locuitori şi cunosc destul de bine parohia mea de mai mult de o sută de suflete. Stabilitate pentru mine înseamnă că voi fi îngropat în acest oraş. Acesta este un obiectiv pe care îl am, însă este unul dintre obiectivele pe termen lung.

Pentru noi toţi, o anumită formă de stabilitate este necesară, chiar dacă acesta este una pe care  trebuie să ne-o creăm noi înşine în mare măsură.

Aş arăta spre Biserica Ortodoxă ca exemplu de stabilitate. Pot să citesc cărţi de acum câteva secole şi să recunosc şi să înţeleg ceea ce se spune. Sf. Atanasie este la fel de interesant pentru mine pe o bază de zi cu zi aşa cum ar spune, de exemplu, pr. John Behr. Ultimele noutăţi din Ortodoxie pur şi simplu nu sunt foarte vechi. Există o stabilitate care vine din această parte a vieţii – o stabilitate pe care nu o pot crea, dar la care pot adera. Sunt ortodox şi pot căuta zi de zi să înţeleg mai bine ce înseamnă asta. Mă pot crea pe mine (care este, probabil, mult mai de preferat).

Eu nu pot părăsi lumea modernă (sau post-modernă, dacă preferaţi). M-am născut în 1953 şi nu este nimic de făcut cu privire la aceasta. Dar există angajamente pe care le pot face – pe care oricare dintre noi le poate face. Sunt căsătorit. Eu nu am un vot de sărăcie, dar tot ce am este deţinut si de soţia mea (nu există proprietate privată). Dacă aveţi copii, veţi învăţa orice ar fi, o anumită formă de sărăcie. Eu nu am un jurământ de castitate. Dar am o singură femeie, mai mult decât un călugăr. În ceea ce le priveşte pe toate celelalte 3 miliarde de femei din lume – eu sunt un călugăr. Pentru cei căsătoriţi, fidelitatea este forma naturală de castitate. Eu nu am un jurământ de ascultare (şi nici soţia mea), dar am o viaţă de supunere reciprocă – voinţa mea nu este a mea. Noi nu suntem aici pentru că eu singur am vrut să fiu aici. Suntem aici pentru că am vrut să fim aici (în cele din urmă, să presupunem că există ascultare – faţă de episcopul meu, şi faţă de Dumnezeul meu – dar pe o bază de zi cu zi Eminenţa Sa nu interferează. Dumnezeu poate fi, de asemenea, ciudat de tăcut).

Dar stabilitatea este mult mai efemeră. Cred că numai prin faptul de a deveni parte a unei comunităţi mai mari, chiar mai mari decât în prezent şi de a ajunge în trecut, vom începe să găsim stabilitatea. În mod ciudat, Oak Ridge este mult mai stabil acum decât majoritatea oraşelor. Dar nici una nu se potriveşte cu stabilitatea de 2.000 de ani a tradiţiei vii. Pentru a trăi viaţa mea în vecinătatea Împărăției lui Dumnezeu, în care sfinţii ştiu numele meu şi mă încurajează sau mă hărţuiesc dacă este necesar.

Dumnezeu să ne dea harul de a veni la locul de stabilitate din voi. Pune-mi un loc unde pot să stau liniştit (să nu mă mai mişc).