Convertirea la Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat

Am crescut într-o cultură în care convertirea religioasă era frecventă, dar de scurtă durată. Din punct de vedere religios, singurul remediu pentru multiplele „boli” ale vieţii era convertirea. Aş putea puternic contra-argumenta aceasta acum. Totuşi, cea mai profundă problema în interiorul acelei culturi religioase speciale era vederea convertirii într-un mod trunchiat. Pentru mulţi, convertirea era însoţită de emoţie (trebuia să fie simţită cu toată inima) cât şi de decizie. Dar singura acţiune care însoţea convertirea era, adesea, re-dedicarea vieţii în totalitate lui Hristos. Scopul Evanghelismului Sudic era de a întoarce oamenii la Hristos, deşi acel fenomen era definit printr-o manieră foarte îngustă. Astfel, eu am văzut numeroase persoane care au avut nevoie de mult mai multe şi profunde conversaţii pentru a se converti.

Cultura religioasă din zilele de azi e mai diversă, însă acest lucru nu este nici pe departe mai bun. Marja de definire a „vietii spirituale” poate tinde de la o „viata de succes” la sfintenie (descriere a Crestinatatii Americane). Astăzi convertirea de multe ori semnifica schimbarea comunităţii din care facem parte, deşi de multe ori nu este asociată cu schimbarea bisericilor în Creştinismul protestant. Americanii adesea merg la shopping după biserici la fel cum ar merge pentru orice altceva. Studii sociologice recent apărute au definit acest lucru drept componenta dominanta a peisajului nostru religios modern. Forţele pieţii nu conduc numai economia noastră, dar adeseori şi eclesiologia.

Astfel, problema adevăratei convertiri devine şi mai complicata – chiar dacă numai din cauza pluralităţii vocilor stranii. Sunt un Creştin Ortodox şi cred că adevărul credinţei creştine nu s-a schimbat dintru al său început. Aşa este, şi el nu se poate schimba, pentru că nu este nimic altceva decât comunitatea vie între Dumnezeu şi omul în Hristos. Dificultatea convertirii constă în a găsi Calea în mulţimea glasurilor, pentru a auzi vocea cea adevărată a lui Dumnezeu. Şi aceasta ne aduce pe noi către însăşi inima noastră

Eu am avut multe conversaţii cu cei pe care îi numesc „exploratori religioşi”. Uneori cea mai mare întrebare în mintea lor era una adusă de multele glasuri pe care ei le auzeau. „Cum să aleg?” Cum să decid?”

Fiind format şi modelat ca un consumator religios, rămâne doar o inimă de consumator atunci când Dumnezeu este Cel pe Care Îl căutam – şi Dumnezeu nu poate fi cumpărat – El nu este şi nu va fi niciodată o marfă.

Astfel, chiar convertirea la credinţa ortodoxă nu este un imediat răspuns la întrebarea adevăratei convertiri – în special dacă este o simplă alegere printre alegeri – o decizie a consumatorului bazată pe o comparaţie de servicii. Adevărata convertire depinde şi de o inimă sinceră (adevărată) şi nu de o inimă de consumator – care este o creaţie a deziluziilor aceste vieţi

Într-un straniu şi semi – profetic pasaj în Epilogul lui Dostoievsky din „Crimă şi pedeapsa”  autorul descrie visurile lui Raskolinikov care era bolnav şi în închisoare:

„În boală sa el visa mereu că lumea întreagă era osândită să cadă victima unei ciume înfiorătoare, nemaivăzute şi nemaiauzite, venind din străfundurile Asiei spre Europa. Trebuia să piară toţi, înafară de câţiva aleşi. Apăruse nişte trichine noi, nişte vietăţi microscopice, care pătrundeau în corpul omului. Acestea erau de fapt nişte spirite înzestrate cu raţiune şi voinţa. Oamenii în corpul cărora pătrundeau îşi pierdeau minţile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenţi şi atât de înrădăcinaţi în adevăr ca cei atinşi de boală. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducţii ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, oraşe întregi, popoare întregi se molipseau şi cădeau pradă nebuniei. Toţi erau agitaţi şi nu se înţelegeau între ei, fiecare credea că el singur cunoaşte adevărul şi se chinuia, uitându-se la ceilalţi, se bătea cu pumnul în piept, plângea şi îşi frângea mâinile. Oamenii nu mai ştiau să judece ce este bine şi ce este rău. Nu ştiau pe cine să condamne şi pe cine să achite. Se omorau între ei într-o forie absurdă… Zile întregi suna clopotul de alarmă; erau chemaţi toţi, dar cine chema şi pentru ce chema nu ştia numeni, şi toţi erau alarmaţi…”

Este un delir straniu, pe care l-am văzut îndeplinit în diferite moduri. „Erau chemaţi toţi, dar cine chema şi pentru ce chema nu ştia nimeni.”

Deci aici este miezul problemei – cea care atinge adâncul inimii noastre. Eu cred că este un mare dar al harului, în special într-o lume confuză. În afara acestui har ar fi imposibilă cunoaşterea inimilor noastre.

Dar din harului lui Dumnezeu cel care găseşte această inimă adevărată, nu trebuie să fie superficial. Ascultarea inimii în care sălăşluieşte harul lui Dumnezeu este importantă şi e o chestiune a luptei de zi cu zi.

Noi avem poruncă să ne luăm Crucea şi să-I urmăm Mântuitorului Hristos, şi aici poate fi cu siguranţă un moment în care noi mai întâi am ascultat acea porunca – dar acel moment e doar începutul convertirii, primul pas pe drumul pocăinţei. Golgota sfârşeşte într-un mormânt, dar apoi urmează Sfânta Înviere. A lua acea cruce zilnic e deasemenea o chestiune de a rămâne credincioas acelei inimi adevărată , în ciuda gălăgiei şi confuziei despre sine. Reprezintă statornicie, curaj şi totodată o simplă tentaţie. Pentru nebunia lumii este adevărat că noi suntem toţi chemaţi să fim printre cei „puţini”. Fiind ascultător unei inimi adevărate suntem ascultători credincioşi ai lui Hristos Care este adevărata noastră inimă.

Am afirmat mai înainte cum trecerea la Ortodoxie nu a reprezentat un răspuns imediat la problemele pe care le pune adevărata convertire. Iar asta nu e din vina credinţei ortodoxe, ci din vina inimii noastre, în măsură ce ne apropiem de această comoară pe care Dumnezeu a păstrat-o pentru noi. Odată ce am sărutat Evanghelia şi Crucea, noi trebuie zilnic să mergem înainte, nu nădăjduind în Biserică ca într-o oarecare altă instituţie din care facem parte, dar nădăjduind în Bunul Dumnezeu Care este nădejdea noastre neclintită şi viaţa netulburată a Bisericii în care noi trăim. Presiunea zilnică a lumii acesteia constă în a face adevărul inimii să tacă şi a ne readuce în mentalitatea noastră de consumator. astfel, fiecare zi în care spunem „Nu” să devină una în care să zicem cu inimă deschisă „Da”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s