Misterul plinătăţii

Unul dintre cuvintele cele mai utilizate în Ortodoxie, extras în mod special din scrierile Noului Testament, este termenul „plinătate” sau plenitudinie (pleroma în limba greacă). Sfântul Pavel îl utilizează pentru a descrie ceva care se desăvârşeşte sau care se află în stadiul final, o stare mai presus a lucrurilor decât cum le cunoaştem noi.

Deoarece termenul face referire des la lucruri în stadiul lor de desăvârşire, sau la realităţi care sunt mai înalte decât realitatea pe care o cunoştem în prezent, plinătatea este un termen greu de discutat. Biserica este descrisă de Sf. Pavel ca „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi”(Efeseni 1:23). Sfântul Pavel nu descrie Biserica ca ceva ce va fi plinătatea, dar ca pe ceva ce simplu este plinătatea. Bineînţeles, experienţa noastră zilnică în mod general nu conştientizează Biserica ca deplină. Suntem mult mai probabil conştienţi de Biserică ca fiind cea care nu reuseşte sa fie plinătatea Lui Dumnezeu.

Vă voi spune părerea mea personală despre o experienţă a plinătăţii (sau asemănătoare cu plinătatea). Am avut bucuria, pentru câteva zile săptămâna trecută, de a primi in vizită pe copiii mei, toţi în acelaşi timp. Este o experienţă rară întrucât acum sunt mari şi toţi căsătoriţi – şi traversează ambele Coaste ale Statelor Unite pentru a ajunge la noi. Cel mai mare a fost plecat de acasă pentru aproximativ 12 ani sau mai mult.

Într-o seară, săptămâna trecută, când eu împreună cu soţia mea ne pregăteam de culcare, m-am întors către ea şi i-am spus:” Poţi să simţi?” Ea a răspuns: „Ce?”

„Suntem toţi aici” i-am raspuns. Amândoi am suspinat de mulţumire.

A fost o descriere deosebit de potrivită în lumina experienţei noastre comune de-a lungul anilor. Când apărea subiectul copiiilor pe durata anilor în care noi încă dădeam naştere copiilor, soţia mea spunea că mereu se întreba:”Suntem toti aici, deja?”. A fost de parcă ea ar fi aşteptat o oarecare plinătate, o împlinire de care ea îşi va da seama atunci când se va întâmpla. Experienţa mea interioară a fost aceeaşi. Cu toate că am pierdut un copil, prezenţa sa continuă să facă parte din plinătatea familiei, şi nu este niciodată „absent”.

Ce v-am povestit este doar o asemănare – dar este o experienţă a plenitudinii care se îndreaptă către cea pe care încă n-o cunosc.

Această imagine a Bisericii, în special ca o realitate prezentă , merită să fie valorificată. Lumea noastră, mai ales văzută prin lentilele culturii noastre, este mereu în schimbare, mereu devenind ceva diferit. Ne vedem pe noi înşine în aceeaşi manieră. Vedem economia şi ştiinţa şi cultura noastră că împărtăşesc acelaşi fenomen. Puţini astăzi văd lumea evoluând sau schimbandu-se către o oarecare stare perfectă ( sau stare de plenitudine). Ne-am obişnuit cu schimbarea şi judecăm lucrurile nu în lumina unei perfecţiuni, ci în lumina utilităţii.

Existenţa Bisericii, de mult timp a încetat să aibă un sens al perfecţiunii pentru cei mai mulţi dintre creştini. Intr-o lume unde cultele crestine sunt peste 20.000 – o asemena idee ar fi de neconceput. Există cei care au moştenit limbajul Scripturii şi al Crezului şi utilizează cuvinte precum „ perfecţiune” şi „adevăr”, chiar şi „singura” ca să descrie Biserica careia aparţin. Ca un creştin ortodox, aparţin unei Biserici a cărei limbaj este foarte mult marcat de asemenea adjective. Bineînţeles, noi am folosit acele adjective cand nicio alta „Biserică” n-a existat. Intr-un asemenea context, cuvintele au un înţeles puţin diferit – unul care nu este în mod necesar polemic.

Nu cred într-o Biserică „invizibilă”(în sensul predat de mulţi protestanţi). Bisericii „invizibile” îi lipseşte caracterul material, care incomodează (cine poate fi scandalizat de o Biserică invizibilă?). O Biserică invizibilă este aproape la fel de utilă, sau poate exact la fel, ca o Biserică imaginară.

Mai degrabă, Biserica este „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi”. Poate problema nu constă în incomodarea lumii care pare să cuprindă în mare parte ceea ce numim „Biserică” ci mai curând se află în ochii şi inima propie. Nu vedem nimic în propia experienţă care poate fi descris ca „plinătatea Lui Dumnezeu”, dar nici nu percep starea adevărată a oricărui lucru ce ne înconjoară. Vedem duşmani şi răutate unde de fapt nu este aşa. („Cel rău fuge fără să fie urmărit…” Proverbe 28:11 sau vezi Leviticul 26:17). Întunecimea lumii este de multe ori doar proiecţia întunecimii propiilor noastre inimi.

Hristos ne spune că doar „cei curaţi cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu”. Aş presupune ca doar aceşti vor fi de-asemenea singurii care pot recunoaşte „ plenitudinea” aceluiaşi Dumnezeu. O Asemenea curăţie sufletească se naşte din dragoste şi este hrănită de pocăinţă şi iertare.

Nu aştept ca plinătatea să apară – simţirea plinătăţii este un efect al inimii mele curate. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că este răbdător.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s