Scriind în secolele şapte – opt, Sfântul Ion din Damasc a oferit următorul text:

Dar nici nu ştim, nici nu putem spune, care este esenţa lui Dumnezeu, sau cum este El în toate, sau modul în care Fiul său Unul Născut, golindu–se pe Sine, a devenit Om din Fecioara Virgină, născut de o lege contra naturii, sau cum El a umblat pe ape. Prin urmare, este peste capacitatea noastră, să spunem ceva despre Dumnezeu sau chiar să ne gândimla El, dincolo de lucrurile care ne–au fost descoperite de Dumnezeu, fie prin cuvânt sau prin manifestare, prin oracolele divine atât din Vechiului Testament cât şi din cel Nou. (Expunerea exactă a credinţei Ortodoxe, 1.2)

Într–adevăr, s–a remarcat în mod constant de către Părinţii Bisericii că existenţa lui Dumnezeu a fost cu totul peste tot ceea ce înţelegem prin existenţă când ne referim la ceva din creaţie. Astfel, dacă spunem că existăm, nu ne referim că şi Dumnezeu există în acelaşi mod.  Existenţa lui Dumnezeu nu este ca existenţa noastră – dar dincolo de – nu ne referim la nimic din existenţă – Această distincţie importantă este pierdută, bineînţeles, în conversaţiile moderne despre existenţa lui Dumnezeu. În locul declaraţiilor omagiale şi atente ale Părinţilor sunt declaraţiile grosiere ale ateilor moderni şi ale culturii lor pop omologate.

Bineînţeles, Sfântul Ioan din Damasc şi toţi Părinţii au afirmat existenţa lui Dumnezeu. Dar ei au acoperit cu atenţie cuvântul “existenţă” cu alte calificative, ca să poată fi clar că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi comparată cu existenţa a nimic altceva din universul creat. Noi îl cunoaştem pe Dumnezeu doar pentru că El s–a făcut cunoscut.

Şi deşi această cunoaştere, aşa cum ne învaţă şi Sfântul Pavel (Romani 1:19 – 20), este recunoscută că a fost “scrisă” în inima tuturor lucrurilor create, nu este acelaşi lucru cu a spune că existenţa lui Dumnezeu este “evidentă” sau că ar trebui comparată cu ceva din ordinea creată în sine.

În schimb, este recunoscut de către Părinţi că perversitatea din inimile noastre face existenţa lui Dumnezeu mai mult decât evidentă. “Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu”.

Creştinii, prin urmare, fac bine că acordă atenţie acestei învăţături clasice de credinţă. Argumentele cu privire la existenţa lui Dumnezeu, adesea ne atrag la un nivel de vorbire care ne obligă să spunem lucruri pe care credinţa nu le spune. De asemenea, tentează inimile noastre să gândească într–un mod care este mai puţin adevărat decât ceea ce ni s–a dat.

Existenţa lui Dumnezeu este o chestiune profundă, şi niciodată ceva ce ar trebui tratat formal. Acest “Eu cred că Dumnezeu există” şi că “Îl cunosc” sunt printre lucrurile cele mai profunde pe care un creştin le poate spune, şi sunt o mărturisire a harului lui Dumnezeu. Ni s–a dat ceva care este în consonanţă cu puritatea inimii, şi ar trebui astfel să fie mărturisită astfel, cu o umilinţă extremă.

Mai important, ar trebui să abordăm aceste mistere profunde cu devotament atent şi cu uimire.

Faptul că există unii care în lumea nostră modernă împing existenţa lui Dumnezeu către absurd este tragic. Dar nu ar trebui să fie un motiv pentru ca noi să–i tratăm ca şi cum ar fi nişte idioţi. Mai nebuni sunt aceia care prea uşor afirmă existenţa lui Dumnezeu fără veneraţie corespunzătoare şi smerenie, aşa cum astfel de declaraţie necesită în mod corespunzător.

Trăim într–o perioadă a istoriei în care sfinţii sunt necesari. Am trecut de mult de timpul în care argumente raţionale se fac a doua zi. Nimic mai puţin nu se va face în vieţile în care se manifestă existenţa lui Dumnezeu. Lumea a auzit secole de argumente – a fost supusă unor persecuţii crase şi atrocităţi în numele lui Dumnezeu (chiar dacă acestea nu sunt rezultatul unor acţiuni ortodoxe). Am supravieţuit unui secol de extreme (bolşevism, nazism, etc.). Că lumea este înfometată nu mai este nicio îndoială. Dar lumea nu este înfometată de un nou argument câştigător. Lumea este înfometată după Dumnezeu (chiar dacă ştie asta sau nu).

Răspunsul creştin adecvat la foamea din lume este că trebuie să fie găsită numai în manifestarea lui Dumnezeu. Astfel, provocarea ateistului modern nu ar trebui să fie îndeplinită cu o duplicitate anxioasă din panopilia noastră de argumente – dar cu urgenţa rugăciunii prin care am putea deveni noi înşine un răspuns prin realitatea prezenţei lui Dumnezeu în vieţile noastre.

În cursul celor 56 de ani ai vieţii mele am întâlnit ocazional asemenea răspunsuri trăite. Într–o mare măsură, cred că trăiesc şi continui să trăiesc ca un creştin ca urmare a rugăciunilor unor astfel de persoane.

Ca martor al lui Dumnezeu care există – ar trebui să luptăm în modul nostru mărunt- să devenim persoane ale căror vieţi sunt ele însele un argument pentru existenţa lui Dumnezeu – un Dumnezeu a cărui existenţă este într–adevăr deasupra oricărei existenţe.

Aceasta este o ordine înaltă. Nimic nu face mai mult decât viaţa în imaginea învierii lui Christos. Nu ne–a fost promis nimic mai puţin decât ceea ce este în Christos.

Pentru mine, ca şi pentru alţi cunoscuţi, lupta împotriva păcatului şi a ispitei este, aşa cum Părinţii o descriu, o luptă pân’ la ultima suflare. Majoritatea luptelor pe care le ducem ne sunt cu totul interioare – nu pot fi observate de nimeni altcineva. Mă gândesc la multele lucruri împotriva cărora cineva se luptă – care sunt de obicei aceleaşi zi de zi. Iar majoritatea a ceea ce ne ispiteşte aparţine de ceea ce şcolile moderne de autoperfecţionare numesc ”defecte de caracter”. Nu este o denumire greşită – este într-adevăr foarte descriptivă. Ceva în mine care nu funcţionează cum ar trebui – şi care se regăseşte în starea mea zilnică – ale cărui rezultate sunt ispita şi lupta (dacă cineva este îndeajuns de norocos să-şi amintească să lupte).

Sunt deasemenea conştient de chestiuni mai ample care fac lupta cu atât mai dificilă. A se lupta cineva împotriva păcatului când este copleşit de depresie este aproape imposibil – depresia în sine ne”fură” toată energia necesară luptei.

La acestea se mai adaugă deasemena şi aşezarea vieţii noastre moderne. Nu trăim într-un sat Ortodox ci în lumea stranie a modernităţii (sau cel puţin majoritatea dintre noi o facem). Cei mai mulţi dintre noi se află la mile depărtare de familia lor şi foarte adesea la mile depărtare de biserica lor parohială. Nu ne-am construit lumea în care trăim pe baza celei mai importante întrebări: ”Care este cea mai bună cale de a construi o lume?” Economia şi alţi factori ne-au proiectat adesea lumea în locul nostru (în special în America).

În mijlocul acestor lucruri, cele mai fireşti consolări pentru existenţa noastrî împresurată de probleme sunt adesea foarte îndepărtate. Astfel, atunci când folosesc un argument pentru existenţa şi iubirea lui Dumnezeu pornind de la frumuseţe – mulţi sunt prea ocupaţi ca să fi întâlnit frumuseţea în acea zi. Nu a fost cel mai important lucru din viaţa noastră. Nu ne-am construit comunităţile în jurul unui asemenea lucru.

Timp de mulţi ani o frumuseţe incontestabilă a fost pentru mine zi de zi stabilitatea familiei mele. Din cea mai fragedă vârstă până la maturitatea lor de acum, copiii mei au constiuit o sursă stabilă de bucurie în uimirea pură faţă de bunătatea lui Dumnezeu – chiar şi atunci când au fost mai puţin decât perfecţi. Soţia mea a ocupat acelaşi loc. De multe ori parohiile mi-au au oferit o asemenea alinare, măcar de-aş primi-o – iar altarul nu m-a dezamăgit niciodată.

Lângă uşa biroului meu am un anunţ – este un citat din Philon, filosoful evreu:

“Fii îngăduitor. Fiecare din cei pe care îi întâlneşti duce o luptă grea.”

Şi mi se pare că este adevărat. Bănuiesc că era adevărat atunci când Philon a scris-o cu circa 2000 de ani în urmă. De aceea nu este nevoie să dau vina pe modernitate pentru ceea ce pare să fi fost o experienţă umană perenă.

Dar trebuie să fiu îngăduitor şi să mă rog pentru frumuseţea lumii ce mă-nconjoară, pentru ca alţii să o vadă şi pentru ca şi eu să o văd. A strânge mâna lui Dumnezeu în mijlocul rugăciunii înseamnă să păşeşti cu siguranţă în orice situaţie. Fie ca Dumnezeu să ne dăruiască tuturor vederea Împărăţiei Sale şi să ne angajăm în luptă pân’ la ultima suflare.

Şi nu este doar un fenomen legat de convertire. Multe familii ortodoxe au avut copii care s-au  căsătorit în afara religiei lor sau care au trecut la o altă religie, încă odată evidenţiind fenomenul de familii mixte. Şi bineînţeles că acest lucru nu este niciodată simplu. Asta înseamnă o familie, iar problema lui “a iubi” şi “a accepta” nu ar trebuie să fie o problemă.

Este o problemă mai puternică în Ortodoxie (şi pentru Biserica Catolică, sunt sigur) din moment ce comuniunea nu poate există în afara bisericii. Printre protestanţi, faptul că o femeie este măritată cu un metodist (depinde ce fel de protestant eşti) ar putea fi incomodă, dar nu un lucru care să complice comuniunea în Biserică. În lumea ecumenică modernă, un tip de Protestantism este cam acelaşi lucru cu un alt tip (cel puţin când vine vorba de sfintele taine).

În propria mea familie, călătoria către Ortodoxie a fost însoţită de 4 copii, 2 dintre ei adolescenţi la acea vreme şi 2 mai tineri. Adolescenţii ar fi putut alege în mod clar să aleagă altceva decât ceea ce au ales. Această posibilitate era un gând înspăimântător. Indiscutabil, ne-am trimis copiii către tabere ortodoxe şi îi luam în parohii ortodoxe ca să le viziteze, timp de aproximativ 4 ani, înainte să ne convertim. În cele din urmă, pentru că avansam într-un ritm încet, fratele mai tânăr al soţiei mele şi familia sa s-au convertit înaintea noastră. Copiii noştri au intrat în rândul Bisericii cu noi şi şi-au găsit propria casă acolo. Două fiice sunt măritate cu preoţi.

Am avut privilegiul mirungerii părinţilor mei la vârsta de 80 de ani şi m-am bucurat de grija pastorală care li s-a oferit în parohia lor şi de viaţă ortodoxă pe care au început să o trăiască cu râvnă

Un preot grec mi-a spus odată un proverb: “Un monah îşi mântuieşte familia pentru 7 generaţii”. Nu am idee ce înseamnă asta. Când am auzit-o, m-am întrebat: “În ce sens?” adică “Şapte generaţii trecute sau viitoare?” Bineînţeles, proverbele sunt interesante, dar ele sunt doar proverbe.

Ascuns însă în esenţa acestuia este că familia este un lucru mult mai important decât i-ar place lumii moderne să creadă. Mama ta nu este doar posesoarea pântecelui în care ai stat 9 luni. Mă ia cu friguri când aud despre un tată că se spune că este “un donator de spermă”. Cultura noastră nu este doar grosolană ci şi profund amăgită.

Carne din carnea mea şi os din osul meu, acest lucru nu se referă doar la Adam şi Eva şi la celelalte persoane căsătorite după ei, ci se referă la familie, care sunt într-adevăr “carne din carnea mea şi os din osul meu”. Suntem conectaţi unii prin alţii în modalităţi mult mai puternice decât observăm noi în cultura noastră a mobilităţii, a singurătăţii.

La ortodocşii sârbi, credincioşii nu serbează atât de mult ziua lor de nume cât ziua numelui familiei lor, numită “Slava”. Aceasta marchează ziua (patronată de sfântul respectiv) în care familia lor a acceptat credinţă creştină. Este probabil greu de înţeles până şi pentru alţi ortodocşi cât de puternică este legătura aceasta de familie între sârbi.

Există o legătură care trece de carne şi sânge, sau cel puţin o include şi merge mai departe decât ea. Aşa cum fratele Thomas Hopko a observat cu diferite ocazii (la care am fost martor), sfinţii au o particularitate de a se “aduna”. La mai mult decât o privire rapidă pe vieţile sfinţilor pentru a găsi exemple de asemenea “ciorchini de sfinţi”. Sfântul Vasile cel Mare – ambii lui părinţi au fost sfinţi, ca şi fraţii şi surorile lui – erau cu toţi o familie sfântă. Cei nefamiliari cu Sfânta Tradiţie care completează Sfânta Scriptură nu îşi dau seama nici măcar de familia lui Hristos, că aceasta era un “ciorchine” de sfinţi. Ioachim şi Ana (părinţii Fecioarei Maria), Iosif, “fraţii” lui – aceştia sunt cei mai cunoscuţi. Dar cu puţină cercetare, numărul lor ar putea creşte la 12 persoane în acea reţea familială.

 Nu sunt sigur de efectul pe care îl poate avea un călugăr în familie, dar e suficient să spunem că un singur Mântuitor îşi poate salva familia (familia lui umană) pentru toate generaţiile.

Sunt de asemenea conştient de cât de conectaţi rămânem unul cu celălalt. Expunerea mea către Biserică (atât cea Baptistă în copilărie cât şi ce Anglicană în adolescenţă şi tinereţe) au fost rezultatul fratelui meu. El rămâne un Episcopalian, dar întotdeauna un frate spiritual apropiat.

De ceea ce sunt în mod personal convins că port în mine familia într-un anumit sens (nu prea aş putea explica). Ştiu că atunci când intru în altar şi mă rog, mă rog pentru ei, îmi amintesc de ei şi îi port în inimă mereu. Nu aş putea sta unde stau acum, nu aş fi putut deveni asta din senin. Am o poveste în spate şi o ofer lui Dumnezeu împreună cu tot ceea ce sunt eu. Dacă acest lucru mă va salva, Dumnezeu ştie, dar rugăciunea nu rămâne pentru totdeauna fără răspuns.

 Pentru acelaşi motiv mă rog şi pentru familia generaţiilor trecute. Numai Dumnezeu ştie că eu sunt modelat şi marcat de deciziile pe care ei le-au luat. Nu suntem singuri.

Această imagine ar putea fi extinsă uşor mai departe de carne şi sânge, sau pur şi simplu readusă în amintirea noastră că suntem toţi de acelaşi sânge. Trăim în timpuri în care familia devine ceva complicat. Nu se poate scăpa de complicaţii fiind mai puţin uniţi în Dumnezeu. Pentru că numai confuzie este în afara uniunii noastre cu Dumnezeu. Dar facem bine dacă ne amintim de toată familia noastră şi de cea a altora. Mergem în pelerinaj către Dumnezeu şi mai sunt şi alţii pe care îi avem cu noi. Fie ca Dumnezeu să ne audă rugăciunile pe care le purtam în inimi şi să ne ia pe toţi în Împărăţia Sa cerească. Şi fie ca niciodată să nu uit că am nevoie se rugăciunile familiei mai mult decât au ei, probabil, nevoie de ale mele.

]]> http://parintelestephen.wordpress.com/2012/01/24/ortodoxia-si-familia/feed/ 0 dutzelu http://parintelestephen.wordpress.com/2012/01/23/singuratatea-omului-modern/ http://parintelestephen.wordpress.com/2012/01/23/singuratatea-omului-modern/#comments Mon, 23 Jan 2012 11:45:49 +0000 Claudiu http://parintelestephen.wordpress.com/?p=567 Continue reading →]]> Conform tradiţiei benedictine, un călugăr depune patru voturi: sărăcia, castitatea, ascultarea şi stabilitatea. Majoritatea oamenilor sunt familiari cu primele trei voturi monahale, dar nu şi cu al patrulea. În practica benedictină clasică, acesta însemnă că un calugăr să stea într-un loc: să nu se mute de la o mănăstire la alta. Aceasta nu a fost o idee inovativă a benedictinilor. Dinainte ca Benedict să scrie regulile sale, exista dejala Părinții din pustie această vorbă: “Stai în chilia ta şi ea te va învăţa toate”.

Statul într-ul singur loc sau stabilitatea nu par a fi un lucru dificil, precum sărăcia, castitatea sau ascultarea. Totusi, în realitate poate fi într-adevăr cel mai greu vot dintre toate. “Diavolul de la amiază” care încercă să îi întristeze pe calugarii de la început, era cunoscut în special ca o tentaţie ce apărea la un anumit moment de a-şi părăsi chilia şi a merge în vizită, acolo unde bârfa şi alte ispite mult mai mari puteau apărea. În acea clipă, a sta în locul tău era cea mai grea lupta dintre toate. În forma sa extremă, vedem în partea de Est că au existat Stâlpnici, adică călugări care au trăit în vârful unor stâlpi (cel al Sfântului Simeon avea o înălţime de aproape 300 de metri !).

În lumea noastră modernă stabilitatea este un lucru extrem de rar. Americanul mediu se mişcă o dată la ficare cinci ani. Atunci când am venit prima dată în Oak Ridge (Tennessee), mi s-a spus adesea de către oamenii bătrâni că “oamenii din Oak Ridge sunt de pretutindeni !”. Când s-a fondat acest oraş  ca parte a Proiectului Manhattan, în anul 1943, această remarcă era cu adevărat neobişnuită. Americanii se mutau cu locuinţa arareori. Dar a trebuit să dau ultimele veşti noilor mei concetăţeni: “Oriunde mergi, oamenii sunt de pretutindenea !”.

Era o vreme în oraşul meu natal din Carolina de Sud, o plimbare la magazin sau la piaţă ar fi adus o duzină de întâlniri ocazionale cu prieteni şi cunoştinţe. Acum când vizitez, sunt cu toţii străini- sau eu sunt cel străin. Eu nu mai locuiesc acolo.

Toate acestea ar fi interesante din punct de vedere sociologic, dacă nu ar avea un efect asupra vieţilor noastre. Însă au un efect profund.

În 1935 (de exemplu), cel mai obişnuit model pentru ţara noastră era ca un băiat dintr-un anumit loc să întâlnească o fată din acelaşi loc, să se aşeze la casa lor şi să-şi crească copiii în comunitatea în care ei însişi se născuseră, având rude şi prieteni formând o reţea de relaţii care îi înconjura şi după care nutreau. Rata divorţurilor şi a crimelor era scazută în majoritatea locurilor. Comunităţile stabile tind să aibă familii stabile. Reţeaua de relaţii promovează acest lucru. Fiinţele umane au trăit în aceste forme relativ stabile în cea mai mare parte din istoria omenirii.

În 2007 (ca un alt exemplu), cel mai obişnuit model este ca un băiat să întâlnească o fată în liceu sau mai târziu – să zicem că el e din Virginia şi ea din Ohio. Se căsătoresc şi se mută în Oregon unde îşi încep cariera, sau s-au întâlnit acolo şi se căsătoresc. Familia este lucrul pe care îl negociez de genul: “Ai cui părinţi îi vizităm de Thanksgiving anul ăsta? etc.”. Reţeaua de prieteni este adeseori formată din prietenii de la lucru ai lui, respectiv ai ei, şi adeseori nimic mai mult.

În anul 1980, pe când trăiam în Columbia, am participat la o conferinţă în care lectorul a cerut unui auditoriu de aproximativ 400 de persoane să ridice mâna dacă cunoşteau cinci persoane din blocul în care locuiau. S-au ridicat câteva mâini. Am fost în grupul din urmă. Nu cunoşteam pe nimeni din complexul de apartamente unde locuiam. Cei mai mulţi dintre noi nu cunoşteau nici măcar un singur vecin. Şi acesta nu e un tipar modern neobişnuit.

Asta ne aduce la singurătatea omului modern. Internetul ne-a facut să fim mai conectaţi între noi, într-un mod virtual, decât cei din generaţiile de dinainte. Desigur, este un grad înalt de voluntariat în acestă comunitate virtuala. Dacă eu astăzi nu vreau să postez nimic, tu nu poţi face nimic în privinţa asta. Nu suntem o comunitate naturală.

Nu te pot atinge sau auzi cum râzi. Împărtăşesc o poză ca tu să ştii ceva despre cum arăt. Dar care e glasul meu? Cât din dialectul meu Apalas se agaţă încă de limba mea (nu mult, dar o parte).

Şi ştim doar ceea ce alegem să împărţim (să arătăm). Aceasta reprezintă echivalentul unui sat foarte mic, într-adevăr.

Odată ce omul modern şi-a pierdut stabilitatea (şi consider că sunt de vină structurile noastre economice pentru acest fenomen- de exemplu, taxele pentru deplasare sunt deductibile) am pierdut şi roadele acesteia. Crimă, divorţ, consensurile simple care fac ca o cultură să dispară. Televiziunea cu trei canale din anul 1950 şi familiile “white-bread” au reprezentat probabil ultima manifestare a unui consens anterior care nu va mai reveni. Şi nu poate reveni fără stabilitate.

Am trăit în Oak Ridge timp șase ani din 1989,  cea mai lungă perioadă în care am trăit vreodată într-un loc. Cunosc mulţi oameni în acest oraş de 25.000 de locuitori şi cunosc destul de bine parohia mea de mai mult de o sută de suflete. Stabilitate pentru mine înseamnă că voi fi îngropat în acest oraş. Acesta este un obiectiv pe care îl am, însă este unul dintre obiectivele pe termen lung.

Pentru noi toţi, o anumită formă de stabilitate este necesară, chiar dacă acesta este una pe care  trebuie să ne-o creăm noi înşine în mare măsură.

Aş arăta spre Biserica Ortodoxă ca exemplu de stabilitate. Pot să citesc cărţi de acum câteva secole şi să recunosc şi să înţeleg ceea ce se spune. Sf. Atanasie este la fel de interesant pentru mine pe o bază de zi cu zi aşa cum ar spune, de exemplu, pr. John Behr. Ultimele noutăţi din Ortodoxie pur şi simplu nu sunt foarte vechi. Există o stabilitate care vine din această parte a vieţii – o stabilitate pe care nu o pot crea, dar la care pot adera. Sunt ortodox şi pot căuta zi de zi să înţeleg mai bine ce înseamnă asta. Mă pot crea pe mine (care este, probabil, mult mai de preferat).

Eu nu pot părăsi lumea modernă (sau post-modernă, dacă preferaţi). M-am născut în 1953 şi nu este nimic de făcut cu privire la aceasta. Dar există angajamente pe care le pot face – pe care oricare dintre noi le poate face. Sunt căsătorit. Eu nu am un vot de sărăcie, dar tot ce am este deţinut si de soţia mea (nu există proprietate privată). Dacă aveţi copii, veţi învăţa orice ar fi, o anumită formă de sărăcie. Eu nu am un jurământ de castitate. Dar am o singură femeie, mai mult decât un călugăr. În ceea ce le priveşte pe toate celelalte 3 miliarde de femei din lume – eu sunt un călugăr. Pentru cei căsătoriţi, fidelitatea este forma naturală de castitate. Eu nu am un jurământ de ascultare (şi nici soţia mea), dar am o viaţă de supunere reciprocă – voinţa mea nu este a mea. Noi nu suntem aici pentru că eu singur am vrut să fiu aici. Suntem aici pentru că am vrut să fim aici (în cele din urmă, să presupunem că există ascultare – faţă de episcopul meu, şi faţă de Dumnezeul meu – dar pe o bază de zi cu zi Eminenţa Sa nu interferează. Dumnezeu poate fi, de asemenea, ciudat de tăcut).

Dar stabilitatea este mult mai efemeră. Cred că numai prin faptul de a deveni parte a unei comunităţi mai mari, chiar mai mari decât în prezent şi de a ajunge în trecut, vom începe să găsim stabilitatea. În mod ciudat, Oak Ridge este mult mai stabil acum decât majoritatea oraşelor. Dar nici una nu se potriveşte cu stabilitatea de 2.000 de ani a tradiţiei vii. Pentru a trăi viaţa mea în vecinătatea Împărăției lui Dumnezeu, în care sfinţii ştiu numele meu şi mă încurajează sau mă hărţuiesc dacă este necesar.

Dumnezeu să ne dea harul de a veni la locul de stabilitate din voi. Pune-mi un loc unde pot să stau liniştit (să nu mă mai mişc).

În unul dintre eseurile lui adresate tovarăşilor lui sovietici, a scris cu litere îngroşate: NU MINŢI. REFUZĂ SĂ IEI PARTE LA MINCIUNĂ. Propoziţia aproape că a sărit din pagină. După cum aveam să descopăr mai târziu citind despre Soljeniţîn, el trăia această maximă într-un joc periculos cu regimul sovietic. Prea mult adevăr, spus prea repede şi te puteau ucide. Prea puţin adevăr şi erai ca şi mort. În cele din urmă, regimul regla chestiunile exilând autorul. El a continuat să scrie şi să vorbească aici, în Vest, până când latura lui Creştină a devenit prea evidentă pentru presa americană. După faimoasa “Adresă Harvard”, presa americană a început să îl ignore.

Dar cuvintele lui nu mi-au părăsit niciodată gândurile. Ani mai târziu, pe când îmi trăiam viaţa în rândul clerului episcopal, realizam că acele cuvinte mă bântuiau constant. Nu trăiam într-un regim sovietic, dar ajunsesem să văd viaţa în cadrul unei birocraţii protestante ca pe ceva marcat constant de “vorbit cu sens dublu”. Crezul era spus în timpul slujbelor, dar nu era crezut în multe locuri. Clerul care depusese un jurământ de “a se conforma cu doctrina, disciplina şi adoraţia” Bisericii Episcopale, extinsese înţelesul jurământului până la un punct al lipsei de sens.

A trebuit să mă cert cu cei de la Facultatea de Teologie despre divinitatea lui Hristos (nu exagerez). Unul dintre episcopi mi-a spus că Partenogeneza este “opţională” ca doctrină. Când am fost autorul unui canon diecezan asupra comportamentului sexual deviant al clerului (cerând ca tot clerul din cadrul diecezei “să păstreze un standard în limita credinţei al comportamentului sexual, abţinându-se de la orice activitate sexuală în afara Sfintei Cununii”), am fost etichetat ca şi “homofob” şi am văzut un şir lung de membri ai clerului diecezan călcându-şi jurământul şi stând în faţa unei adunări diecezane şi aducând orice argument împotriva canonului propus, numai nu acela că ar favoriza uniunile homosexuale. Asta a inclus şi membri ai clerului care erau la vremea respectivă homosexuali activi. Canonul a pierdut la o distanţă considerabilă. Cei care votau şi-au spus că nu votau în favoarea uniunilor homosexuale, ci opuneau rezistenţă unei încercări “non-anglicane” de a a legifera o chestiune care nu avea nevoie de asta.

Zece ani mai târziu, aceeaşi confesiune făcea în sfârşit în mod deschis ceea ce se făcea în secret şi aproba şi numea un homosexual practicant ca şi episcop al Bisericii.

Argumentele mele aici nu sunt legate de chestiuni sexuale. Gândurile mele sunt, în schimb, despre viaţa într-un climat al jumătăţilor de adevăr şi al faptelor nespuse – ca să nu mai menţionez minciunile clare.

Mulţi oameni, inclusiv clerici, nu sunt străini astăzi de acest tip de climat. Multe dintre aşa-numitele secte eretice au o oarecare latură a acestui climat. Doctrinele se degradează treptat – unii ar spune că sunt “reinterpretate”. Noi ortodoxii sunt inventate (feminismul este necesar în cele mai multe seminarii într-o manieră mult mai strictă decât a fost vreodată în doctrina creştină clasică).

Există organizaţii în multe dintre aceste confesiuni care susţin eforturile clerului “tradiţional” sau “conservator” şi laicilor de a rezista reînnoirii credinţei creştine. Am o mare simpatie faţă de munca lor şi mă rog pentru ei în lupta lor. Ereticii omit aspecte vitale ale învăţăturilor creştine şi ale moralităţii, astfel că este slăbită cultura generală sau chiar ajutată în această goană nebună spre post-creştinism. Biserica Ortodoxă, mai ales Patriarhatul Moscovei, a fost destul de vocală în suportul său către aceste eforturi conservatoare.

Dar mă întorc la Soljeniţîn. Pentru că ceea ce este în joc când vorbim despre viaţă este mult mai mult decât luptele culturale şi decât venirea şi plecarea valurilor intelectuale în protestantismul cultural. Ceea ce este în joc pentru oameni în aceste situaţii este chiar sufletul lor.

Este posibil să fii de acord cu întreaga agendă revizionistă a sectei protestantismului şi poate să fie mai puţin periculoasă pentru sufletul omului decât în cazul celor care nu sunt de acord cu ea şi caută să se adapteze. Sufletul şi acomodarea lui cu ceea ce este fals sau cu ceea ce cineva crede că este fals este o chestiune de foarte mare profunzime.

David Steinmetz, profesor în Istoria Bisericii la Universitatea Duke (am participat la nişte cursuri ale lui în anii ’80), a publicat recent un editorial în care a comentat despre cele opt sau nouă parohii din Virginia care au ales să se despartă de Biserica Episcopală. Observaţia lui de final a fost destul de grăitoare. Istorisind saga ultimelor două decenii sau cam aşa în Anglicanism, el a observat că Episcopalii conservatori au ajuns într-un punct critic:

Conservatorii nu au crezut-o [sugestia principală cum că problemele sexuale erau chestiuni asupra cărora Creştinii pot fi de acord să nu fie de acord], au declarat diferenţele dintre ei ca fiind “ireconciliabile” şi au început să se distanţeze de masa princială a Bisericii Episcopale. Unele parohii au format o reţea conservatoare în cadrul Bisericii Episcopale, în timp ce altele s-au retras – cu sau fără proprietatea bisericii lor – să se alinieze cu alte provincii conservatoare din Rwanda, Uganda, Nigeria sau America de Sud.

Din acest motiv, decizia celor 9 parohii din Dieceza Virginiei – incluzând parohiile mari, prospere şi istorice din Biserica Truro şi Falls – nu a venit complet ca o surpriză.

Ceea ce a venit ca o surpriză a fost momentul. Ca şi divorţul, retragerea dintr-o familie de biserici se presupune a fi o ultimă soluţie, folosită numai când toţi paşii intermediari de reconciliere a diferenţelor existente au fost încercaţi şi au eşuat. Decizia bisericilor din Virgina de a pleca poartă toate semnele nerăbdării – sau, cel puţin, al eşecului virtuţii creştine a speranţei.

Nimeni nu are niciun drept de a fi fericit cu această separare, cu atât mai puţin congregaţiile care au plecat, care doar ce au început să îşi estimeze pierderile.

Din nefericire, istoria demonstrează că schisma, ca divorţul, este mai uşor de făcut decât de îndreptat şi o despărţire prematură a cuiva de prima sa dragoste poate fi pentru totdeauna.

Steinmetz este un studiant al istoriei Bisericii – dar, în acest caz, el nu reuşeşte să privească la imaginea de ansamblu a istoriei. Limba birocraţiei în anglicanism a fost una de “dialog”, “ascultare” şi “răbdare” pentru aproape 50 de ani. În tot acel timp, această limbă a răbdării a fost direcţionată către cei care susţineau poziţiile tradiţionale, în timp ce realitatea învăţării, metodei şi practicii Bisericii au dus în continuu un marş neîntrerupt către o revizie radicală a credinţei Creştine.

Toate acestea ar fi comparabile cu perioadele mai de la început ale istoriei Bisericii, când erau dezlănţuite marile dezbateri asupra doctrinei (ca în anii Consiliilor Ecumenice), asta dacă ceea ce se întâmpla chiar erau dezbateri. În schimb, există politica controlului şi spiritualitatea adaptării. Hristos şi-a învăţat discipolii “cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu”. Viaţa adaptării nu este nici da, nici nu.

În propria mea viaţă, cuvinte precum cele ale lui Soljeniţîn m-au urmărit – dar cu o speranţă statornică de mântuire. Faptele şi scrierile lui au sugerat că este pe deplin posibil să trăieşti şi să te comporţi cu integritate, chiar şi în vremuri când toţi ar recomanda adaptarea. În cele din urmă, speranţa m-ar forţa să îmi spun singur adevărul şi să iau decizii în concordnaţă cu ceea ce îmi spun. Acele decizii m-au adus la Biserica Ortodoxă.

Trăim într-o epocă foarte periculoasă – într-un timp în care oamenilor nu li se cere să îşi schimbe convingerile atât de mult încât să îşi păstreze opiniile şi gândurile pentru ei. Steinmetz greşeşte în observaţiile sale. Întrebarea cea mai potrivită ar fi “De ce ţi-a luat atât de mult timp?”.

Nu trebuie să ne grăbim să îi judecăm pe ceilalţi sau să spunem că ceilalţi nu pot gândi orice au ei chef. “Trăim într-o ţară liberă”. Dar pentru ca inima oamenilor să fie liberă, ea trebuie să înfrunte adevărul şi să îşi asume consecinţele acestuia. Lecţia lui Soljeniţîn este că o astfel de viaţă este posibilă.

De la convertirea mea, am avut oportunitatea de a întâlni “duhovnici”, preoţi care au suferit în timpul comunismului, în unele cazuri întemniţaţi pentru angajamentul lor curajos faţă de adevăr. Am avut şi oportunitatea de a auzi poveşti despre preoţi care nu au dus-o atât de bine – au devenit informatori sau s-au acomodat în alt fel cu minciuna sub care trăiau. Poate povestea lor şi alegerile lor au fost mai clare decât acelea înfruntate de creştini în vestul modern.

Credinţa mea proprie este că toţi înfruntăm alegeri similare în orice moment. Alegerile între un suflet adaptat şi un suflet care trăieşte adevărul pot fi create de un număr mare de circumstanţe. Dar realitatea alegerilor unui suflet rămâne aceeaşi.

Există sfinţi care trăiesc printre noi (eu nu sunt unul dintre ei). Barbaţi şi femei care au arătat puterea lui Dumnezeu prin simplul fapt de a spune adevărul şi de a se comporta în concordanţă cu el. Ei fac aceleaşi alegeri interioare pe care sfinţii au trebuit mereu să le facă. Până la urmă, s-ar putea să nu existe un alt drum către mântuire.

Acesta nu pare începutul unui articol despre Crăciun. E perioada anului în care cântăm „Pace pe pământ, între oameni bunăvoire” şi pe cât posibil îi uităm pe acei oameni care, aşa cum spun unii, nu vor sărbători niciodată Crăciunul, devenind ei înşişi un buştean de Crăciun ce arde în focul veşnic, spre uşurarea multora.

În mod ciudat, Biserica Ortodoxă, în Duminica dinaintea Crăciunului îi sărbătoreşte pe strămoşii lui Hristos, amintindu-şi de drepţii Vechiului Testament a căror lucrare a preînchipuit venirea lui Hristos în lume. Cea mai proeminentă figură, a cărei icoană ocupă locul central al cinstirii ortodoxe în această Duminică, este cea a Celor Trei Tineri, care au fost chinuiţi în cuptorul Babilonului şi au refuzat să se închine idolului regelui rău.

Istoria Celor Trei Tineri este povestită în cartea lui Daniel şi este dezvoltată în ediţia grecească (LXX) a cărţii lui Daniel. Aici ni se spune că, deşi tinerii au refuzat să execute ordinul regelui şi au fost aruncaţi într-un cuptor încălzit de şapte ori mai mult decât de obicei:

Îngerul Domnului a coborât în cuptor alături de ei şi a înlăturat flăcările arzătoare ale cuptorului. El a făcut interiorul cuptorului să fie ca şi când o adiere plină de rouă ar sufla prin el, astfel că focul nu i-a atins deloc, nici nu le-a provocat durere, nici nu i-a tulburat.

Aici este minunea Crăciunului, înfăţişată nouă în ilustrarea tipologică a Vechiului Testament! Un imn din Biserică închinat Naşterii Domnului spune: „Fii Vechiului Legământ care au umblat în mijlocul focului, dar nu au ars, au preînchipuit pântecele Fecioarei, care a rămas neatins când a născut mai presus de fire”. Ca focul pe care Moise l-a văzut arzând în rug, şi acest foc arde, dar nu mistuie. Este Energia Divină a lui Dumnezeu, după cum spun mai mulţi Sfinţi Părinţi. „Căci Domnul Dumnezeul tău este foc mistuitor” (Deuteronom 4, 24). Dar El este şi foc care arde şi totuşi nu mistuie.

Însuşi Hristos spune: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49) Crăciunul este şi el aprinderea acestui foc. La venirea Lui, toate se apropie de judecată. Cei înţelepţi îşi află mântuirea, un rege rău îşi află decăderea. Îngerii cântă într-un fel care depăşeşte orice laudă adusă vreodată. Israelul devine pământul pe care păşeşte Dumnezeu şi Ţara Făgăduinţei devine Ţara Împlinirii.

Acesta este şi focul care se aprinde deasupra capetelor Apostolilor la Cincizecime şi îi umple de Duhul Sfânt. Este focul harului lui Dumnezeu care ne schimbă, care arde patimile noastre şi care desăvârşeşte lucrarea dreptăţii.

O, Noapte Sfântă, lumina străluceşte minunat!

Cu toate acestea, deşi sistemul economic mondial pare să stea în echilibru pe baza generozităţii celor două luni de cheltuieli, acest lucru este foarte puţin pentru Crăciun. Sfântul Maxim Mărturisitorul rezumă Crăciunul şi Întruparea lui Hristos, astfel: “Întruparea Cuvântului este temeiul tuturor lucrurilor.”

Această declaraţie minunat de paradoxală aduce sub observaţie că “toate lucrurile au fost făcute de către El şi pentru El”. Sf. Maxim interpretează aceste cuvinte referindu-se la Hristos întrupat şi nu la Cuvântul pre-întrupat. Acesta întoarce istoria pe dos şi dovedeşte întruparea lui Hristos ca fiind ceva mai mult decât un conflict istoric menit să ne elibereze de datoriile sau obligaţiile noastre temporare. Este actul lui Dumnezeu care Îşi desăvârşeşte cu adevărat creaţia prin Învierea Sa. Cuvintele „Săvârşitu-s-a!” sunt cuvintele Creatorului peste întreaga Sa creaţie. El a prezis aceasta, „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine.”. Acest lucru răsună într-un sens cosmic în cuvintele primului capitol din Epistola către Efeseni: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, Spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El” (Efes. 1:9-10).

Crăciunul, ca sărbătoare care celebrează Întruparea lui Hristos (la fel ca şi sărbătoarea Bunei Vestiri), este sărbătoarea începutului tuturor lucrurilor şi sărbătoarea sfârşitului tuturor lucrurilor. Este atât cauza, cât şi sfârşitul tuturor efectelor. Şi astfel vom avea un Crăciun „mare” în acest an pentru că darul care ni s-a dat nu este altceva decât creaţia însăşi. Preţul său este însăşi viaţa lui Dumnezeu. Nu este economia, în felul în care se gândesc politicienii la economie. Este oikonomia – iubirea neîncetată a lui Dumnezeu ce desăvârşeşte ceea ce numai El putea începe şi ceea ce numai El putea termina.

Din când în când, în ultimii cinci ani ai acestui blog, am împărtăşit cu voi fragmente din călătoria mea, iar mulţi, prin comentarii, au împărtăşit cu mine frânturi din călătoria lor. Am discutat şi prin e-mail cu mulţi care doreau o conversaţie privată. În aceşti cinci ani sunt profund recunoscător pentru faptul că mulţi au spus că aceste scrieri i-au ajutat în convertirea lor la ortodoxie. Nimic nu m-ar putea face mai fericit. Sunt conştient că mulţi au trimis mulţumiri care făceau referire la convertiri. Şi pentru acestea sunt la fel de recunoscător.

Undeva în următoarele luni (nu mai sunt atât de atent la cifre), blogul „Slavă lui Dumnezeu pentru toate” va înregistra peste 3.000.000 de vizionări în scurta lui existenţă. Mă iertaţi, dar o conversaţie atât de extinsă despre un singur subiect este uimitoare. Totuşi călătoria continuă.

Cred că cele mai critice părţi ale pelerinajului nostru spre Împărăţie se găsesc în detalii, nu în destinaţia şi direcţia generală. Un cuvânt frumos, un gest de bunătate valorează mai mult decât orice carte sau articol care s-ar putea citi despre bunătate. Împărăţia lui Dumnezeu nu constă în cărţi şi blog-uri, ci în „dreptate, pace şi bucurie”. Asemenea acte de bunătate sunt paşii care ne duc spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Viaţa mea s-a schimbat radical în ultimii cinci ani ai acestui blog. Am devenit bunic (de două ori); trei dintre copiii mei s-au căsătorit în timpul scrierii lui; ambii mei părinţi şi socri au adormit în Domnul. Aşadar, acum, împreună cu soţia mea, călătoresc ca un orfan pe pământ, deşi am părinţi în ceruri. Am publicat o carte, fiind fără îndoială rodul muncii la acest blog.

Dar mai ales, am găsit (spre surprinderea mea) o mulţime de prieteni. Internetul are un renume rău (pentru că se pot găsi multe lucruri negative). Dar eu am găsit o comunitate internaţională de prieteni – oameni pentru care pot să mă rog şi care se roagă pentru mine. Această comunitate nu e facebook, nu este nici o reţea „socială”.  Este mai mult decât atât. Dragostea tuturor pentru Hristos formează o reţea numită Trupul lui Hristos, pentru care sunt deosebit de recunoscător.

Vă rog să vă rugaţi pentru mine în continuarea călătoriei mele şi vă ofer, de asemenea, rugăciunile mele. Mulţumesc Domnului pentru voi toţi şi dau slavă lui Dumnezeu pentru toate. Pentru toate!

Ne considerăm agenţi ai schimbării – sau răspunzători pentru multele dezastre care se produc în viaţa noastră. Aceia care „reuşesc” în viaţă, îşi imaginează că sunt stăpânii propriului destin sau cred că au puterea de a-şi alege ce dumnezeu doresc, construindu-şi astfel unul dupa dorinţele lor.

Pentru cei slabi, robiţi de patimi, genetic malformaţi, mitul alegerii şi puterea libertăţii par ironii fără milă. Nu numai că eşuăm, dar este lansată ideea că eşecul survine din faptul că noi nu ne-am dorit din răsputeri să avem succes. Slăbiciunile noastre devin un blestem, pe când cei binecuvântaţi de soartă se bucură de prosperitate şi de sănătate. Posibilitatea alegerii este un mit, crezut mai ales de cei tineri. Cei mai în vârstă, aproape inevitabil, îl consideră prostesc. Mişcarea „pro-alegere” şi oamenii care sunt de acord cu eutanasierea legală sunt numai consecinţe fireşti ale „libertăţii noastre”. Aceste ultime manifestări ale „libertăţii noastre” reprezintă de fapt libertatea de a ucide şi de a comite suicid, care, desigur, sunt doar iluzii ale libertăţii.

Este o diferenţă, nu chiar întâmplătoare şi uneori subtilă, între aceste concepte moderne de libertate şi alegere – omul ca factor al schimbării – şi înţelegerea ortodoxă tradiţională a lumii şi a rolului pe care libertatea îl joacă în aceasta. La nivelul cel mai simplu, lumea condusă  de principiul cauză-efect (lumea alegerilor noastre benevole) este un loc prea mic pentru Adevărul revelat în Hristos. Dumnezeu nu poate fi descris ca fiind un element într-o lume bazată pe relaţia cauză-efect. El nu poate fi descris ca şi Cauză Iniţială pentru că după şi înaintea Lui nu mai există alte cauze. Domnul nu poate fi limitat la a fi doar Primul în ceva anume – Dumnezeu este unic şi nu există altul.

Dumnezeu Care S-a făcut cunoscut prin Iisus Hristos este pe drept văzut ca şi Creatorul tuturor. Totuşi, cum creează Dumnezeu toate acestea nu este un subiect potrivit pentru cercetare. Cauza şi efectul sunt pur şi simplu insuficiente pentru a-L descrie pe Dumnezeu ca şi Creator. În schimb, un vers interesant din Ieşire oferă o sugestie mai bună pentru a începe să înţelegem rolul pe care alegerile noastre îl au sau nu: Moise I-a ridicat atunci Domnului un jertfelnic şi l-a numit Iahvé-Nissi(Domnul este steagul meu), căci „cu mână tainică îl va bate Domnul pe Amalec din neam în neam”.(Ieşire 17, 15-16).

Mâna tainică a Domnului descrie foarte bine implicarea Sa în lumea noastră – o metaforă ce se repetă în versetele Sfintei Scripturi (înţeleasă în special prin prisma Ortodoxiei).

Un exemplu excelent pentru a observa această metaforă sunt Cei Trei Tineri din Cartea lui Daniel şi continuarea întâmplărilor din Cântarea Celor Trei tineri. Acolo, tinerii credincioşi sunt puşi în faţa poruncii de a se închina la idoli, de a cădea în faţa unui chip pe care regele îl ridicase şi de a-l preaslăvi. Daca vreţi, această ameninţare este tipică pentru cei care văd lumea doar pe principiul cauză-efect. Puterea este definită ca abilitatea de a-ţi impune propria voinţă. Astfel, Cei Trei Tineri sunt fără putere. Nu pot face nimic împotriva dorinţei regelui. Ameninţarea lui, desigur, îi predă morţii într-un cuptor de foc. Ei refuză, respectând poruncile Domnului şi se încredinţează bunătăţii Sale. Răspunsul lor către rege este unul clasic: Atunci Nabucodonosor, cuprins de tulburare şi de mânie, a poruncit să fie aduşi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego; şi au fost aduşi în faţa regelui. Şi răspunzând regele Nabucodonosor, le-a zis: „Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, adevărat este că voi nu le slujiţi dumnezeilor mei şi că nu vă închinaţi la chipul pe care eu l-am ridicat? Acum dar, dacă sunteţi gata, când veţi auzi glasul trâmbiţei şi al flautului şi al harpei şi al cimpoiului şi al psaltirii şi al armoniei simfonice şi al oricărui alt fel de cântare, veţi cădea şi vă veţi închina la chipul de aur pe care eu l-am ridicat; dar dacă nu vă închinaţi, în chiar ceasul acela veţi fi aruncaţi în cuptorul ce arde cu foc; şi cine este dumnezeul care să vă scoată pe voi din mâinile mele?“. Şi răspunzând Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, i-au zis regelui Nabucodonosor: „Nu e nevoie să-ţi răspundem la aşa ceva. Căci Dumnezeul nostru, Căruia noi Îi slujim, este în ceruri şi El poate să ne scape din cuptorul ce arde cu foc şi să ne izbăvească, o, rege, din mâinile tale. (Daniel 3, 13-17)

Astfel, puterea, precum este definită de lume, este pusă faţă în faţă cu puterea lui Dumnezeu şi cu mâna Sa tainică.

Iar Nabucodonosor i-a auzit cântând laude; şi s-a mirat şi degrab s-a sculat şi le-a zis dregătorilor săi: „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?“. Şi i-au răspuns regelui: „Adevărat, o, rege!“ Şi a zis regele: „Eu văd acum patru oameni dezlegaţi, mergând prin mijlocul focului fără ca ceva să-i vatăme; iar chipul celui de al patrulea este asemenea fiului lui Dumnezeu“. Atunci Nabucodonosor s-a apropiat de gura cuptorului ce ardea cu foc şi a zis: „Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, voi, robii Dumnezeului Celui-Preaînalt, ieşiţi afară şi veniţi aici!“, iar Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului. (Daniel 3, 24-26)

În Cântarea celor Trei Tineri mai este adăugată următoarea descriere:

Şi, umflându-se peste măsură, i-a ars pe caldeii ce se aflau în jurul cuptorului. Dar îngerul Domnului se coborâse în cuptor deodată cu Azaria şi cu prietenii săi şi a îndepărtat văpaia din cuptor; mijlocul cuptorului l-a făcut ca şi cum ar fi fost o adiere răcoroasă, un foşnet de rouă, în aşa fel încât focul nu i-a mai atins şi nu le-a pricinuit nici dureri, nici teamă. (Cântarea celor Trei Tineri 24-26)

Deci, precum rugul care ardea şi nu se mistuia pe care l-a văzut Moise în Muntele Sinai sau ca pântecele Fecioarei care a dat naştere lui Hristos şi totuşi a rămas fecioară(şi imaginea se poate multiplica), Dumnezeu lucrează într-un mod care nu poate fi descris. Dacă spunem că El cauzează aceste lucruri – atunci, cuvântul „cauza” are un alt înţeles faţă de cel obişnuit.

Azaria spune aşa în rugăciunea lui:

Să nu ne ruşinezi, ci fă cu noi după-ndurarea Ta şi după bogăţia milei Tale; şi scoate-ne pe potriva minunilor Tale şi dă-i mărire numelui Tău, Doamne! Să fie daţi ruşinii toţi cei ce le fac rău robilor Tăi; acoperiţi să fie de ruşine, lipsiţi de stăpânire şi putere, tăria lor să se sfărâme! Şi să cunoască ei că Tu eşti Domnul,Tu, singur Dumnezeu, slăvit în tot pământul!“(Cântarea celor trei tineri, 18-21)

Am pus accentul pe „scoate-ne pe potriva minunilor Tale”. Aceasta este o descriere potrivită a felului cum lucrează Dumnezeu. Puterea Domnului nu este o putere care să poată fi comparată cu cea a regelui, este mai mult decât atât. Pentru că oricum ar lucra regele, el NU face toate acestea „pe potriva minunilor”. Astfel de lucrare îi aparţine doar lui Dumnezeu.

Această sintagmă „pe potriva minunilor tale” se regăseşte în Slujba Aghiasmei Mari, folosită la Botez sau la Sfinţiriea Apei, sub forma de „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”.

Spunând asemenea cuvinte asupra apelor Iordanului (precum am văzut într-un pelerinaj în Septembrie) se accentuează prezenţa mâinii tainice a Celui Preaînalt. Pentru că în timpul slujbei sfinţirii apelor ne rugăm ca binecuvantarea dată Iordanului să vină asupra tuturor apelor: „Pentru ca să dăruiască apei acesteia harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului, cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea Sfântului Duh”. La prima vedere pare ciudat că Îl rugăm pe Dumnezeu să facă Iordanul să fie Iordan. Pr. Alexander Schmemann spune undeva că în Sfintele Taine nu Îl rugăm pe Dumnezeu să prefacă lucrurile în ceva ce ele nu sunt, ci să le facă ceea ce sunt ele cu adevărat. Deci, binecuvântare nu este dată din nou Iordanului, ci în rugăciune, ne este descoperit ce este de fapt Iordanul: o icoană. Este locul prin care evreii traversează pentru a ajunge în Pământul Făgăduinţei. Este locul unde se arată Paştele Domnului – care Se coboară în iad pentru a-i lua pe cei morţi şi a-i duce la Viaţă. O icoană nu este doar un simbol, după sensul modern al cuvântului, ci face prezent în viaţa noastră tot ceea ce reprezintă ea. Astfel, „toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat”(Romani 6, 3). Iordanul şi toate apele astfel binecuvântate sunt o poartă spre Sfintele Paşti.

Icoanele nu cauzează, ci dezvăluie. A cauza ar însemna o înţelegere prin forţe magice (magia în sine făcând parte din lumea modernă – vezi alchimia)

Când neputincioasa înţelegere omenească este pusă faţă în faţă cu măreţia lucrării lui Dumnezeu în lume, voinţa noastră ni se descoperă a fi altceva decât ne imaginam noi. Voinţa este mai degrabă doar o mică parte a naturii umane, care are nevoie în sine de mântuire şi vindecare, decât un element de care depinde schimbarea.

Nu-mi pot dori mai mult mântuirea şi mai puţin învierea.

Degeaba avem voinţă fără să avem voinţă pentru mântuire. Voinţa omenească îşi joacă propriul rol, chiar dacă unul mic, în lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu.

Nu putem fi mântuiţi decât prin mila lui Dumnezeu – chiar şi aşa este nevoie totuşi în această conlucrare şi de râvna sau silinţa noastră. Mica noastră străduinţă poate fi redusă şi la un strigăt de ajutor. La fel ca tâlharul de pe cruce ce spunea „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!”.

Nu suntem cei care cauzează schimbarea sau singurii de care depinde schimbarea, ci suntem oameni care au nevoie de schimbare. Lumea relaţiei cauză-efect în care ne imaginăm că suntem oameni puternici (ca Nabucodonosor), nu este de fapt lumea care deţine adevărata putere. Adevărata putere este în mâna tainică a lui Dumnezeu, care l-a trimis pe singurul său Fiu în lume, care S-a întrupat şi a făcut pentru noi ceea ce noi nu puteam face. Noi nu am fi putut intra în Rai şi nici nu am fi putut să ne îndumnezeim. De aceea, El S-a coborât printre noi şi S-a făcut Om, îndumnezeind firea omenească şi oferindu-ne posibilitatea să fim cu El în Rai.

Dumnezeu nu poate fi ales sau consumat ca şi când El ar fi un produs printre alte produse. El nu este o idee sau un slogan în care noi să credem orbeşte. El este Dumnezeul la Care strigăm după ajutor şi Care şi-a arătat dragostea şi ne-a dat nădejdea că vom primi răspuns la slaba noastră rugăciune.

Printre cele mai adevărate aspecte ale modernităţii (chiar dacă este în sine mai degrabă produs al teologiei creştine, decât a culturii moderne) sunt cei 12 paşi folosiţi la Alcoolicii Anonimi. Primul pas este de a recunoaşte că nu avem nicio putere asupra patimilor care ne înrobesc. Chiar dacă poate părea ciudat, alcoolicul care vrea să renunţe la viciul său, trebuie să înceapă prin a recunoaşte că nu poate face asta singur. Al doilea pas constă în a recunoaşte că „doar o putere mai mare decât a noastră ne-ar putea ajuta”. Aş zice că doar o putere care este diferită de orice altă putere cunoscută de noi până atunci, ne poate ajuta. Al treilea pas este de a te dărui întru totul acelei puteri. Ce este interesant e că milioane de oameni, bărbaţi şi femei, s-au lăsat de patima băuturii, nu datorită voinţei lor, ci pentru că au recunoscut că au o voinţă slabă. Este cea mai apreciată comunitate non-consum din toată cultura noastră – în afară de Creştinismul trăit cum se cuvine.

Nu suntem noi cauzele schimbării, cu toate că fără ea, existenţa noastră ar avea puţină valoare. Schimbarea după care toţi tânjim depinde în final de mâna tainică a Celui Preaînalt, Care ne-a creat, Care ne ţine în viaţă şi ne salvează prin minunile pe care le face. Prin El, slabii devin tari, cei blânzi moştenesc pământul şi cei care plâng, vor râde, în timp ce cei puternici îşi vor vedea sfârşitul.

Din mijlocul focului, auzim Cântarea celor trei tineri, care văd adevărata libertate a creaţiei. Ei nu văd nişte obiecte inerte sau fiare sălbatice forţate prin puterea cuvântului, ci un cor de făpturi recunoscătoare, pline de bucurie, ale căror voci sunt unite în cântecul minunat oferit Domnului a Cărui mână tainică ocroteşte întreaga creaţie:

„Toate lucrurile Domnului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Ceruri, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-l şi-L preaînălţaţi în veci!

Îngeri ai Domnului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, ape cele mai presus de ceruri, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate puterile, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, soare şi lună, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, stelele cerului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toată ploaia şi roua, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate vânturile, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, foc şi căldură, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, frig şi văpaie, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, rouă şi chiciură, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, nopţi şi zile, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, lumină şi’ntuneric, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, gheaţă şi ger, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, brume şi zăpezi, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, fulgere şi nori, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Tu, pământule, binecuvintează pe Domnul, laudă-L şi-L preaînalţă în veci!

Voi, munţi şi coline, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate răsadurile pământului i, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, izvoare, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, mări şi râuri, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, chiţi şi toate cele ce se mişcă în ape, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate păsările cerului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate fiarele şi animalele, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, fiii oamenilor, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, [fiii lui] Israel, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, preoţi, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, slujitori, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, duhuri şi suflete ale drepţilor, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, cei sfinţi şi smeriţi cu inima, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, Anania, Azaria şi Misael, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!, că El ne-a scos din locuinţa morţilor şi din mâna morţii ne-a smuls şi ne-a izbăvit din mijlocul cuptorului de flăcări şi din mijlocul văpăii ne-a izbăvit

Mărturisiţi-vă Domnului, că e bun, că în veac este mila Lui!

Voi, toţi cei ce vă închinaţi Domnului, binecuvântaţi pe Dumnezeul dumnezeilor, lăudaţi-L şi mărturisiţi-L, că în veac este mila Lui!”