De ce cântă Dumnezeu ?

167502985_1130add41d3

De ce ar cânta Dumnezeu? Întrebarea poate părea ciudată şi totuşi se spune în Sofonie (3:17), „El se va bucura foarte de tine şi în dragostea Lui va tresălta şi va cânta de bucurie pentru tine.” Am observat acest verset pentru prima dată când eram un foarte tânăr creştin şi am fost derutat de el timp de aproape patru ani. La fel de derutantă pentru felul nostru modern de a gândi este întrebarea „De ce nu cântă nimeni?” Am fost la multe opere şi trebuie să recunosc că până şi acelea în engleză necesită subtitrare – prin cântec un lucru nu devine neapărat mai uşor de înţeles. Şi totuşi cântăm.

Dumnezeu cântă. Îngerii cântă. Oamenii cântă.

În afară de anumite adaptări care au fost făcute în câteva locuri în perioada modernă, orice slujbă ortodoxă de laudă este cântată de la început la sfârşit (exceptând predica) . La fel ca opera, această abordare muzicală a liturghiei nu determină o mai bună înţelegere a acesteia. Şi totuşi, tradiţia creştină,  până la Reforma, era în mare măsură universală în utilizarea cântării ca modalitate de laudă. În Biserica Occidentală, a existat o dezvoltare a „Low Mass” în care era folosită puţină cântare – deşi aceasta nu şi-a găsit niciodată loc în Răsărit.

Acesta nu este numai un fenomen creştin. Când eram adolescent am avut un prieten apropiat care era evreu. Ca adolescent, acesta se pregătea să devină cantor (principalul cântăreţ într-o congregaţie – al doilea ca importanţă după rabin însuşi). Eu eram curios în ceea ce priveşte ebraica şi aşa el a început să mă instruiască în particular. Ebraica este o limbă remarcabilă – în special aşa cum apare publicată în scriptura ebraică.

Am stăpânit alfabetul şi am început să înţeleg că cele mai multe dintre vocale nu erau câtuşi de puţin litere, doar puncte şi linii, plasate în mod strategic pentru a indica sunetul lor. M-am simţit cumva mândru când, pentru prima dată, am citit un rând cu voce tare, fără ajutor. Îmi amintesc că atunci când am terminat, am arătat către un alt set de semne pe care prietenul meu încă nu le explicase.

„Ce sunt astea?” am întrebat.

„Sunt pentru cantor,” a explicat el. Şi a mai trebuit să explice ce este un cantor şi, din fericire, a fost capabil să-mi arate atunci când l-am întrebat cum funcţionează semnele muzicale. Sunetul ar fi putut fi comparat cu uşurinţă cu cântecul bizantin – poate prin asemănări de linii.

Toamna  trecută am devenit subit conştient de o altă religie care cântă: islamul. Împreună cu soţia mea am făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă în septembrie. În prima dimineaţă (era sfânta lună islamică a Ramadanului) un preot a plecat la răsăritul soarelui (care te trezeşte în Ierusalim) şi deodată un cântec tânguitor a răsunat de-a lungul oraşului când muezinii au cântat chemarea la rugăciune.

Într-adevăr, dacă am face un studiu al religiilor lumii, cu greu am găsi vreun popor care s-a rugat ori a adus laudă fără să cânte (aproape exclusiv) în afară de formele de creştinism care au fost influenţate de reforma protestantă. În lumina acestui fapt, ar putea fi mai potrivit să întreb „Dacă Dumnezeu cântă, şi îngerii cântă, şi evreii cântă, şi musulmanii cântă: de ce protestanţii nu-şi cântă slujbele? Ce anume din omul modern a schimbat cântecul său religios?

Mă voi întoarce la această întrebare în numai câteva momente. Oricum, aş vrea mai întâi să-mi amintesc nişte experienţe pe care le-am avut cu muzica şi cu grija pastorală. Oriunde s-ar afla în creierul nostru abilitatea de a cânta şi a înţelege muzica – nu este în acelaşi loc ca al vorbirii pure. Am făcut vizite pastorale la pacienţi de aproape treizeci de ani. În această perioadă am observat că mulţi pacienţi care au suferit un atac cerebral şi care îşi pierduseră o anumită funcţie a creierului (controlată de zona afectată de atac) aveau perfect normale celelalte zone neafectate de atacul cerebral. Este exact la fel ca atunci când o parte a corpului este paralizată dar nu şi cealaltă (o consecinţă obişnuită a atacului cerebral).

De asemenea, am văzut un anumit număr de pacienţi care nu puteau vorbi sau răspunde la exprimarea vorbită, dar care puteau cânta şi răspunde la muzică. Cel mai deosebit caz pe care l-am văzut vreodată, a fost al unui pacient care suferea de demenţă multi-infarct (mii de accidente cerebrale uşoare). Era paraplegic şi practic incapabil să reacţioneze. Cu toate acestea, soţia sa, o creştină devotată, a descoperit că el răspundea şi la muzică şi la rugăciune. El spunea „Amin” la sfârşitul unei rugăciuni şi încerca să se alăture atunci când se cânta un imn familiar.

Dumnezeu cântă. Îngerii cântă. Evreii cântă. Musulmanii cântă. George, cu demenţă multi-infarct cântă. Şi astfel, misterul creşte.

O experienţă muzicală surprinzătoare pentru mine am avut-o când am vizitat tabăra de vara a Sfintei Tecla (în Carolina de Sud). Avem tineri în Biserica noastră, inclusiv câţiva care participă la tabăra de vară. Cu toate acestea, în Biserică am observat că ei rămân tăcuţi, asemenea majorităţii tinerilor înconjuraţi de adulţi. Oricum, în tabăra de vară, înconjuraţi de colegi, ei au cântat cu tot entuziasmul tinereţii lor. A fost complet firesc. Copiii cântă.

Deci, ce s-a întâmplat în Occidentul protestant care i-a făcut să-şi schimbe cântul? Spre mulţumirea lor, nu s-au oprit definitiv din cântat. Unele din cele mai fine imnuri din istoria creştinismului au fost scrise în perioada Reformei. Imnuri care au cântat doctrina şi au adus laudă lui Dumnezeu – toate acestea au fost parte din cântările protestante de adoraţie. Şi totuşi, ceva diferit s-a întâmplat. Ceea ce a fost diferit a fost o schimbare în înţelegerea felului în care Îl cunoaştem sau dacă Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi rolul pe care lauda îl joacă în toate aceasta înţelegere.

Pentru mulţi, în perioada Reformei, Dumnezeu putea fi cunoscut doar aşa cum El S-a făcut cunoscut în Scriptură. A-L cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum El S-a făcut cunoscut în Hristos era cunoaşterea a ceea ce Hristos a spus şi a făcut în Noul Testament. Dumnezeu a fost despărţit de Sfintele Taine în cele mai multe cazuri. A fost despărţit de adorare. Puteam să-i aducem laudă lui Dumnezeu în adunările noastre, dar nu neapărat pentru că El era prezent.

Distanţa care a apărut între om şi Dumnezeu în perioada Reformei a avut multe cauze. Printre cele mai importante e fost politica de separare a lui Dumnezeu, individualul şi Biserica ( în special Biserica Romano- Catolica). O asemenea separare a creat sfera seculară aşa cum o ştim noi astăzi şi în cele din urmă a stabilit că statul este superior Bisericii, în mare parte prin fericita cooperare a noilor Biserici. Timp de mai multe secole, studiul Reformei s-a bazat pe ideile religioase ale acesteia – într-adevăr „religia” a suportat în mod nedrept vina pentru ani întregi de ură şi războaie. Rolul politicii a  fost redus – chiar dacă era văzută ca forţa care a intervenit şi a ferit Europa de la o viitoare nebunie religioasă. Statul, ca un stat secular, a fost văzut ca eroul Reformei. Cu toate acestea, este foarte posibil ca istoria acestei perioade să fie înţeleasă ca istoria naşterii statului secular şi a manipulării religiei de către stat, în interesul statului (opera lui Eamon Duffy pe această temă este revelatoare).

Reforma în sine a adus un fel de revoluţie ideologică, o redefinire a omului ca fiinţa religioasă. Această nouă gândire l-a văzut pe om ca fiind un individ ce posedă înţelegerea, raţiunea şi puterea de a alege. Astfel, cuvântul vorbit a început treptat să fie în centrul slujbelor religioase. Dumnezeu dialoga cu omul prin intermediul cuvântului vorbit. În cele mai multe  locuri ale noilor reforme, s-au făcut eforturi pentru a stabili o separare radicală de trecutul sacramental. În orice fel putea Dumnezeu să fie prezent lângă oamenii Săi, aceasta nu se întâmpla şi în timpul Liturghiei. Veşmintele au fost schimbate cu robele academice sau au fost total excluse. Slujitorul era un interpret al cuvântului, nu un preot. Altarul care altădată a fost, în mod clar un altar, un loc unde se săvârşea jertfa fără de sânge – un loc sfânt unde Trupul şi Sângele lui Hristos erau prezente – a devenit o simplă masa – lângă care slujitorul stătea de obicei într-o poziţie care indica faptul ca el nu făcea nici o activitate preoţească.

Cuvintele liturghiei erau vorbite şi nu cântate. Cântarea din anumite momente era asociată cu acte de magie. Astfel, „hoc est enim corpus meum” din ritul roman, a fost ridiculizat ca „hocus pocus”, mereu asociat cu magia. Cântarea era pentru vrăjitoare, nu pentru creştini.

Muzica nu a dispărut în perioada Reformei. Cum am precizat mai devreme, multe imnuri importante au fost scrise ca fiind parte a acestei mişcări – şi au marcat fiecare „renaştere” majoră în protestantism. Oamenii cântă. Dar ce cântă oamenii?

Fără îndoială că marile schimbări în muzica Bisericii Protestante au avut loc în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Asta s-a petrecut şi în anumite perioade ale secolului XIX. Prin efortul de a rămâne „contemporană” o mare parte din muzică a luat o formă contemporană. Influenţa felurilor de laudă penticostală au dat, de asemenea, forma muzicii contemporane „de laudă”.

O revoluţie aşa profundă ca Reforma însăşi s-a făcut resimţită în diferite feluri în creştinismul protestant. În timp ce fondatorii Reformei au fost convinşi că evanghelia este un mod principal de comunicare – protestantismul contemporan a pus accent pe emoţie. Un pion interesant al acestei revoluţii moderne a fost „ştiinţa” marketing-ului care a făcut un studiu atent al felului în care oamenii iau de fapt decizii şi pe ce criterii fac ei alegerile ca şi consumatori. Dintr-o perspectivă creştină, aceasta este ştiinţa patimilor.

În această sens, este important să spunem că oamenii cântă din diferite motive şi că nu toată muzica de laudă este la fel. Ortodoxia a ţinut mult timp la ideea că muzica ar trebui să fie „neptică”, adică ar trebui să fie guvernată de sobrietate şi nu de pasiune. Astfel, în Biserica Rusă, din când în când a fost criticat faptul că marile opere ale unor compozitori de-ai bisericilor moderne sunt prea „de operă” sau prea emoţionale. Aceasta discuţie continuă.

Dar de ce cântăm?

Iată-ne ajunşi în final la întrebarea la care nu putem răspunde cu uşurinţă – este doar o sugestie bazată pe experienţa umană. Cântăm pentru că Dumnezeu cântă. Cântăm pentru că îngerii cântă. Cântăm pentru că toată creaţia cântă. Nu putem mereu să auzim cântecul – de obicei pentru că nu cântăm destul. Aş mai spune că a cânta este modul firesc de laudă (în special dacă urmăm modelul îngerilor) şi multe dintre cele care se opresc moarte pe căile înspre inimă prin cuvântul vorbit, pot ajunge la inimă prin cântec.

Nu degeaba o carte a Vechiului Testament care este folosită în Biserică mai mult decât Noul Testament, este cartea Psalmilor, toţi aceştia având menirea de a fi cântaţi (şi sunt cântaţi în cadrul laudei ortodoxe). Cu ani în urmă, când eram un tânăr preot anglican – am introdus slujba cântată într-o biserică misionară unde am fost repartizat. O adolescentă mi-a mărturisit după slujbă că din cauza cântării s-a simţit „ciudat”. Era, fără îndoială, blocată într-un gen de reformă în care „numai vrăjitoarele cântă”. De asemenea, ea nu învăţase să aducă laudă. În timp, aceasta a crescut în ea şi ea a crescut odată cu aceasta.

Inima laudei este un schimb. Este un schimb în care îi oferim lui Dumnezeu tot ceea ce suntem şi tot ceea ce avem şi primim în schimb ceea ce este El şi ceea ce are El. Acest schimb se face când noi Îi cântăm Lui şi El ne cântă nouă.

Am auzit cântarea îngerilor. Nu sunt sigur că L-am auzit pe Dumnezeu cântând – deşi este ceva ca o întrebare deschisă pentru mine. Dar, negreşit, I-am auzit vocea cântând în persoana preotului : „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor!” Şi am auzit corul cântând în vocea oamenilor: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema.”

Dumnezeu cântă şi la fel ar trebui să facă toată creaţia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s