Viaţa noastră comună

dostoevsky1872Am fost mult timp intrigat de noţiunea de responsabilitate comună a noastră sau, mai degrabă, de faptul că eu sunt responsabil pentru păcatele întregii lumi. Cred că prima dată am găsit această noţiune în mod întâmplător într-un citat din Bătrânul Zossima în Fraţii Karamazov. Şi chiar şi acolo, Dostoevsky doar punea pe buzele Bătrânului său fictiv sentimentele sfinţilor şi învăţătura comună a Bisericii.  
 
La un moment dat am crezut despre toate acestea că ar avea de-a face cu faptul că nu există decât o singură esenţă umană, că umanitatea noastră comună este împărtăşirea cu ceilalţi într-o fiintă (ousia). Deşi acesta este un mod de a gândi lucrurile, am ajuns să cred că nu este modul specific de învăţare al Bisericii. Într-un fel, noţiunea occidentală de păcat originar este mult mai asemănătoare cu acesta. Există doar o esenţă, şi Adam ne-a luat cu el în jos – un fel de Federalism aşa cum este cunoscut.

În schimb, am tendinţa de a înţelege acest lucru acum, ca pe ceva potenţial centrat în noi ca persoane. Este o libertate implicată în acceptarea responsabilităţii comune a umanităţii pentru toate păcatele sale. Pot spune, „Da”, acestui lucru, sau pot să-l refuz. După cum Părintele Sofronie scrie, chiar refuzul nostru, oricum, este o repetare a păcatului lui Adam, care a refuzat să recunoască orice culpabilitate în propriul său act. Problema a fost Dumnezeu, care i-a dat-o pe „femeia aceea.”  
 
De asemenea, problema este pusă în mod direct în domeniul iubirii (care poate exista numai acolo unde este libertate). Eu nu sunt liber în mod absolut, există multe lucruri determinate în viaţa şi în situaţia mea. Şi totuşi, sunt încă multe lucruri pe care pot să le accept sau pot refuza să le recunoasc. Această acceptare sau refuz este mişcarea inimii noastre către ceilalţi şi, în final, către Dumnezeu („Întrucât ai facut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei „).  
 
Astfel, nu pot susţine în mod obiectiv că cineva este responsabil pentru păcatele tuturor. Este posibil să doriţi să refuzaţi o astfel de unitate cu întreaga umanitate. Dar dacă faceţi aceasta, nu veţi mai putea să vă rugaţi pentru ei. Nu vă puteţi ruga pentru ceilalţi ca şi cum n-ati fi avut nici o legătură cu ei. Rugăciunea făcută ca şi cum nu aţi fi avut nici o legătură este o simplă obligaţie nobilă, ne mândrim că suntem cumva diferiţi (şi superiori) celor pentru care ne rugăm.  
 
Rugăciunea, la sfârşitul analizei sale, poate fi realizată numai rămânând în unire cu Hristos, şi Hristos nu se va separa pe Sine de ceilalţi. El „s-a făcut păcat” (2 Corinteni 5:21). Astfel, dacă vrem să ne rugăm în unire cu Hristos, va trebui, de asemenea, să ne rugăm ca şi cum „am devenit păcat.” Astfel, ne putem ruga sincer şi putem spune că suntem cei dintâi dintre păcătoşi.  
 
Dar acest lucru nu trebuie să fie ceva ce acceptăm teoretic. Noi nu ne putem ruga teoretic. Dumnezeu nu este un Dumnezeu teoretic, ci este Cel ce este. Dacă îi acceptăm pe ceilalţi cu tot cu responsabilitatea pentru păcatele lor, atunci facem aceasta doar ca un act de iubire pe care ne uneşte pe noi cu ei şi cu Dumnezeu care S-a smerit atâta pe Sine. Dacă îi refuzăm atunci ne putem pierde pe noi înşine, în propria noastră dreptate, care, înaintea lui Dumnezeu este „ca un veşmânt întinat” (Isaia 64:5). Dar, îmbrăţişându-i pe toţi, şi devenind responsabil pentru toate, ne vom uni cu Hristos „care este în toate şi în toţi.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s