Locul creștinilor nu este în această lume

“La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: „Cântați-ne nouă din cântările Sionului!” Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?“

Versetul 5 din psalmul 137 reprezintă pasajul pe care Biserica Ortodoxă începe să-l cânte când se pregătește pentru Postul Mare. Este o recunoaștere a faptului că viața noastră în această lume este cumva străină de Împărăția lui Dumnezeu. Locul nostru nu este aici. Uneori acest sentiment se manifestă ca un dor de casă – ceea ce este într-adevăr ciudat pentru oameni care nu au nici o amintire a unei vieți într-o altă formă. Dar nu este un sentiment neobișnuit.

Cum să le explicăm celorlalți că ne e dor de ceva ce nu am văzut niciodată – că simțim că altundeva este casa noastră. Aceasta este esența dorului creștin autentic. Lumea nostră modernă adeseori dă acestă esență la o parte. Mesajul social al secolului al 19-lea cu precădere transformă dorul de Rai într-un dor de o lume îmbunătățită.

Poemul lui William Blake „Ierusalim”, care este cântat la finalul conferinței anuale a Partidului Laburist din Anglia, se încheie astfel: “Nu mă voi opri din lupta minții / Și nici sabia nu-mi va dormi în mână / Până nu vom construi Ierusalimul / Pe tărâmul verde și plăcut al Angliei.”

Concepția modernistă potrivit căreia Împărăția lui Dumnezeu este ceva ce trebuie „construit” răsună adesea în declarațiile Bisericii și în rugăciunile moderne. „Pentru a construi Împărăția” a devenit un clișeu creștin modern. Este de asemenea o erezie.

Pare extrem de ironic că moștenitorii mântuirii prin har / prin milostivirea lui Dumnezeu ar trebui să primească cu atâta bucurie o Împărăție care trebuie construită. Foarte mult rău a fost făcut în numele unor diverse utopii, atât creștine cât și laice.

Inima creștină autentică este găsită întocmai în psalmul 138. Locul nostru nu este aici, dar nici nu suntem chemați să construim Raiul. Suntem chemați să începem călătoria către casă și să ne întoarcem în Rai. Aceasta nu este o renunțare la progresul social sau o nerespectarea a justiției.

Dar progresul social și justiția sunt ușor trădate de proiecte utopice. Ticăloșii pot face mult rău în numele unui ideal. Nu vom construi o societate care e mai dreaptă decât cetățenii ei. Suntem străini rezidenți, străini într-un pământ străin. Dar nu suntem încă gata să locuim în Rai. Intrarea în pământul spre care suntem chemați este de asemenea o călătorie care ne transformă. Un pustiu se întinde între acest pământ și Țara Făgăduinței. Povestea Ieșirii (din Sfânta Scriptură) este cea a unei călătorii de la sclavie la libertate – și cea a sclavilor care devin pregătiți pentru libertate.

Călătoria începe cu recunoașterea faptului că locul nostru nu este aici. Este trăsătura problematică a secularismului. Lumea laică pretinde că este casa noastră și ne poruncește să ne așezăm. Creștinul care adoptă secularismul își face casă în lumea aceasta și tratează credința ca pe un hobby. Nu va face nici o călătorie care să îl diferențieze de vecinii săi. Va fi ca ei în toate privințele cu excepția hobby-ului său. Ca și cum israeliții au creat grupuri în Egipt pentru a discuta teorii despre Țara Făgăduinței, acolo unde puteau cânta cântările Sionului.

Locul meu nu e aici. Mă voi întoarce la casa Tatălui Meu.

(Părintele Stephen Freeman)

Lucrurile sunt mai mult decât ceea ce par

Astăzi este sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Sărbătorim acest eveniment din viaţa Fecioarei Maria, când ea este adusă în templu de către părinţii ei, Ioachim şi Ana. Imnografia acestei sărbători este bogată şi minunată. Ca multe din scrierile părinţilor, scrierile liturgice ale Bisericii iubesc ironia – ironia celor puternici care devin slabi, a celor bogaţi care devin săraci, etc.

În sărbătoarea acestei zile există ironia minunată că Ea, care va deveni adevăratul Templu al lui Dumnezeu, cea în pântecele căreia  se va întrupa împărăţia lui Dumnezeu pentru nouă luni intră acum în Templu.

Ironia şi mai bogată este că templul în care Ea intră nu mai era Templul plin de glorie din vremea domniei regelui Solomon (care era atât de plin de Gloria lui Dumnezeu încât preoţii nu putea sta să slujească), cu atât mai puţin Cortul plin de glorie ridicat de Moise în sălbăticie. Templul a venit mai târziu ca un înlocuitor al Templului distrus de Babilonieni. Un templu fără Arcă.

Acum, Ea cea adevărată care este adevărata Arcă intră în Templu. Acum adevărata purtătoare a Gloriei lui Dumnezeu merge nerecunoscută în construcţia omenească care este Ichabod („gloria s-a dus”).

Lucrurile sunt mai mult decât par. O mică fată este cea aleasă pentru a purta Lumea. Ea va fi mama lui Dumnezeu. Această fată este cea despre care profeţiile din vechime, date Evei, vorbesc. Din sămânţa ei se va „strivi capul şarpelui”.

Chiar şi vieţile noastre au ironia lor, o ironie ce adesea ne scapă. „Omul”, ne zice Sfântul Grigorie de Nisa (cred) „este tină căreia i s-a poruncit să se facă Dumnezeu”. Ironia că ni s-a poruncit să fim după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu s-a pierdut – de obicei credem că suntem doar tină sau chiar mai rău.

Cea mai mare ironie dintre toate, este, probabil, că suntem iubiţi atât de infinit, atât de fără măsură, deşi ne simţim atât de neiubiţi. Suntem singuri în mijlocul companiei cerului. Suntem înfometaţi în mijlocul unui banchet. Suntem goi, în timp ce gloria lui Dumnezeu aşteaptă să ne îmbrace.

Lucrurile sunt mai mult decât par.  Vecinul meu, care este atât de bine descris de cuvântul „tină” este şi el la fel de destinat gloriei cât sunt şi eu şi tot ce pot eu vedea este tina. Mergând printre zidurile finite, făcute de om, ale unui templu vechi, aş fi putut confunda foarte uşor o fată tânără cu o altă făptură de tină. Aş fi ştiut eu că este Maica Domnului?

Sunt mulţi azi care încearcă să îşi piardă timpul încercând să pună tină înapoi pe Ea, pe care Dumnezeu a mărit-o. Ei ar dori ca ironia să dispară. Dar cu dispariţia acesteia, ar dispărea si toate ironiile pe care Dumnezeu ni le-a dat vreodată. Ea singură, dintre toţi oamenii, a zis ”Iată roaba Domnului, fie mie după Cuvântul Tău”. Şi la asemenea cuvinte, deşi spuse de unul din noi, copiii de tină, Viaţa a fost suflată întru umanitate şi unul dintre noi devine ceea ce eram toti meniţi să devenim. O tânără femeie devine Maica lui Dumnezeu.

Şi în acea tânără sunt îndeplinite cuvintele Evangheliei de azi: „Binecuvântat este cel ce aude cuvântul lui Dumnezeu şi îl ascultă”. Ce ar face Dumnezeu cu acest om din tină care sunt eu? Nu pot decât să citesc promisiunile Lui minunându-mă. Ştiu că orice ar intenţiona, este mult mai mult decât pare, pentru că „ce vom fi nu s-a arătat până acum”.

“Ştim că dacă El Se va arăta”, ne zice Apostolul, “noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este”.

Fără îndoială, schimbaţi în cele din urmă în imaginea în care am fost meniţi să fim creaţi, vom vedea minunea care este Maica lui Dumnezeu, şi o vom vedea şi pe Ea cum este. Atunci, “voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin”.

Este o zi de sărbătorire a ironiei. Dar fiţi atenţi pe măsură ce mergeţi pe strada astăzi. Lucrurile sunt mai mult decât par. Avem un Dumnezeu care iubeşte ironia.

 

Traducere de Oana Gavril

Sămânţa de muştar

Că adevăr vă grăiesc: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo!, şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. (Matei 17:20)

+++

 Scepticii şi naturaliştii de-a lungul timpului au întors pe faţă şi pe dos acest verset. Îmi aduc aminte acum de un pasaj din cartea “Sclavia umană” a lui W. Somerset Maugham, în care un băiat cu picioare strâmbe merge la culcare gândindu-se la el însuşi ca fiind complet sănătos şi perfect, doar ca să se trezească cu acelaşi picior pe care l-a avut mereu, şi cu credinţa zdrobită în Dumnezeu. Am văzut multe cazuri, unele mai simple, altele mai complexe, unde percepţia despre lume şi despre locul credinţei în lume era esenţialmente  aceeaşi ca a băiatului din povestea lui Maugham.

La suprafaţă, afirmaţia lui Hristos este absurdă. Pentru că, dacă aşa mărime mică a credinţei ar muta munţi – atunci trebuie să mărturisesc că am văzut mai puţină credinţă decât atâta, şi eu personal, posed şi mai puţin de atât. Dar asemenea afirmaţii absurde nu ne sunt date doar pentru efectul lor sau ca o exagerare. Ciudat, dar oamenii citind aceste vorbe ale lui Hristos, imediat presupun că ştiu ce este credinţa.

Şi aceasta, cred eu, că este adâncul problemei. Credinţa despre care vorbeşte Hristos este un mod de percepţie, de existenţă care ne este străin nouă. Desigur, certitudinea intelectuală sau încrederea ce se vede astăzi în lumea modernă nu este credinţa care mută munţi. Această certitudine este pur şi simplu un fel de opinie, care nu diferă în niciun fel de alte multe opinii pe care noi le avem despre multe lucruri. O asemenea incredere (certitudinea intelectuală etc) nu necesită nicio transformare particulară a persoanei ce o simte. În cel mai bun caz, poate reprezenta o schimbare în modul în care noi ne raportăm la un lucru – poate nu mai importantă  decât a ne schimba marca de săpun pe care o folosim.

Scripturile  vorbesc de salvarea harului prin credinţă, dar în dezbaterile Reformării, când întreaga relaţie cu Dumnezeu a fost în mare parte redusă la o problemă de statut legal,  această certitudine intelectuală a fost suficientă pentru a susţine acest argument. Dar nu este suficientă ca unealtă de înţelegere profundă a credinţei.

Vladimir Lossky spune acestea despre credinţă:

Ceea ce noi căutăm există deja, ne precede şi face posibilă însăşi căutarea noastră. ‘Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu.’ (Evrei 11:3). Aşadar credinţa ne permite să gândim, ne dă adevărata inteligenţă. Cunoaşterea ne este dată nouă prin credinţă, adică prin participarea noastră voită la prezenţa Lui ce se dezvăluie pe Sine Însuşi. Credinţa nu este aşadar o simplă atitudine psihologică, o simplă fidelitate. Este o relaţie ontologică între om şi Dumnezeu, o relaţie a sufletului pentru care catehumenul se pregăteşte, şi prin care botezul şi încreştinarea se revarsă asupra credinciosului: daruri care restaurează şi însufleţesc natura umană cea mai adâncă. (Lossky –Teologia ortodoxă).

Credinţa este un mijloc de percepere înrădăcinată în uniunea vie cu Dumnezeu. Prin ea, ni se oferă o vedere duhovnicească. Prin credinţa noastră în Dumnezeu percepem adevărul despre ceea ce El este. Este o “relaţie ontologică între om şi Dumnezeu”. Ea implică instantaneu o transformare a fiinţei noastre celei mai adânci – fie ea transformarea cât de mică.

Iată dar exemplul lui Hristos – că cea mai mică cantitate a unei asemenea existenţe este capabilă să mute munţii.

Toate acestea ne întorc pe noi la viaţa noastră de rugăciune şi de căutare permanentă a uniunii cu Dumnezeu prin numele Său. Nu trebuie să încercăm mai mult – ci trebuie să încercăm ceva diferit. Felul nostru de a vedea, de a gândi, de a crede, de a alege etc., sunt toate distorsionate şi ne împiedică să aflăm adevărul despre noi înşine. Credinţa, dată nouă de Dumnezeu, este o restaurare a sinelui nostru adevărat.

 

Traducere de Ileana Cristea

De ce nu credem in Dumnezeu

Este a treia a oara când aleg acest titlu, în seria mea cu articole despre credinţa în Dumnezeu. Nu doresc să ofer motive, pe care ateii le pot oferi drept motive proprii pentru a nu crede în Dumnezeu. Sincer, cred că majoritatea oamenilor nu ştiu de ce nu cred în Dumnezeu, şi,  creştin ortodox fiind, aş presupune că toate discuţiile cu cei care nu cred în Dumnezeu, şi majoritatea discuţiilor cu cei care afirmă că ei cred în Dumnezeu, ar fi discuţii pline de amăgire, cel puţin la un anumit nivel. Aşadar primul motiv pentru care nu putem crede în Dumnezeu.

1. Nu credem în Dumnezeu pentru că trăim într-o iluzie. Nu vedem lumea cum este ea în realitate. Nu ne vedem pe noi cum suntem în realitate. Şi cel mai important este că nu îl vedem pe Dumnezeu cum este El în realitate.

Scriptura ne spune: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8). Din acest motiv, creştinii ortodocşi apelează la scrierile Sfinţilor Părinţi şi la comoara vie a Tradiţiei Bisericii – moştenirea vie a celor care l-au văzut pe Dumnezeu. Împietrirea inimii a dus la sărăcirea cunoştiinţelor noastre, care sunt frecvent pline de amăgiri. Avem nevoie să auzim şi să învăţăm din cunoştiinţele altora.

2. Nu credem în Dumnezeu pentru că am substituit false definiţii pentru adevărata revelaţie a lui Dumnezeu.

Astfel, mulţi creştini care vorbesc despre Dumnezeu, vorbesc despre un Dumnezeu al silogismului, un Dumnezeu al raţionalului, şi nu despre adevăratul Dumnezeu. E o modalitate simplă care nu necesită asceza și lupta cu păcatul a celor care-l cunosc pe Dumnezeu în curăția inimii lor.

3. Nu credem în Dumnezeu pentru ca ne urâm duşmanii şi suntem consumaţi de mânia pe care o simţim împotriva lumii.

Din ceea ce înţeleg eu din Ioan 4; 7-8, este clar că îl cunoaştem pe Dumnezeu doar în măsura în care ne iubim duşmanii. Aceast verset stabileşte un nivel destul de ridicat pentru a ajunge să-L cunoşti pe Dumnezeu. Dar orice comportament mai prejos de iubirea dușmanilor este o amăgire. Această concluzie aduce cu sine şi faptul că a-L cunoaşte pe Dumnezeu presupune un anumit efor din partea noastră. Nu pot (decât printr-o minune) să-l cunosc pe Dumnezeu stând acasă pe canapea și uitându-mă la televizor, sau emiţând tot felul de teorii despre starea lumii în care trăim.

4. Nu credem în Dumnezeu pentru că o astfel de credinţă ne-ar costa prea mult

Nu ştiu cum să interpretez această idee din perspectiva altuia. Nu pot să vorbesc decât din proprie experienţă. În acest caz, sunt anumite puncte şi momente din viaţa mea când am preferat, ca în loc să-l cunosc pe Dumnezeu, să vorbesc despre Dumnezeu, să discut despre idei religioase. Acesta a fost refuzul meu de a trece din fotoliu în suferinţele lui Hristos. Dragostea este foarte scumpă. Dacă nu Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu fără dragoste, atunci alegem destul de des să nu plătim acest preț… al dragostei.

5. Nu credem în Dumnezeu din cauza durerilor şi a neînţelegerilor.

Doresc să afirm asta într-un mod cât se poate de indulgent. Sunt mulţi care nu îl cunosc pe Dumnezeu pentru că vieţile lor au fost atât de pline de durere şi deziluzi (nu alese de ei), încât doar menţionarea Lui este dureroasă. Aceştia sunt de cele mai multe ori victimele celor care pretind că îl cunosc pe Dumnezeu. Din mila lui Dumnezeu, refuzul lor de a-l accepta pe dumnezeul fals, care le-a fost oferit, este un act de har, primit de la adevăratul Dumnezeu. Astfel de persoane sunt mult mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu decât cei care au încercat să le impună părerile lor religioase.

Sigur voi dezvolta aceasta listă in viitor. Dar deocamdata asta este tot ce pot spune.

 (Părintele Stephen Freeman)

Traducere de I. H.

Hristos – Sfârşitul tuturor lucrurilor

Am scris despre acest subiect în alte contexte, dar am vrut să–l aduc și mai mult în atenția voastră: Iisus Hristos este descris în Scriptură ca „Alfa” şi „Omega”, „Începutul” şi „Sfârşitul”. Aceasta nu este pur şi simplu o declaraţie că Hristos este la începutul tuturor lucrurilor, sau că El este la sfârşitul tuturor lucrurilor – ci înseamnă că El este întotdeauna pretutindeni şi în toate timpurile.

Să vorbeşti cu Hristos în rugăciune înseamnă să ai o conversaţie cu El care este atât începutul cât şi sfârşitul. Astfel rugăciunea noastră nu numai că are o calitate atemporală – ci ne și aduce într–o relaţie personală cu Începutul şi Sfârşitul Creaţiei. În rugăciune, suntem scoşi din timp aşa cum îl ştim, şi intrăm în El care este înainte şi după timp.

Cu ani în urmă am avut un prieten (care alții îl catalogau la vremea aceea ca un om despre care poți vorbi despre Iisus) care mi–a spus că obişnuieşte să se roage pentru Apostolul Pavel. Datorită contextului în care l–am cunoscut, care era unul protestant – într–adevăr – practic anabaptist – am fost surprins de mărturisirea lui. „De ce te rogi pentru Apostolul Pavel?” l–am întrebat.

„Pentru că m–a rugat în epistolele sale.”

Bineînţeles, era o persoană cu care poți vorbi despre Iisus, dar care nu ştia prea multă teologie, și care m-a impresionat cu ascultarea sa. Sfântul Pavel l–a rugat şi el s–a simțit obligat. Într–adevăr, el intra în “comuniunea sfinţilor” mai mult decât își imagina. Știa că dacă Iisus este Domnul cerului şi al pământului, atunci se putea ruga pentru Sfântul Pavel şi să–l lase pe Iisus să se îngrijoreze despre această continuitate spațiu-timp.

Există prea mulţi creştini în lume care şi–au dat seama de continuitatea spaţiului-timp şi trăiesc ca şi când au primit poruncile de la un fizician în loc să înțeleagă că le-au primit de la Domnul Universului. Viaţa mea adevărată s–a tradus deja în Împărăţia lui Dumnezeu  (viață ascunsă cu Hristos în Dumnezeu) care transcede chiar şi spaţiul, şi timpul, aşa cum fac rugăciunile mele şi restul experienţei mele creştine.

Pentru mulţi creştini, nu numai că „Dumnezeu este prea mic” ci aşa este şi universul şi concepţia lor privind locul lor în univers.

Când un sfânt al secolului al IV–lea apare şi are o conversaţie cu un călugăr din secolul 21, cum numeşti asta? Se întâmplă mai des decât își închipuie oamenii.

Există lucruri în mişcare în această lumea noastră care dau peste cap spaţiul şi timpul. Așa ar trebui să fie şi pentru cei care-L urmează pe Hristos, acest aspect ar trebuie să fie o normă. Dacă Hristos este Domnul cerului şi al pământului – cum să nu se întâmple aceste lucruri?

Au fost oameni în parohia mea care s-au convertit la Dumnezeu pentru că Noii martiri ai Rusiei au apărut în mijlocul unui accident de maşină şi i–au salvat. Când acea persoană a devenit parte a misiunii mele, primul meu gând a fost: „dacă Noii martiri ai Rusiei apar în Tenessee-ul de Est ca să cruţe viaţa şi să salveze sufletul cuiva, atunci misiunea mea aici este probabil pe mâini bune”.  Am avut dreptate.

Luat la fel, totul va fi în regulă. Biserica în America (mă gândesc în special la Orthodox Church of America) a produs un corp frumos de sfinţi în existenţa sa de mai puţin de 200 ani. Unii dintre ei au fost de fapt mitropoliți sau episcopi în funcţie. În ciuda oricăror probleme pe care le înfruntăm acum, avem o majoritate copleşitoare care vine din partea lui Hristos (Hristos şi un sfânt sunt mereu o majoritate copleşitoare oriunde şi oricând – cel puţin o majoritate dacă nu mult mai mult). Astfel inima mea este plină de încredere şi speranţă.

Cunosc pe Cineva care este atât Începutul cât şi Sfârşitul.

Ştiu cum toate aceste lucruri au început şi ştiu cum se vor termina.

Ce altceva mai avem nevoie să ştim?

Cu inimile umile şi smerite

Poate printre cei mai mari dintre Psalmii lui David este Psalmul 50:

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Spală-mă’ntru totul de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi răul în faţa Ta l-am făcut, aşa ca Tu să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi Tu să biruieşti atunci când vei face judecata. Că, iată, întru fărădelegi m’am zămislit şi în păcate m’a născut maica mea. Că, iată, adevărul l-ai iubit: cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite.           Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vina sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile-de-tot nu le vei binevoi. Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit; inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa de dreptate – prinosul şi arderile-de-tot –, atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Nucleul acestui psalm este atenţia la inimă şi la starea sa interioară în faţa lui Dumnezeu. În această  măsură, nimic nu s–a schimbat între Vechiul şi Noul Testament. Câmpul de luptă, chiar uşile cerului, precum şi porţile iadului, locuiesc făţiş în inima omului. Starea sa în faţa lui Dumnezeu este starea oricărei persoane.

David, care era cunoscut ca un “om după inima lui Dumnezeu” a fost, de asemenea, un om care a fost capabil atât de crimă cât şi de adulter. Cum ar putea Scripturile să–i dea un astfel de titlu? Singurul sens pe care îl pot vedea este caracterul inimii sale. Când proorocul Natan l–a confruntat pe David cu păcatul său, răspunsul său, fără ezitare, a fost de pocăinţă înaintea Domnului. Deşi şi–a  împietrit inima în aşa fel încât să comită un păcat grav, el nu a putut întoarce spatele lui Dumnezeu atunci când a fost confruntat. Întotdeauna mi s–a părut această poveste una extrem de plină de speranţă.

Este, de asemenea, chiar nucleul vieţii ortodoxe. Tot ceea ce facem – rugăciune, post, spovedanie, venerarea icoanelor,  vegherea – indiferent ce Tradiţia ar putea cere de la noi – totul este orientat spre starea inimii. Acesta este motivul pentru care devine atât de ciudat atunci când oamenii pierd calea lor şi încep să creadă că ceea ce este important este rugăciunea, postul, icoanele, detaliile vegherii şi chiar se înfurie atunci când aceste lucruri nu sunt făcute exact cum ar trebui. Este o tragedie, desigur. Ca cineva care a lăsat medicamentul să devină centrul vieţii lor, mai degrabă decât sănătatea, care ar trebui să o aducă medicamentul.

Din acelaşi motiv, ar trebui să ne bucurăm de o inimă umilă şi smerită ori de câte ori o găsim. Dacă un necredincios ne arată mila, ar trebui să ne bucurăm în Dumnezeu şi să îi mulţumim pentru îndurarea Lui, mai degrabă decât să–l judecăm pe cel necredincios. Astfel de oameni milostivi, bărbaţi şi femei, vor intra în Împărăţia Cerurilor înainte de noi toţi.

Am avut întotdeauna o întrebare care abordează toate acestea: este inima mea o inimă cu care Dumnezeu ar putea face ceva?

În cazul în care răspunsul este “nu”, atunci am probleme serioase. Atunci trebuie să-mi dublez eforturile şi să mă rog mai fierbinte pentru mila lui Dumnezeu ca nu cumva să devin cineva pe care El îl consideră inutil.

Dar bărbaţi şi femei cu inimi umile şi smerite sunt materia din care este făcută Împărăţia Cerurilor. Cu astfel de bărbaţi şi femei, Dumnezeu poate şi va face totul. Pentru ei, nimic nu este imposibil. Ei nu pot fi descurajaţi de întâlnirea lor cu Dumnezeu şi cu Împărăţia Lui. Înaintea lor împărăţia  pământească cade, şi înţelepciunea acestei lumi devine mută.

Fie ca Dumnezeu să facă din mine un astfel de om şi să–mi dea pe cine să–mi ţină companie.

Să plângem cu Maica lui Dumnezeu

Avva Isaac a zis: „Odată am stat cu Avva Pimen şi am văzut că el era în extaz, şi, deoarece obişnuiam să vorbesc foarte deschis cu el, am făcut o metanie în faţa lui şi l–am întrebat „Spune–mi, unde ai fost?” Iar el nu a vrut să-mi spună. Dar când am insistat, el a răspuns: „gândurile mele au fost cu Sfânta Maria, Maica lui Dumnezeu, aşa cum a stat Ea şi a plâns la Crucea Mântuitorului, şi îmi doresc să pot plânge mereu la fel de mult cât a plâns Ea atunci”.

                                                                                                           Zicerile Părinţilor Pustiei

Plânsul a avut întotdeauna un rol important în spiritualitatea ortodoxă. Pot spune puţin sau nimic despre darul lacrimilor, deoarece nu am acest dar. Dar l–am văzut. Şi de multe ori am văzut poporul lui Dumnezeu pocăindu–se pentru păcatele lui, oferind oferta pură a lacrimilor lui lui Dumnezeu.

Cea mai importantă problemă a vieţii spirituale este starea inimii. Este de fapt o inima „smerită” într–o stare pe care Dumnezeu o poate folosi? Este foarte posibil ca noi să–I prezentăm lui Dumnezeu o inimă împietrită (despre acest lucru pot vorbi într–o anumită măsură din experienţa personală), şi să aflăm că, atunci când ne rugăm, ne rugăm cu greu, Dumnezeu pare absent, lucrurile spirituale devin cenuşă înaintea noastră, necazurile altora nu reuşesc să ne atingă. În lumea noastră modernă cele mai multe spectacole oferite în inimile noastre, deşi orientate spre recurs emoţional, au totuşi un efect de împietrire frecventă a inimilor noastre. Plângem pentru un personaj dintr-un film, dar inimile noastre rămân neatinse de imagini de mare suferinţă prezentate în filmul ştirilor reale.

Emotivitatea din primul exemplu nu este o problemă a inimii, ci de sentimentalism, care nu are aproape nimic de-a face cu inima sau cu starea corespunzătoare a acesteia în faţa lui Dumnezeu. Mai mult, în secolul al XIX–lea, creştinismul a fost împletit cu sentimentalismul. A produs minunate structuri gotice şi Liturghii, dar adesea a fost îndeplinit cu sentimentalism, mai degrabă decât cu pocăinţă. Este foarte posibil să simţim religios, dar ca acest lucru să nu aibă nimic de a face cu Dumnezeu.

Înmuierea inimii noastre este un proces lung, lent, dar, probabil, activitatea cea mai importantă a vieţii noastre spirituale. Ni se spune că „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. (Psalm 50) Părinţii se referă la lacrimile de pocainţă, ca „la al doilea botez”.

Spovedania regulată este, probabil, printre cele mai importante medicamente date nouă în Biserică pentru vindecarea de împietrirea inimii noastre. Rugăciunea, lectura spirituală corespunzătoare, precum şi actele de caritate faţă de alţii sunt, de asemenea, părţi importante ale acestei vindecări a inimii.

Dacă nu–ţi pasă suficient de cei de lângă tine, atunci începe să–ţi  schimbi inima arătând milă. Dă bani (un lucru foarte uşor, într–adevăr, care este atât de rar folosit ca instrument pentru a înmuia inima)! Fă acte de caritate.

În cazul în care inimii îi este greu să se roage, atunci du–te la spovedanie şi spune–I lui Dumnezeu, în prezenţa preotului, şi cere să fii vindecat. Noi nu trebuie să neglijăm niciodată o inima împietrită. Acesta este începutul morţii şi a corupţiei în sufletul nostru.

Maicii lui Dumnezeu, care Şi–a cedat inima lui Dumnezeu atât de complet şi cu astfel de perfecţiune, I S–a spus, la prezentarea lui Hristos în templu, „şi chiar prin sufletul tău va trece sabie!„ (Ev. După Luca 2:35) Ea nu se temea de o astfel de sabie , dar a stat fermă lângă Hristos la Cruce, şi Şi–a purtat sabia cum El Şi–a purtat Crucea. Nu este de mirare că Părinţii Pustiei îşi doresc întotdeauna să plângă într–un astfel de mod. Pentru a avea o astfel de inimă înaintea lui Dumnezeu înseamnă să-L cunoaştem în plinătatea Lui.