Dumnezeul Cel Absent – Introibo ad altare Dei

untitled4

Copiii în Biserică au o inocenţă minunată – care de multe ori este deasupra barierelor pe care noi adulţii le ridicăm în propria noastră ignoranţă. Unul dintre copii din biserica mea, tânăra fiica a unui catehumen, are ceva ce nu pot descrie, decât ca fiind un „devotament” pentru mine, ca preot. N-am întrebat-o niciodată pentru a vedea exact cine crede ea că sunt (unii copii, când sunt mici, pot face greşeala de a gândi că preotul este Dumnezeu). Recent nu am participat într-o duminică la Sfânta Liturghie pentru că am fost bolnav. Cel de-al doua preot a ţinut slujba. Acest copil drag, necunoscut celorlalţi, se uita insistent la altar pentru o observa dacă sunt. Când slujba s-a terminat şi nici un părinte Stephen n-a ieşit din altar, ea a început să plângă. Atunci a aflat mama ei, că ea s-a uitat după mine toată dimineaţa.

În altă zi copilaşul a arătat spre altar şi a spus: „Acolo locuieşti tu.” Eu m-am pierdut şi nu ştiam ce să răspund. Nu mă puteam uita la altar spunând: „Eu nu locuiesc acolo, eu doar lucrez acolo”, pentru că altarul nu este un astfel de loc. Într-adevăr  „trăiesc” acolo, mai mult decât trăiesc în oricare alt loc. Dar am avut nevoie de un copil ca să înţeleg asta.

Aşa fiind, vreau să pun o întrebare importantă „Unde locuieşte Dumnezeu?” Desigur, problema poate suna copilăreşte, sau se poate răspunde cu uşurinţă zicând: „Dumnezeu este peste tot.” Dumnezeu, într-adevăr, este peste tot, dar de ce totuşi inimile noastre sunt frământate de această întrebare: „Unde este Dumnezeu?” Problema poate fi uneori frământatoare, în special când omniprezentul Dumnezeu este teoretic prezent peste tot, dar practic noi nu conştientizăm prezenţa Lui.

Psalmistul se roagă zicând:”nu te depărta de la mine” (22:11).

Hristos a zis celor din jurul lui, „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17:21).

Am scris numeroase articole cu privire la ceea ce am numit eu „Universul cu două etaje” – o imagine a lumii în care Dumnezeu locuieşte într-un loc (cerul), în timp ce noi locuim în altul (pământul). Imaginat în diverse moduri, este o disticţie a veacului nostru – nu că nu credem în Dumnezeu – dar nu-L aflăm pe El prezent în mod real în viaţa noastră de zi cu zi. Să zicem că bisericile ar putea fi exceptate de această absenţă. De asemenea, este adevărat că prezenţă lui Dumnezeu peste tot a devenit o declaraţie banală, care este la fel cu a spune că universul este mare. A fi prezent pretutindeni poate fi la fel ca şi cum nu ai fi nicăieri.

Problema prezenţei lui Dumnezeu este mai mult o problema de „cum” decât o chestiune de „unde”. Cum este Dumnezeu prezent, are implicaţii pentru felul în care lumea noastră ar trebui să fie văzută şi înţeleasă. Dacă Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, atunci lumea poate fi destul de diferită de felul cum noi o percepem – într-adevăr, se poate ca noi să fim absenţi în prezenţa lui Dumnezeu. Care de asemenea, ridică întrebarea „cum” suntem noi aici.

În ciuda imagini pe care o găsim în Scriptură, care ar sugera că „raiul” este în altă parte – localizarea Împărăţie lui Dumnezeu de către Hristos este alta. Creştinii nu trebuie să confunde imaginile folosite cu un scop cu o localizare geografică clară.

Sfântul Ioan (în Apocalipsă) afirmă că ” Am fost în duh în zi de duminică „, şi începe să relateze ce a văzut. El nu spune că a fost dus până la un alt loc – pur şi simplu că a fost „în Duhul.” Sfântul Pavel vorbeşte de a fi ” răpit până la al treilea cer „, dar admite faptul că el nu are nici o idee dacă s-a produs în timp ce el a fost „în trup sau în afara trupului.” Aceasta nu este o experienţă ce poate fi localizată geografic, în ciuda termenului de a fi „răpit”.

Am avut o experienţă interesantă în Ţara Sfântă – una care izvorăşte direct din teologia ortodoxă, dar care s-a întâmplat într-un mod care m-a uimit. Stăteam la râul Iordan, şi Mitropolitul Kallistos Ware slujea slujba Aghiazmei celei Mari. Este aceeaşi slujbă folosită în toată Biserica la sărbătoarea Botezului Domnului, şi oricând apa este sfinţită. Şi incepe: „Mare eşti Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nu sunt cuvinte ca să cântăm laudele Tale.” Aud ecoul Mitropolitului Kallistos, parcă încă mai simt accentul din Oxford în urechi. Dar întru-an anumit moment al slujbei este invocată o binecuvântare asupra apei: „Trimite peste aceste ape binecuvantarea Iordanului.” Această frază avea sens pentru mine oriunde am fi slujit sfinţirea apei. Dar, aici, stând la Iordan, îl rugam pe Dumnezeu să facă Iordanul să fie Iordan. Este, ca şi cum l-ai ruga pe Dumnezeu să fie prezent.

Iordanul este întotdeauna Iordan şi Dumnezeu este întotdeauna şi peste tot prezent, dar în orbirea inimii noastre reducem Iordanul (şi toate apele) la o cantintate de apă. Noi reducem prezenţa lui Dumnezeu, la o absenţă. Cu Dumnezeu este uşor. Îl putem exila într-un alt loc, pe care ni-L imaginăm şi îl numim „cer”. Dar cu lucrurile, cum ar fi Iordanul, ar trebuie  să eliminăm toate semnificaţiile lui, orice care ne face să înţelegem că realitatea este mai mult decât ceea ce vedem. Secularismul nu este o vedere obiectivă a realităţii, ci o vedere a realităţii ca un simplul obiect.

Aceasta este o problemă foarte dificilă dacă faci parte dintr-o Biserică în care Sfintele Taine sunt foarte importante. Într-adevăr, aş spune că diminuarea rolului Sfintelor Taine în multe Biserici apare tocmai pentru că se regăsesc foarte puţin sau deloc într-o lume de „obiecte”. Prezenţa lor este problematică. Este, din acest motiv, că multe denominaţiuni ale creştinismului se chinuie foarte mult să explice că Trupul şi Sângele lui Hristos nu sunt de fapt Trupul şi Sângele Lui, ci doar într-un anumit sens foarte nuanţat. Este mai uşor de a explica cum cineva devine creştin, făcând trimitere la decizia lui, decât de a face referire la ceva ce implică scufundarea în apă.

Pentru unii, întruparea lui Hristos, venirea Lui în trup, a fost în scopul unic de a Se oferi pe Sine ca sacrificiu, ca plată, pentru păcatele lumii. Învierea înseamnă că totul s-a finalizat, aşteptând Înălţarea pentru ca El să se poate întoarce acasă şi să sărbătorească o activitate de succes aici, pe pământ. Tot ceea ce rămâne pentru urmaşii lui este să se folosească de „credinţa” în El, ca mijloc de primire a altora în viaţa veşnică în ceruri.

Într-o astfel de abordare nu este nimic complet  în întrupare – nimic nu ni se revelează în aceea că Dumnezeu S-a făcut om. Nu este de mirare că pentru mulţi creştini Fecioara Maria nu are un loc de cinste. De asemenea ceilalţi sfinţii sunt doar obiecte izolate de decizie – ei neparticipând la viaţa şi lucrarea lui Hristos. Într-o astfel de lume a izolării, creştinismul-ortodox este într-adevăr ciudat.

Dar în astfel de momente Ortodoxia ar trebui să îndrăznească să arate că deţine o „plinătate” o înţelegere completă a Evangheliei. Astfel, în Biserica Ortodoxă, lumea este formată dintr-un „singur etaj”: „Dumnezeu este cu noi.” Dumnezeu este nu numai cu noi, ci este cu noi pentru mântuirea noastră (ca răspuns la întrebarea „cum” este El cu noi). El susţine toate cele ce sunt şi lucrează nu numai pentru mântuirea oamenilor, dar deasemenea şi pentru întrega creaţie

Astfel, atunci când ne rugăm pentru binecuvântare Iordanului să vină peste Iordan, ne rugam pentru creaţie să fie creaţie- să fie ceva mai mult decât un univers auto-suficient închis. Pentru ca lumea să existe ca şi creaţie, ea trebuie să existe prin puterea Creatorului. Viaţa Bisericii, este foarte bine descrisă de Sfântul Pavel:

[Dumnezeu] ne-a făcut nouă cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, Spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El (Efeseni 1:9-10)

Hristos Însuşi este unirea cerului şi a pământului – El este plinătatea timpului care vine spre noi. În Sfintele Taine vedem manifestându-se unirea cerului şi a pământului, transformarea „obiectului” în „creaţie” şi mai mult decât atât- unirea creatului cu necreatul.

E o viaţa falsă pentru creştini de a trăi ca un obiect printre obiecte. Separarea lumii în „sacru şi profan” este o teologie săracă.” Noi nu am fost creaţi pentru a trăi ca obiecte, ci ca  persoane – chip al lui Dumnezeu. Lumea a fost creată pentru noi, pentru a locui în ea – pentru a trăi.

Locuiesc într-un altar. Aceste lucru este evident chiar şi pentru o fetiţă. Dar, de asemenea, dezvăluie întreaga lume, ca fiind altarul lui Dumnezeu. Şi dacă trăiesc – atunci trebuie să înveţ să trăiesc în prezenţa reală a altarului lui Dumnezeu, care este binecuvântat pentru totdeauna.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s