Moartea lui Hristos – Viaţa omului

Cineva într-un comentariu recent a pus o întrebare fundamentală cu privire la credinţa creştină: De ce credem că Hristos a trebuit să moară? Care este scopul morţii sale pe cruce?

Premize

O parte din nedumeririle care însoţesc întrebarea vin din experienţa lui Mary K., care a vorbit altora despre ispăşirea păcatelor, doctrină care se bazează mult pe mânia şi pedeapsa Lui Dumnezeu. (Parafrazez şi rezum.)

Am păcătuit (atât noi înşine cât şi Adam şi Eva) – Dumnezeu ne-a pedepsit.

Dumnezeu l-a trimis pe Hristos care a primit pedeapsa în locul nostru. Acum doar prin credinţă în Hristos putem scăpa de pedeapsa pe care o meritam. Împreună cu aceasta sunt numeroase întrebări în legătură cu sângele lui Hristos. Cum ne va curăţa de păcat?

Cu siguranţă o asemenea întrebare poate fi dezbătuta prin scrierea unei cărţi întregi. Aici putem da un răspuns care să fie cât de cât de o mărime acceptabilă pentru cititori. Cei care cred că ar fi trebuit să discutăm mai vast despre un lucru sau altul trebuie să fie răbdători. Mi se pare că discuţia are de-a face cu imaginile principale folosite pentru a înţelege atât ce este în neregulă cu umanitatea şi creaţia (păcatul) cât şi cu Moartea şi Învierea lui Hristos prin care Mântuitorul ne salvează şi ne vindeca. Dacă ar exista un singur mod de a vorbi despre acest lucru, atunci întrebarea nu ar mai fi fost pusă.

Adevărul este ca Sfânta Scriptură, inclusiv în cadrul operei unui singur scriitor, foloseşte multe imagini  pentru a descrie ce a făcut Hristos pentru mântuirea lumii. Unele dintre aceste imagini sunt doar analogii sau metafore utile, altele par a avea un caracter mai “literal” – deşi nu găsim nicăieri o formă definitiva care să le asemene.

Aş vrea  deasemenea să adaug un cuvânt introductiv pentru cititorul care a adresat întrebarea în legătură cu limbajul Sfintei Scripturi. Deşi mulţi creştini sunt de acord că  Scriptura este “insuflată de Dumnezeu”, aceasta nu înseamnă că fiecare afirmaţie din Scriptură ar trebui citită literal. Sunt numeroase versete care sunt citite în mod figurat, metaforic şi invers. Cu alte cuvinte, Sfânta Scriptură nu poate fi citită fără ajutor şi fără ghid. Mereu a fost aşa. Din acest motiv, când este citită într-un mod creştin, Sfânta Scriptură ar trebui să fie citită de creştinii care au fost învăţaţi s-o citească în spiritul Sfintei Tradiţii (a Sfinţilor Părinţi de fapt).

În această privinţă interpretarea Sfintei Scripturi diferă foarte mult de la o Biserică la alta, ea fiind şi motivul major de diviziune în ultimii 500 de ani. O mare parte a ceea ce s-a discutat la comentarii au fost exemple de interpretări creştine, moderne şi fundamentaliste. Ceea ce vreau să fac mai jos este să vă prezint gândirea Bisericii Ortodoxe în această problemă.

Problema

Ce se întâmpla cu umanitatea şi creaţia astfel încât să avem nevoie de totul de la Dumnezeu? Ce este păcatul?

La cel mai esenţial nivel – păcatul reprezintă moartea. “Pentru că plata păcatului este moartea” (Epistola către Romani 6, 23). Faptul că murim nu este o pedeapsă de la Dumnezeu  dar este rezultatul ruperii comuniunii cu El. Dumnezeu este viaţa şi singura sursă a vieţii.  Lumea creată, inclusiv umanitatea, nu au viaţă în sine, viaţa nu este în mâinile şi în puterea noastră.. Mai degrabă, viaţa este un dar de la Dumnezeu. Nu numai viaţa noastră este un dar de la Dumnezeu dar şi existenţa noastră şi existenţa a tot ceea ce este. Dumnezeu este Creatorul nostru. Sfânta Scriptură spune: “Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Faptele Apostolilor 17, 23).

Cartea Facerii ne prezintă viaţa lui Adam şi a Evei în care putem observa neascultarea lor faţă de Dumnezeu. El i-a avertizat: “Nu mâncaţi fructul din pomul cunoştinţei binelui şi răului, căci în ziua în care vei mânca, vei muri negreşit”.

Mulţi comentatori contemporani ai Sfintei Scripturi au fost atenţi la faptul că Dumnezeu nu a spus:” În ziua în care vei mânca din pom, te voi ucide, “dar” în ziua în care vei mânca din el vei muri”. Mai degrabă ni se spune:” Căci nu Dumnezeu a făcut moartea, nici că Se bucura de nimicirea celor vii. ” (Înţelepciune 1,13)

Sfântul Atanasie explică faptul că atunci când omenirea a ales să rupă relaţia sa cu Dumnezeu (prin neascultare) ne-am desprins de sursa de viaţă. Cu toate aceste Dumnezeu nu ne-a luat viaţa (El nu ia înapoi darurile pe care le oferă), dar noi înşine am ieşit din ea, şi aşa vom şi muri. Noi nu murim numai din punct de vedere fizic, ci în noi este în desfăşurare un proces al morţii. Sfântul Pavel vorbeşte despre acest proces ca despre „corupţie”.

Această mişcare de la şi către moarte se descoperă în multe lucruri rele din vieţile noastre. Ne rănim şi ne ucidem unii pe alţii. Noi rănim şi distrugem creaţia. Suntem slabi şi uşor robiţi de lucruri, cum ar fi drogurile şi alcoolul. Suntem dominaţi de lăcomie, invidie, pofta, mânie, etc., iar în această problemă nu ne putem ajuta deoarece nu avem viaţa în noi înşine. Doar Dumnezeu ne poate da adevărata viaţă care ne poate face bine.

Răspunsul

Mai presus de toate trebuie să ne amintim că “Dumnezeu este un Dumnezeu bun şi El iubeşte omenirea”. Auzim aceasta clar în Sfânta Scriptură: ”Dumnezeu este iubire” (Întâia Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4, 8) şi “Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru că tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Evanghelia după Ioan 3, 16).

Auzim aceasta în cuvintele Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur:

“Tu (Doamne) ne-ai adus intru fiinţa din nimic şi atunci când am căzut, Tu ne-ai ridicat din nou. Tu nu ai încetat a face totul până ne-ai dus la cer şi ne-ai dăruit Împărăţia Ta care va să vină”

Acest Dumnezeu bun care iubeşte omenirea nu este un Dumnezeu furios. El nu este un Dumnezeu răzbunător. El nu ne doreşte răul şi nu vrea să ne pedepsească pentru căderea noastră. Deşi Sfânta Scriptură foloseşte aceste imagini, Părinţii Bisericii au fost insistenţi în înţelegerea faptului că acest limbaj este figurativ şi nu ar trebui să fie înţeleas literal. De exemplu, Sfântul Antonie spune:

“Dumnezeu este bun şi nu este limitat de nicio patimă. El nu se schimbă. Astfel, cineva care crede că e rezonabil şi adevărat să afirmăm că Dumnezeu este neschimbător, se poate întreba de ce, în acest caz, este posibil să se vorbească despre Dumnezeu că se bucura de cei buni şi arată milă faţă de cei care-L slăvesc şi, de asemenea, să se vorbească despre un Dumnezeu care nu îi asculta pe cei răi, şi se mânie pe păcătoşi.

Pentru aceasta trebuie să răspundem că Dumnezeu nici nu se bucură şi nici nu se supără, pentru că a te bucura şi a fi supărat sunt patimi; nici nu se lasă ademenit de darurile aduse de către cei care Îl slăvesc, pentru că aceasta ar dovedi că Dumnezeu este influenţat de plăcere.

Nu este corect ca Divinitatea să simtă plăcere sau neplăcere în funcţie de faptele omului. El este bun, şi El dă numai binecuvântări şi niciodată nu face rău, rămânând mereu acelaşi. Noi oameni, pe de altă parte, dacă vom rămâne buni prin asemănarea cu Dumnezeu, suntem uniţi cu El, dar dacă am devenit răi prin neasemănare suntem separaţi de El. Trăind în sfinţenie ne lipim de Dumnezeu, dar devenind răi Îl facem duşmanul nostru.

Aceasta nu înseamnă că mânia Lui creşte în mod arbitrar, dar  păcatele noastre sunt cele care împiedică ca Dumnezeu să strălucească în noi şi astfel ne expunem torturii demonilor.

Şi dacă prin rugăciune şi fapte de milostenie câştigam eliberarea fata de păcatele noastre, acest lucru nu înseamnă că L-am câştigat pe Dumnezeu şi L-am făcut să se schimbe, ci doar  că, prin acţiunile şi întoarcerea noastră la divinitate, ne-am vindecat răutatea şi încă o dată ne bucurăm de bunătatea lui Dumnezeu.

Astfel, a spune că  Dumnezeu Îşi întoarce faţa de la păcătoşi este ca şi cum ai spune că soarele se ascunde de cei orbi.”

Există mulţi creştini care citesc Sfintele Scripturi în feluri diferite – dar cred că nu ascultă de părinţii Bisericii şi interpretează Sfintele Scripturi potrivit opiniilor proprii. În acest sens, cred că ei greşesc şi nu ar trebui ascultaţi.

Acest Dumnezeu bun, singurul Domn şi dătător de viaţă, a avut milă de noi când am căzut şi am fost supuşi morţii şi corupţiei. Din milostivirea Să, El a trimis pe singurul Fiu al Său, care a devenit unul dintre noi – luând natura noastră umană asupra Sa. Unindu-ne cu El, a trăit o viaţă fără de păcat (pentru că El este Viaţa), şi ne-a învăţat prin cuvânt şi faptă bunătatea Lui Dumnezeu, şi ne-a învăţat să devenim ca Dumnezeu prin iubirea duşmanilor noştri.

Dragostea Lui a fost atât de mare încât a extins-o dincolo de mormânt. El a acceptat moartea pe Cruce, suferind ura şi faptele rele ale celor din jur.

Cu cât ne apropiem de moartea lui Hristos pe Cruce, este necesar să ne întrebăm, „De ce moarte?”

Există mai multe meditaţii cu privire la moartea lui Hristos. meditaţii care Îl văd că Mielul pascal sacrificat pentru noi, că „Şarpele ridicat în pustie,” şi altele. Aici apare ispita şi creştinii caută să explice moartea lui Hristos, prin compararea ei la propria lor înţelegere greşită a lucrurilor. Pentru că nu umbra lucrurilor viitoare (Vechiul Testament), va interpreta lucrurile ce vor să vină – ci mai degrabă realitatea (Noul Testament) este cea care interpretează umbra. Moartea lui Hristos dă sens fiecărui tip, prefigurare sau imagine a morţii pe care o găsim in Vechiul Testament.

Astfel, este mai corect să spunem că Mielul pascal din vremea lui Moise este ca jertfa lui Hristos, mai degrabă decât să spun ca jertfa Lui este că cel care a venit înainte. Aşa cum Hristos a spus lui Moise şi Proorocilor, „Acestea sunt cele mărturisesc despre Mine” (Evanghelia după Ioan 5, 30).

Una dintre imaginile cele mai frecvente şi de mare ajutor în Scriptură şi în scrierile Părinţilor Bisericii este imaginea unirii lui Hristos cu umanitatea. Hristos S-a întrupat, luând la Sine natura noastră umană. El a devenit ceea ce noi eram, dar fără de păcat. Această unire ar trebui să fie înţeleasă mai mult într-o manieră metaforică. Hristos la propriu şi cu adevărat a devenit om. Umanitatea Lui nu a fost o creaţie nouă, dar el a luat trup din “Fecioară Maria”. El a devenit părtaş al umanităţii noastre.

Devenind părtaş al umanităţii noastre, Hristos a deschis calea pentru noi de a deveni părtaşi la divinitatea Să. „Pentru că aşa cum este Acela, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.” (Întâia Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4, 17). Sfântul Pavel foloseşte acest limbaj şi în explicaţia lui în legătură cu Taina Sfântului Botez:

“Oare nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, intru moartea Lui ne-am botezat? Aşadar, prin botez ne-am îngropat cu El în moarte, pentru că, aşa cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot astfel şi noi să umblăm intru înnoirea vieţii;  că dacă una cu El ne-am făcut  prin asemănarea morţii Lui , atunci una vom fi şi prin aceea a învierii Lui, cunoscând noi această, anume ca omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, aşa încât trupul păcatului să fie nimicit, pentru că noi să nu mai fim înrobiţi păcatului; (Epistola către Romani 6, 3-6)”.

Această imagine este des întâlnită la Sfântului Pavel:

“M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine; ceea ce trăiesc eu acum în trup, trăiesc intru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m-a iubit şi pe Sine Însuşi S-a dat pentru mine. (Epistola către Galateni 2, 20).

“Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la cele de pe pământ; căci voi aţi murit, iar viaţa voastră este împreună cu Hristos ascunsa’n Dumnezeu. Când Hristos, viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta intru slava. (Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni 3, 1-4)”

Aceste lucruri au sens doar pentru că Însuşi Hristos S-a unit cu noi, şi noi cu El. Noi suntem uniţi cu moartea şi învierea Sa, în credinţa noastră şi în Botezul nostru. Noi devenim un singur trup cu Hristos. Am devenit cu adevărat o parte a Trupului lui Hristos

Şi asta merge la inima răspunsului întrebării adresată: de ce a murit Hristos?

Hristos a murit pentru că noi eram morţi. Am fost prinşi în moartea fără viaţă a păcatului (care duce la corupţie şi la moarte fizică, de asemenea). Hristos este Dumnezeu care a venit să ne salveze de la închisoarea păcatului şi a morţii. El a devenit ceea ce noi suntem pentru că noi să putem ajunge ceea ce El este. Am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu , dar păcatele noastre ne-au stricat.

Noi nu am moştenit o vină şi o sancţiune juridică de la Adam şi Eva, am moştenit o lume dominată de moarte. Într-o astfel de lume ne-am comportat că robi ai păcatului şi am căutat să trăim fară de Dumnezeu, care singur este Viaţa. Numai Dumnezeu ne poate salva din locul în care singuri ne-am închis. Hristos intră în moarte. Hristos intră în iad şi ne face o cale pentru că noi să-L urmăm în viaţa adevărată.

În viaţa noastră actuală, această viaţă adevărată este prezentă în noi în multe feluri. În primul rând, este făcuta prezenta în cunoaşterea noastră de Dumnezeu.” Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. (Evanghelia după Ioan 17, 3). Noi cunoaştem pe Dumnezeu şi avem o relaţie adevărată şi o comuniune cu El. De asemenea, avem în noi puterea de a birui păcatul. Acest lucru este uneori rezultatul ascultării de poruncile lui Hristos, şi, după voia lui Dumnezeu este uneori rezultatul vindecării fizice în trupurile noastre (şi rezultatul minunilor în creaţie – Epistola către Romani 8, 21).

“Iar dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce L-a înviat pe Iisus Hristos din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Sau Care locuieşte în voi”(Epistola către Romani 8:11).

Adevărata viaţă a umanităţii este o viaţă în comuniune. Este comun în lumea modernă să ne gândim la noi înşine numai ca persoane fizice separate. Dar Scriptură şi învăţătura Bisericii dau mărturie despre o viaţă în comuniune, la care toţi participăm. Astfel, ce se întâmpla cu unul dintre noi ne afectează pe toţi. Această comuniune este de asemenea, o parte importantă a vieţii noastre spirituale şi a mântuiri noastre. Biserica, în special, este locul în care creştinii trăiesc viaţa lor în comuniune.

Această viaţă în comuniune este, de asemenea, locul unde am ajuns să înţelegem versetele care fac referire la „sângele lui Hristos” (deoarece aceasta a fost o parte din întrebările puse).

Sângele Său are mai multe semnificaţii. Este moartea Lui, „viaţa Lui vărsata pentru noi.” Este, de asemenea, viaţa Lui oferită noua prin Jertfa Trupului şi Sângelui. Sângele Lui ne curăţeşte – aşa cum şi Sfântul Botez ne curăţeşte – pentru că moartea Lui distruge moartea şi înnoieşte întreaga creaţie. Există multe legături între imaginea de sânge din Vechiul Testament şi sângele lui Hristos din Noul Testament. Cu toate acestea, aceste legături pot deveni uşor detaliate şi putem pierde din vedere moartea lui Hristos prin care a desfiinţat moartea şi ne-a oferit viaţa veşnică.

Există mai multe voci din întreaga lume creştină care alcătuiesc o pleiadă nebună de confuzii. Confuzia şi contradicţia sunt rezultatul doar a celor care ascultă de un profesor şi apoi de altul. Nimeni nu va ajunge la adevăr pe o astfel de cale.

În schimb vă sfătuiesc pe toţi să experimentaţi viaţa Bisericii. Să vă botezaţi şi să rămâneţi în Biserică. Să ascultaţi un preot evlavios, care trăieşte după Sfintele Scripturi şi respectă părinţii Bisericii. Cei care au construit imperii private şi predică fără a se supune nimănui altcuiva decât lui Dumnezeu, sunt impostori şi trăiesc în iluzii. Ei sunt contradicţii care aşteaptă să se întâmple.

Nicio biserică, inclusiv Biserica Ortodoxă, nu există fără contradicţii. Dar contradicţiile pot fi explicate şi disciplinate. Adevărata învăţătură poate fi găsita în viaţa trăită în unire cu Domnul Înviat.

Un cuvânt scurt despre mânie şi furie

Cred că aceste cuvinte sunt atât de încărcate şi de periculoase încât trebuie să fie utilizate rar şi doar cu prudenţă şi atenţie.

Ura, mânia şi furia sunt, în general, utilizate în mod păcătos de fiinţele umane şi majoritatea oamenilor sunt adânc răniţi de folosirea lor. Cei care predică folosind astfel de termeni sunt părtaşi ai unui abuz spiritual şi ar trebui să se oprească.

Dacă cineva care învaţă sau predică Evanghelia creştină, nu poate face acest lucru fără a face referire la aceste cuvinte, atunci cred trebuie să se oprească, să se roage şi să vadă dacă nu există ceva fundamental în neregulă cu înţelegerea lei.

Nu încerc să elimin aceste cuvinte din Sfânta Scriptură ci doar încerc să spun că sunt utilizate excesiv de cei ce le citesc. Imaginează-ţi că explici Sfânta Evanghelie unui copil de patru ani. Va înţelege greşit copilul conceptul de mânie a lui Dumnezeu? Sunt destul de sigur de asta.

Nu am găsit adulţi să fie atât de maturi din punct de vedere emoţional. Sper că provocarea mea cu privire la aceste imagini (de pe blogul şi în scrierile mele) sunt o ocazie pentru alţi creştini, în special ortodocşi, de a se gândi mai bine la aceste cuvinte puternice. Dacă vom face acest lucru, atunci voi fi făcut puţin bine.

Desigur, Scriptură şi Sfinţii Părinţi foloseau imaginea furiei şi a mâniei, în general cu înţelegerea faptului că o astfel de furie sau mânie este o expresie a unui aspect al iubirii lui Dumnezeu şi nu un rezultat creat de Dumnezeu pentru faptele noastre.

Un exemplu comun este dubla semnificaţie a focului – în care acesta este atât căldură şi lumina, cât şi purificare şi iluminare. Desigur, cuvintele „mânie” şi „furie” sunt rareori folosite cu subtilitate de cei mulţi care predică sau predau şi, în acest sens, ei pot susţine ceea Evangheliile n-o fac.

Este posibil să abordăm Evanghela chiar şi fără folosirea cuvintelor “mânie” şi “furie”. Sfântul Ioan foloseşte cuvântul “mânie” o singură dată în Evanghelia sa.  Mânia nu este o parte integrantă şi necesară a teologiei crucii. Pentru a arăta contrariul ar trebui să metaforizam noţiunea de dogma. Dacă nu sunteţi de acord, discutaţi cu Sfântul Ioan.

Concluzie

Mă rog ca acest răspuns să îi fie de folos cititorului care a pus întrebarea. De asemenea îmi cer scuze acelor cititori care au fost răbdători cu mine în postarea acestui răspuns ce apare la sfârşitul unei săptămâni ocupate. Fie ca Dumnezeu să ne dea tuturor harul de a auzi  Sfânta Evanghelie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s