Scripturile şi Biserica

codexsinaiticusÎn ultima vreme am scris mai multe articole despre Sfânta Scriptură – şi citind comentariile am observat că trebuie subliniat un anumit ascpect, pe care l-am neglijat într-o anumită măsură – relaţia dintre Scriptură şi Biserică. Mare parte din lumea modernă este produsul culturii protestante – sau a culturilor în care vederea bibliei a fost modelată puternic de proiectul protestant.

Cea mai critică parte a proiectului intelectual a fost decuplarea Scripturii de Biserică. Pentru Martin Luther sau pentru reformatorii de mai târziu (în special succesorii lui Luther, Calvin şi Swingli) Biblia a devenit singura autoritate (sola Scriptura) şi prin Biblie era judecată Biserica, reforată şi corectată. Deşi Scripturile au luat o nouă formă – una în care au devenit o carte independentă cu autoritate peste orice altceva. Problemele de interpretare se împreunau adesea cu teoriile „competenţei sufletului” în care se afirma că fiecare suflet individual avea competenţa să interpreteze Scripturile pentru el însuşi. Bineînţeles, acestea erau toate dogme false, neîntâlnite la Părinţii Bisericii.

Unul dintre rezultate a fost să creeze ceva  creştin paralel cu Coranul. Creştinismul, a devenit o „carte a poporului” din cauza reformatorilor bine-intenţionaţi. Un singur creştin, cu o copie a Scripturii, a devenit într-un fel  un exemplu suficient pentru Creştinism. Bineînţeles fenomenul este o contradicţie în sine a Scripturilor. Astăzi vedem încorporarea acestor schimbări. Mulţimile tinerilor şi a bătrânilor, purtând biblii sub braţele lor, îşi fac loc cu devotament în clădiri, eufemistic numite „biserici”, deşi în America sunt din ce în ce mai mult numiţi ceva mai mult decât o „Biserică.”

Separarea Bibliei de Biserică nu a fost un accident – a fost o mutare politică intenţionată. Scopul a fost de a aşeza Scripturile ca o autoritatea independentă de Biserică.  Şi această independenţă nu a fost numai de dragul unei mişcări spirituale „libere” a individului. Cel mai mare concurent a autorităţii în Biserică în secolul 16 nu era individul, ci Statul. Întrebaţii pe monahii cei mulţi din Anglia ucişi. Secolul 16 nu este marele secol al democraţiei în Europa de Vest, ci marele secol în care s-au născut naţiunile stat. Autoritatea Bisericii se diminua în timp ce autoritatea statului se extindea. Era mult mai uşor să oferi  confortul spiritual al unei Biblii personale şi a unui Dumnezeu personal decât o entitate politică periculoasă a unei comunităţi spirituale.

Bineînţeles că istoria a mers înainte, şi aceste intenţii originale s-au transformat  în realităţi de zi cu zi. Bineînţeles, creştinul individualizat cu biblia sa individualizată continuă să trăiească la mila statului naţiune, adesea înzestrând acele entităţi (mai ales în America) cu o autoritate care adesea nu le aparţine lor.

Dar bineînţeles, mişcarea radicală de scoatere a Sfintei Scripturi din contextul interpretativ a Bisericii Ortodoxe vii, este de a omorî Scripturile ca Scripturi. Scripturile în afara Bisericii nu au sens aşa cum Sfânta Împărtăşanie nu are sens în afara Bisericii. Inspirate de Duhul Sfânt, Scripturile sunt scrise pentru Biserică, către Biserică, şi sunt citite de Biserică. În afara Bisericii nu pot avea nici un înţeles special – pentru că înăuntru Bisericii are înţelesul cel mai propriu care poate fi transmis doar în Biserică.

Acest lucru este evident în mai multe întâmplări din Noul Testament. Către saducheii care respingeau mare parte din Vechiul Testament, Mântuitorul spunea: „Vă înşelaţi, neştiind scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 20:29).

Şi mai clar El le spune fariseilor, „Voi cercetaţi scripturile, pentru că credeţi că în ele aveţi viaţă veşnică;  şi ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). Este o revendicare în care Hristos arată către Sine Însuşi ca înţeles al întregului Vechi Testament. Nu mă pot gândi la o afirmaţie mai clară din buzele în privinţa mesianităţii Sale.

Dar noi vedem de asemenea dovezi de citire şi înţelegere a Scripturii într-un cadrul adecvat. Saducheii nu înţelegeau, nici fariseii.  In extenso, nici apostolii lui Hristos nu înţelegeau până la Înviere. Pe drumul către Emaus, am auzit de întâlnirea dintre Domnul Înviat şi apostolii săi care urmau să fie luminaţi:

Şi El a zis către ei: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El. Şi s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei. Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?  (Luca 24: 25-32)

După această întâlnire, Hristos apare în faţa ucenicilor pe marea Galileii. El îi salută de la mal:

Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.  (Luca 24: 41-47)

Este evident că întreaga schemă interpretativă a Vechiului Testament – ca o revelaţie a Domnului care a suferit şi a înviat – nu este înţeleasă deloc de apostoli până când le este dat lor de Hristos după înviere. Aceeaşi schemă ( în înţelesul grecesc de „cadru”) este exact cadrul liturghiilor, a imnelor şi rugăciunilor Bisericii. Ele sunt cele mai abundente mărturii a acestei proclamaţii primitive a Bsiericii în care Vechiul Testament, cântându-le în  context propriu,  îşi află înţelesul în purtarea mărturisiirii despre Hristos şi despre Învierea Lui. Această bogată schemă interpretativă este complet pierdută de cei care au detaşat biblia de plinătatea Bisericii Ortodoxe plasându-o în diferite forme ale istoriei – fie fundamentalist literale – sau în scheme istorico-critice ale blasfemiei.

Scripturile nu stau în afara Bisericii. Ele sunt „Scripturile Bisericii.” Să te referi la ele ca Scripturi detaşate de Biserică este o afirmaţie absurdă care ignoră înţelesul propriu a cuvântului „Scriptură.” Ele sunt scripturi, sau „scrieri sfinte”, în mod special pentru că Biserica vede şi aude în ele ceea ce am fost învăţaţi să vedem şi să auzim în ele. Scoase din acest context ele vor fi citite incorect. Este la fel de absurd să susţii că Scripturile au un înţeles „obiectiv”,  ca şi cum ar fi scrise pentru nimeni – ca o piatră care există în deşert. Ele nu sunt obiective, ci ele sunt „bisericeşti” adică există pentru viaţa Bisericii şi ca parte din viaţa Bisericii.

Dacă un om ar şti cuvântul lui Dumnezeu, atunci ar sta în mijlocul aşezării Bisericii şi ar asculta cântările şi rugăciunile sfinţilor. Acolo va auzi comorile bogate ale Cuvântului lui Dumnezeu oferite ca rugăciune, ca dogmă, ca închinare, ca icoană verbală a lui Hristos Însuşi. Aşa făcând poate veni să-L cunoască pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s