Dintre care cel dintâi sunt eu

untitled6În Sfânta Liturghie, cei care vin să se împărtăşească spun o anumită rugăciune, din care o să citez o parte:

Cred, Doamne, şi mărturisesc cu Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.

Bineînţeles, rugăciunea este o trimitere la cuvântul Sfântului Pavel care se auto-intitulează „primul dintre cei păcătoşi” (1 Timotei 1:15). Este o mărturisire făcută de către toţi credincioşii, adunaţi în faţa Sfântului Potir, toată lumea mărturisind a fi primul dintre păcătoşi. Ar fi uşor să iei această declaraţie ca fiind un exces de pioşenie – exagerând starea noastră păcătoasă. Dacă ar fi aşa, Liturghia ar fi o parodie – pe când ea există pentru a ne duce pe noi spre tot Adevărul şi de a ne da darul Vieţii Adevărate. O astfel de viaţă nu poate fi cuprinsă de o pioşenie fără sens. Astfel, noi trebuie să acceptăm mărturisirea aşa cum este de fapt. Cum se face că eu sunt primul dintre păcătoşi? Am putea presupune că limbajul exprimă a fi mai păcatos decât ceilalţi păcătoşi. Dar cum poţi face o comparaţie între un păcat şi un altul? Unii vor spune că o crimă, este de departe, mai rea decat furtul sau minciuna – şi, probabil se consolează zicând: „Cel puţin nu sunt un criminal.” Dar asta este doar un ecou al rugăciunii fariseului, care a mulţumit lui Dumnezeu că nu a fost „ca ceilalţi oameni” în special ca vameşul de lângă El(Luca 18:11).

Spovedania nu este un exerciţiu de moralitate comparată – ci un exerciţiu de smerenie şi de căinţă adevărată în faţa lui Dumnezeu. Faimosul personaj al lui Dostoevsky, Zossima cel Bătrân, spune că „fiecare om se face vinovat de tot şi pentru toate.” Misterul fărădelegii, de care se vorbeşte în Scriptură, este doar atât – un mister. Implicarea noastră în păcat este în sine un mister. Cultura noastră a făcut din păcat, fie o cădere morală, deci o categorie legală, fie o problema psihologica, care  să fie tratată ca vină. Ambele sunt triste caricaturi ale realităţii şi niciuna  nu ne permite să spunem: „dintre cei păcătoşi,  cel dintâi sunt eu”. Moralitatea ne-ar linişti spunându-ne că nu am făcut la fel de mult ca şi alţii, şi ne-ar lăsa ca nişte farisei fără îndreptăţire. Psihologia ne-ar calma sentimentul de vină, atenţionându-ne că astfel de sentimentele sunt rele pentru noi.

Dar Biserica insistă să stăm împreună cu Sfântul Pavel şi să ne alăturam mărturisirii lui.

Prefer să înţeleg rugăciunea în termenii folosiţi de Zossima cel Bătrân, ale cărui gânduri sunt în mare măsură provenite de la Sfântul Tikhon de Zadonsk. Solidaritatea mea cu fiecare păcătos este de aşa natură, încât nu pot considera că am păcate mai mici decât păcatele celuilalt, sau nu pot fi neresponsabil faţă de păcatele celuilallt. Din nou, cuvintele Bătrânului Zossima:

Amintiţi-vă, mai ales, că nu puteţi fi judecătorul nimănui. Nu poate exista un judecător al unui criminal pe pământ, până când judecătorul află că şi el este un criminal, exact ca cel care-i stă înainte şi că este cel mai vinovat de crima aceluia. Când va înţelege asta atunci va putea fi judecător. Oricât de nebuneşte ar părea, este adevărat. Pentru că dacă eu aş fi drept, probabil n-ar exista niciun criminal care să-mi stea în faţă acum.

Desigur, trăim în societăţi în care frecvent facem distincţia dintre bine şi rău, dintre moral şi imoral. Şi sunt cu adevărat oameni care se comporte aşa de rău  încât ne stupefiază şi nu putem înţelege. Şi totuşi împărtăşim aceeaşi viaţă ca fiinţe umane şi toate eforturile de a refuza realitatea,  ne împing  şi mai mult în mândrie, invidie, vină, şi în orice formă de ură.

Astfel, nu există nici o cale de urmat, decât cea a iertării – şi o iertare care este în chipul lui Hristos. Hristos a luat asupra sa păcatele lumii – într-adevăr, în limbajul direct al Sfântului Pavel:

Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, [Dumnezeu] L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu.  (2 Corinteni 5:21).

Dacă refuzăm trăirea noastră împreună cu Hristos, care El Însuşi a fost „făcut păcat”, atunci cum putem pretinde trăirea împreună cu El, în dreptatea lui Dumnezeu? Şi dacă vom accepta această trăiere –  atunci putem mărturisi împreună cu Sfântul Pavel ca „sunt cel dintâi dintre cei păcătoşi.” Iertarea lui Dumnezeu oferită nouă nu este o iertare prin care El S-a înstrăinat sau S-a depărtat de noi chiar dacă El a fost fără păcat. Cum putem noi, care suntem păcătoşi, să ne punem mai presus decât alţi păcătoşi? Calea iertării este calea solidarităţii.

„Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac”, este cu siguranţă cuvântul unui Dumnezeu milostiv. Este, de asemenea plânsul unui om care s-a dat pe Sine pentru a mări iubirea dintre noi.

One thought on “Dintre care cel dintâi sunt eu

  1. Pingback: Amintiţi-vă, mai ales, că nu puteţi fi judecătorul nimănui… « In tacere

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s