Înţelegerea Întrupării

untitled1Dintre cuvintele importante dîn viaţa mea în Hristos nu pot omite cuvântul „întrupare.” Desigur, cuvântul se referă la dogma lui Dumnezeu devenit om, Cuvântul făcut trup. Am scris anterior despre importanţa de a citi „Despre Întrupare” a Sfântului Atanasie cel Mare şi impactul acesteia asupra vieţii mele de creştin-ortodox.

Desigur, cuvântul „întrupare” nu e marcă înregistrată a Ortodoxiei. Este un cuvânt des folosit, la fel ca şi-n alte grupuri de creştini. Când am studiat sub îndrumarea lui Stanley Hauerwas la Universitatea Duke, el a remarcat faptul că cuvântul „întrupare” a fost deosebit de iubit de unii. Am fost interesat de ceea ce a avut de spus.

„Unor oameni le-ar trebui interzisă folosirea cuvântului ‘întrupare'”  a spus el în stilul lui înţepător. „Ei înţeleg întruparea zicând: „Cuvântul a devenit trup. Si apoi, se uita în jur, a spus el, „Hei acest lucru nu este aşa de rău!”

Umorul lui a fost ca o acuză la folosirea greşită a dogmei întrupării – un caz în care această doctrină a fost pur şi simplu un alt mod de a spune „lucrurile nu sunt chiar atât de rău pe aici, Ce frumoasă e viaţa!” Desigur, dacă sunteţi un creştin înstărit şi cu o stare bună de sănătate, s-ar putea să vezi lumea aşa. Comentariile lui comice punctează modul greşit în care cuvântul întrupare este adesea înţeles şi folosit.

Că Dumnezeu a devenit trup (materie) şi s-a sălăşluit printre noi, nu conferă brusc o binecuvântare de la sine peste toată materia. Lumea în care Cuvântul S-a născut, a fost şi încă mai este o lume căzută. Ce a fost imediat schimbat şi restaurat a fost trupul (materia) asumat de Cuvântul. Este, într-adevăr, aceeaşi materie pe care toţi o împărtăşim – dar această materie   este unită cu a doua persoană din Sfânta Treime şi deci restaurată în adevărata comuniune cu Dumnezeu. Astfel, la Cina cea de Taină, Hristos spune apostolilor Săi: „Luaţi, mâncaţi. Acesta este trupul meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.” Această materie, purtătoare a vieţii a lui Dumnezeu, devine pentru credincioşi sursa adevăratei vieţi. ” Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.”

Cheia pentru a prezenta o bună înţelegere a întrupării este întruparea ca şi comuniune, ca şi participare. Cuvântul nu devin trup în scopul de a conferi o legitimitate inerentă lumii materiale. Cuvântul devine trup pentru a restaura comuniunea între creaţie şi Dumnezeu. În această comuniune dintre necreat şi creat spune Dumnezeu despre lume că „Este bună foarte.” Cum Hristos Însuşi va spune mai târziu, ” Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” Astfel, nimic nu este bun în sine, ci doar când exista în comuniune cu Cel Bun.

O adevărată teologie a întrupării este prin urmare, nu o teologie care vorbeşte despre ordinea materială care are o bunătate întrinsecă. Acest lucru este pur şi simplu o incercare de a transforma binecuvantarea dumnezeiească în lume într-un model secularizat [secularismul nu presupune inexistenţa lui Dumnezeu, ci că lumea este auto-suficientă, Dumnezeu stând la distanţă]. În numele unei astfel de bunătăţi secularizate, tot ce fiinţează devine „binecuvantat.” Astfel lumea, fără să se raporteze la Dumnezeu, devine bună în sine, şi diversele noastre aranjamente culturale devin de asemenea, în mod dubios, binecuvântate.

Într-o astfel de înţelegere greşită, întruparea este pur şi simplu un act de afirmare divină – un eveniment de mântuire doar în sensul în care se proclama „o buna intenţie către umanitate” (sic).

Adevărata teologie a întrupării este înrădăcinată în înţelegerea  biblică a comuniunii sau participării. Dumnezeu a devenit ca noi, pentru ca noi să putem deveni ca EL. Sau aşa cum zic părinţii apostolici: „Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să devină Dumnezeu.” Aş prefera să zic acest lucru în termenii: „Dumnezeu a luat viaţa noastra asupra Sa, pentru ca noi să devenim părtaşi la viaţa Lui dumnezeiească” Tot ce facem în viaţa noastră în Hristos, facem în comuniune cu El. Astfel, chiar şi milostenia pe care o facem, ni se spune, „Mie mi-aţi făcut-o”

Această teologie a întrupării, având rădăcini în comuniune şi tot ceea ce inseamnă ea, este sursa Bisericii de a înţelege ce înseamnă cu adevărat Biserica. Ne rugăm cu sfinţii şi sfinţilor, pur şi simplu pentru că suntem în comuniune cu ei. Viaţa lor şi viaţa noastră este o viaţă în comuniune. Cum ne putem ruga şi ignora viaţa noastră în comun.

În acelaşi timp, mântuirea noastră este o mântuire în comuniune, niciodată o problemă personală. Nu există mântuire personală. Sfinţii Parinţi spun: „Nici un om nu este mântuit singur. Dacă ne rătăcim ne rătăcim singuri. Dar nici unul dintre noi nu este mântuit singur.”

Întruparea este bunatatea dumnezeiească, pentru a folosi o expresie de a Sfântului Atanasie cel Mare. Dumnezeu S-a unit pe Sine cu noi pentru ca noi să putem să ne unim cu El. Adevărata viaţa creştină este viaţa trăită din ce în ce mai mult în comuniune cu Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Întrupare Lui face posibilă îndumnezeirea noastră. Una fără cealaltă este o abatere de la credinţă.

One thought on “Înţelegerea Întrupării

  1. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Apocalipsa 13 (Noutati 13-14 ianuarie 2009)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s