Libertatea şi sinele

În aceasta Duminică în calendarul Ortodox se sărbatoreşte (comemorează) Sf. Grigorie Palama – poate cel mai important teolog şi profesor din perioada bizantina târzie. El este important in mod special cand luăm în considerare natura experienţei creştine a Lui Dumnezeu.  Ortodoxia crede ca este cu adevarat posibil sa-l cunosti pe Dumnezeu cu toate ca El ramane inconoscibil.  Misterul acestei adevărate cunoaşteri constituie esenţa (inima)  muncii Sfantului Grigorie.

O parte a experienţei de a fi implicat în activităţi religioase la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 au fost întalnirile, nu rare, cu membrii altor culte (pareau sa fie pretutindeni). Nu sunt sigur cum aş defini un cult (nu doar din punct de vedere al doctrinei, dar mai ales prin distrugerea şi controlul exercitat asupra membrilor per ansamblu – duh, suflet şi trup).  Am lucrat într-o „casa de cafea” (care în acea perioadă, suficient de ciudat, nu era asociată cu cafeaua) pentru o periodă de ani. Să asculti muzică şi să fii implicat în propovăduiri ad-hoc făcea parte din acea lume. Am întâlnit oameni tineri din toată ţara (cu greu găseai alt loc unde să te duci în weekenduri, dacă nu cumva consumai alcool sau te drogai – casa de cafea n-avea niciuna dintre ele). Dar un fir comun în întalnirile mele cu membrii cultelor era o anumită absenţă –  de parcă nimeni nu era acasă.

Conversaţiile puteau fi încercate – dar răspunsurile veneau sub forma citatelor selectate.  Îndoiala, întrebările, multe dintre lucrurile pe care le-ai aştepta de la majoritatea oamenilor în conversaţii legate de Dumnezeu, faceau parte din absenţă. Nu este de mirare faptul că persoanele implicate în culte erau des tratate de parcă „li s-ar fi spălat creierul”.  Ceva de genul părea să fie cazul.

De atunci, am întâlnit ocazional (deşi nu des) acelaşi fenomen la persoane care nu erau membri a ceea ce oricine ar considera un cult. Totuşi, acelaşi simţ al absenţei, a unei rigidităţi ce înlocuia libertatea, marca întâlnirea.

Cu câţiva ani în urmă am dat peste o carte mică care oferea o perspectivă interesantă asupra a toate acestea: „În cautarea persoanei: Sinele adevarat si fals conform lui Donald Winnicott si Sf. Gregorie Palama”. Nu eram familiar cu Winnicott, desi din ce-am citit munca sa este la un nivel destul de standard pasihologic. Autorul este Părintele Vasileios Thermos”, care este atât  un psihoterapist practicant, cât şi un preot ortodox, care trăieşte şi lucrează  în Grecia.

M-a impresionat un citat din cartea Părintelui Dumitru Stăniloae:

„În măsura în care omul nu-si foloseşte libertatea sa, el nu este el însuşi. Pentru a ieşi din această stare nedeterminată, el trebuie să-şi utilizeze libertatea  pentru a putea cunoaşte si pentru a se cunoaşte pe sine. ”

Pentru a sumariza (sper, fara a face o nedreptate) – libertatea noastră, o parte esenţială a ceea ce înseamnă să fii o persoană, este în mod frecvent suprimată în numele unei religii (sau altei ideologii). Temandu-ne de imortalitate (sau ceva similar), ori cautând conformitatea cu orice preţ, este uşor sa reduci libertatea unei persoane, substituind-o cu o  falsă obedienţă, care rezultă din crearea unui „sine fals”. Acest „sine fals” este „absenţa’ pe care am întâlnit-o la anumiţi membri ai cultelor sau alţii.

Libertatea este un paradox. Este o parte cu totul inerentă a existenţei noastre – o parte esenţială a mântuirii noastre – si totuşi ameninţătoare în puterea sa.  Libertatea sinelui poate părea o ameninţare asupra oricărei ordini (religioase, politice, sociale, etc.). Mai mult decât atăt, ni se spune în Scriptură, că „unde este Duhul Domnului,  acolo este libertate” (Corinteni 2, 3:17).

Sfântul Pavel deasemenea ne-a prevenit în scrisoarea sa către Galateni (5:13) că libertatea noastră nu trebuie folosită ca o scuză pentru a păcătui. Şi  astfel paradoxul este stabilit. Fără libertate, nu vom deveni persoanele întregi ce-am  fost create să fim si care reprezintă finalul adecvat al mântuirii noastre. Dar libertatea poate fi deasemenea  direcţionată incorect, ducând la o altă robie ( faţă de păcat).  Dar înlocuirea unei sclavii religioase cu o sclavie a păcatului nu este raspunsul.

Bineînţeles, Scriptura deasemneea vorbeşte despre noi ca fiind „sclavii lui Hristos”, o declaraţie adevărată, când este corect înţeleasă, dar deasemenea poate duce la neîntelegeri şi abuz.

Aceasta este, pentru mine, o parte a paradoxului Ortodoxiei. Când m-am convertit, un număr de cunoştinţe din Biserica mea anterioară, si-au explicat că, convertirea mea a fost un efort de a mă ascunde şi de a evita disconfortul libertăţii. A existat o presupunere din partea lor că datorită faptului ca învăţăturile Bisericii Ortodoxe sunt clare şi „conservatoare”  în anumite privinţe (în mod sigur în comparaţie cu Protestantismul liberal), că Biserica în consecinţă trebuie să fie rigidă şi controlatoare. Acesta pur şi simplu nu este cazul.

Este simplu să presupui ca legea canonică, pentru ca este „lege” canonică, suprimă libertatea noastră şi ne face sclavi. Si totuşi, nu este deloc aşa. Canoanele si tradiţia (precum Scriptura) ne îndreaptă către direcţia potrivită şi ne luminează pe calea mântuirii. Dar aplicarea ortodoxă a canoanelor este ghidată de altceva decât o interpretare literară rigidă. Fiecare episcop şi preot care slujeşte ca un custode al canoanelor, trebuie să le aplice gândindu-se la mântuire (aceasta este utilizarea adecvata a ceea ce este denumită „economia”). Persoane diferite, situaţii diferite, cer aplicaţii diferite ale canoanelor. O singură regulă nu se potriveşte tuturor.

Acest mister se întinde în toată Biserica. Aceasta nu este o reducere a canoanelor în simple „orientări”, ci doar necesitatea întelepciunii în aplicarea lor pentru că noi căutăm sa direcţionăm sufletele către o relaţie adecvată cu Dumnezeu. Libertatea persoanei trebuie sa fie respectată într-o manieră astfel încât idealul să fie  „propiul sine” şi nu unul automat, omeneşte creat ( „falsul sine”), sau simplul ego, citând ceea ce face şi  nu ceea ce cu adevărat cunoaşte.

„Unde este Duhul Domnului,  acolo este libertate.” Paradoxul relaţiei noastre cu Dumnezeu este că obedienţa în relaţia noastră cu El nu ne robeşte – ci ne eliberează. Este la fel ca paradoxul Crucii. Hristos a spus despre Cruce, „Nimeni nu-l ia de la Mine (sufletul), ci Eu de la mine Însumi îl pun.” (Ioan 10:18).

Propia noastră mântuire nu poate fi diferită. Nimeni nu ne poate lua viaţa de la noi – noi trebuie s-o aşternem la picioarele Lui din proprie iniţiativă.

Ne pierdem viaţa pentru a o putea găsi. Pierdem un sine fals cu scopul de a găsi adevărul. Sfântul este cel mai liber dintre toate fiinţele omeneşti. Ce ciudata mirare (minune).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s