Nu am nimic personal cu tine

patriarchpavelUna dintre cele mai înfricoşătoare expresii în limba engleză este: „Nu am nimic personal cu tine.” Aproape mereu precede ceva rău. Când cineva îmi spune ce are de gand să facă, aceasta nu este ceva personal ci este deja o marturisire a păcatului. Dar de ce cuvântul personal are o greutate aşa mare?  

În viaţa Bisericii Răsăritene câteva cuvinte ar putea fi mai importante. În mod straniu, nu există o singură definiţie pentru acest termen, ci, aşa cum observă Mitropolitul Kallistos Ware „o serie de interpretări care se încalecă.” Şi totuşi importanţa sa este recunoscută. Părintele Sofronie a pus accent pe ceea ce el a numit „importanţa cardinală a dimensiunii personale în fiinţă.” 

Dar, ce este aşa de important? Personhood (fiinţa în comuniune), care este echivalentul englezesc derivat din latină pentru termenul grec mai tehnic „hypostasis,” se referă nu atât de mult la ce suntem cât la cine suntem. Dar se referă la un mod de a exista ca un individ care nu este individualist. A exista ca persoană înseamnă a exista într-o manieră unică de comuniune. Persoana are capacitatea de a săvârşi cea mai înaltă dăruire de sine (golire) şi cea mai înaltă primire (deplinătate). Ea are un aspect individual prin faptul că persoana este o existenţă unică şi irepetabilă, dar este o existenţă unică şi irepetabilă care este mereu în comuniune (golire şi deplinătate). 

Vorbind în acest fel despre fiinţa în comuniune, devine clar faptul că nici unul dintre noi nu există încă într-un mod complet. Fiinţarea în comuniune este cu adevărat slava care se lucrează în interiorul nostru atunci când devenim imagine a lui Hristos. Persoana lui Hristos, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, este Cea care ni se arată nouă prin întrupare. Acea Pesoană, care este veşnic dumnezeiască prin fire, „ipostaziază” – dă viaţă Personală firii umane luând trup din Fecioară şi devenind om. Astfel, imaginea fiinţei în comuniune prezentată nouă ca fiind scopul dumnezeiesc al conformităţii noastre nu este alta decât Persoana lui Hristos, umană şi dumnezeiască. 

Fiinţa în comuniune este sfârşitul potrivit omului – este ceea ce ar trebui mereu să devenim. A fi mai puţin decât o fiinţă personală deplină – a fi simplu individ care nu împarte (golire) nici nu primeşte (deplinătate) – acest mod păcătos de existenţă se manifestă în toate formele de egoism şi lăcomie. Expresia sa supremă este păcatul uciderii. Biblia nu aşteaptă să ne spună despre ucidere ca fiind un păcat căruia i-au fost necesare secole întregi ca să se dezvolte, ci mai degrabă îl prezintă în cea de-a doua generaţie a umanităţii – între fraţii Cain şi Abel – gelozia dă naştere fratricidului.  

Uciderea este antiteza cumplită a fiinţei în comuniune. Nu oferă, nici nu este este interesat să primească ceea ce poate fi primit în mod legitim. Este interesant faptul că Hristos a spus ca duşmanul nostru „de la început, a fost ucigător de oameni” (Ioan 8: 44). 

O formă mai subtilă de ucidere decât cea a lui Cain este reducerea frecventă a fiinţei umane la ceva mai mic decât persoana – ori propria ucidere pe care o săvârşim când refuzăm să ne îngăduim ridicarea noastră pe nivelul existenţei personale. Sunt multe feluri în care facem aceasta. A face dintr-o fiinţă umană nimic mai mult decât un obiect sau admiţând nimic mai mult decât o existenţă colectivă, acestea amândouă sunt negări ale fiinţei în comuniune. Când un om devine pentru noi un simplu obiect , atunci, cu uşurinţă facem cu el ceea ce am putea face cu o biată piesă de mobilier sau cu orice altceva ce tratăm de obicei ca pe un obiect. Existenţa colectivă se manifestă atunci când o persoană devine, simplu, un exemplu pentru un grup mai larg: clasa muncitoare, management, naţionalitate, gen etc.  

„Nu am nimic personal cu tine!” este strigătul de luptă al ucigaşilor de-a lungul secolelor. Auzim elemente ale acestuia în justificarea acţiunii criminale a lui Cain: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” „Fratele” său este în cazul acesta mai puţin decât o categorie personală. El nu-i spune pe nume.  

Deşi nici unul dintre noi nu trăieşte încă în deplinătatea fiinţei în comuniune, suntem, fără doar şi poate chemaţi la acest fel de existenţă şi viaţa noastră de creştini ne oferă pedepsele şi mila tocmai în acest scop. Una dintre imaginile biblice, care arată frecvent această manifestate plină de graţie, o găsim în istorioarele despre schimbarea şi dobândirea numelor. Astfel, Patriarhul Iacob, care îşi începe viaţa complotând şi umblând cu şiretlicuri pentru a obţine tot ceea ce vrea şi simte că i-a fost promis. Numele său, Iacob, înseamnă „cel care încearcă să ia locul altuia.” Iacob îndură multe, inclusiv lupta cu Îngerul Domnului. După această experienţă, Iacob este aproape beteag. A fost marcat de lupta sa cu Dumnezeu. În sfărşit, numele său este schimbat. S-a schimbat din cineva care nu împarte şi nu poate primi în cel care este acum „Prinţul lui Dumnezeu,” Israel.  

Abram devine Abraham. Sarai devine Sarah. Istorioarele despre aceste schimbări sunt istoriile fiinţei în comuniune de mai târziu.  Hristos dă frecvent nume noi apostolilor săi. Petru, Piatra căruia i-a trebuit o viaţă întreagă ca să împlinească cele potrivite numelui pe care Hristos i-l dăduse. Saul devine Paul. Într-adevăr, în Revelaţiile Sfântului Ioan, fiecare dintre noi va primi un nume nou. Fiinţarea în comuniune este menirea noastră comună în Hristos.  

Dar, trăim într-o lume care nu-L cunoaşte pe Hristos şi, prin urmare, nu ştie de menirea umană de a fiinţa în comuniune. Vorbim despre relaţia „personală” cu Hristos, chiar dacă noi înşine nu am ajuns încă la fiinţatea în comuniune. Astfel, expresia nu se potrivesşte cazului de faţă. „Relaţie personală” este un termen slab. Desigur, nu este un termen biblic sau patristic – ci ceva ce a rezultat în mare măsură din jargonul evenghelic american modern. Acolo el există cu puţin sau cu nici un sprijit teologic, doar o expresie de folosit. 

Ceea ce căutăm la Hristos este împărtăşirea personală. Vrem să ne împărtăşim din El, pentru că El este Persoană. Transformarea care rezultă din această comuniune sau împărtăşire este transformarea existenţei noastre individualiste cu lăcomia şi egocentrismul ei într-o manifestare crescândă a fiinţei în comuniune în care inima noastră cuprinde mai mult universul şi vieţile noastre sunt caracterizate de dăruire (golire) şi primire (deplinătate). 

Părintele Sofronie descrie această transformare: 

 …[Este] în momentul de intensitate maximă a rugăciunii când firea oastră este capabilă de asta, când Dumnezeu Însuşi se roagă în noi, atunci omul vede imaginea lui Dumnezeu într-un fel care este dincolo de orice imagine. Atunci este momentul în care omul qua persona se roagă cu adevărat „faţă către Faţă” cu Dumnezeul cel veşnic. În această întâlnire cu Dumnezeul cel Ipostatic (personal), ipostasul (persoana), care la început era doar potenţial, este actualizat în noi.  

Nepotul Părintelui Sofronie, Părintele Nicolae, face această observaţie: 

Cănd sinele omului rămâne preocuparea existenţială ultimă a sa, existenţa lui este îndreptată spre propria persoană şi astfel, potenţialul său de a îmbrăţişa infinitul, pe Dumnezeu, şi prin aceasta posibilitatea ca el însuşi să devină infinit nu se realizează.

Şi vice versa: când peocuparea sa existenţială este reorientată către infinit, propriul potenţial infinit se deschide şi îşi împlineste scopul. 

Citez pe unchiul său: 

Eu este un cuvânt magnific. Semnifică persona. Principalul său ingedient este iubirea, care se deschide, mai întâi şi mai ales, lui Dumnezeu. Aceasta eu nu o trăiesc într-o convulsie a concentrării egoiste asupra sinelui. Dacă te vei adânci în sine, vei ajunge în nimicul său. Dragostea de Dumnezeu, cerută de Hristos, cea care presupune dispreţul de sine şi renunţarea la toate legăturile emoţionale şi trupeşti, atrage sufletul spre veşnicia dumnezeiască. Acest fel de iubire este un atribut al Dumnezeirii. 

       + + + 

„Nu am nimic personal cu tine” este o afirmaţie aproape corectă. Mai precis ar fi: Nu eşti personal. Nu eşti nimic. Feriţi-vă de aceşti oameni şi nu vă număraţi printre ei.  

Citatele lui Nicolae V. Saharov sunt din lucrarea sa: Iubesc, deci exist: moştenire teologică de la Arhimandritul Sofronie.

One thought on “Nu am nimic personal cu tine

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s