Icoanele şi Sfânta Scriptură

Declaraţia teologică cea mai importantă al celui de–al Şaptelea Sinod Ecumnic este succintă: “Icoanele fac cu culoarea ceea ce Scripturile fac cu cuvintele”. Prima dată când am citit aceasta, eram student în an terminal la Universitatea Duke, şi studiam Teologia Sistematică. Mi–am schimbat subiectul şi mi–am scris teza despre un alt subiect: “Icoana ca Teologie”.

Ce a fost nou pentru mine – şi gândul a rămas permanent în mintea mea – au fost ideile care izvorau din această simplă declaraţie al celui de–al Şaptelea Sinod Ecumenic. A vorbi despre legătura dintre icoană şi Scriptură nu este chiar acelaşi lucru cu a spune “Icoanele spun o poveste”. Multe icoane într–adevăr spun o poveste – dar ele o fac într–o manieră specială. E foarte interesant a spune că poţi povesti prin culoare.

Într–adevăr icoanele spun poveşti – dar ele o fac într–o mod unic. Icoanele nu sunt desene animate. Desenele animate spun poveşti, dar o fac de obicei printr–o anumită caricaturizare a realităţii. Sunt ca nişte filmuleţe cu cea mai mare parte a acţiunii eliminată. Când eram copil eram un mare fan al cărţilor comice – şi aveam un prieten în liceu, care era fan înfocat al „benzilor desenate comice”, de vreme ce acele cărţi ofereau de obicei o versiune prescurtată a unor cărţi care ne erau cerute să le citim ca şi literatură.

Dar icoanele nu sunt desene animate. Ele au dezvoltat destul de devreme o gramatică “artistică”, un mod de a spune lucruri cu culori pe care cuvintele nu le–ar putea exprima cu uşurinţă. În acest sens, icoanele fac cu culorile ceea ce Scriptura face cu cuvintele – dar Scriptura face cu ajutorul cuvintelor lucruri care câteodată necesită icoane ca să ne ajute să le citim.

Gramatica artistică a icoanelor este cunoscută sub numele de “perspectivă inversă”. În loc de a lăsa regulile tradiţionale de perspectivă să facă din distanţă o chestiune de linii convergente în cadrul picturii (cu cât sunt mai departe cu atât liniile sunt mai apropiate), icoanele folosesc contrariul. Spaţiul unei icoane “se deschide” şi devine tot mai mare pe măsură ce ne uităm la ea. Această gramatică este motivul pe care icoanele îl folosesc mereu şi arată clădiri în care “ambele părţi” sunt portretizate. De asemenea crează în mare parte “privirea” pe care o vedem în chipurile umane – vedem faţa celuilalt în care “realitatea” persoanei creşte şi devine mai mare – mai degrabă decât să scadă când ne îndepărtăm de ea. Ca atare, gramatica icoanelor nu este gramatica tradiţională a picturilor “istorice”, a picturilor în care Occidentul a devenit obişnuit cu Renaşterea. Icoanele nu sunt fotografice. Ele nu ascultă de gramatica istorică şi artistică a fotografiei.

Scriptura, în special când este citită în Biserica Ortodoxă, are şi ea gramatica ei. Această gramatică este realitatea Învierii. Putem spune că Scriptura, atât Vechiul cât şi Noul Testament, are o “formă pascală”. Cu cât înţelegem mai ferm realitatea pascală şi o cunoaştem, cu atât mai clar vedem imaginea sa portretizată iară şi iară în pildele Scripturii. Şi cu cât cunoaştem mai ferm realitatea Învierii, cu atât mai mult Scripturile vor deschide acea realitate înaintea noastră.

Unul dintre cele mai apropiate momente, în perspectiva realităţii pascale, din viaţa Bisericii se găseşte în Sâmbăta Mare. Aici găsim 15 pasaje biblice, 15 lecţii extrase din Sfânta Scriptură, cele mai multe din Vechiul Testament.

1. Prima lecţie cuprinde versetele din cartea Facerii, capitolul 1, de la 1 la 13 care descriu facerea lumii până în ziua a treia, ziua în care viaţa a fost creată.

Acest pasaj biblic are o formă pascală. În a treia zi, Paştile au adus o nouă viaţă.

2. A doua: Isaia 60:1–6 care spune:Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că lumina ta vine şi slava Domnului peste tine a răsărit.”. Ceea ce urmeză este împlinit în Învierea lui Hristos, care este Lumina lumii.

3. Ieşire 12:1–11: Instituirea primelor Paşti (Paştele evreiesc).

4. Iona 1:1–17, 2:1–10, 3:1–10, 4:1–11 Iona, contrar literalismului fundamentalist face trimitere la Hristos, care a stat trei zile în pântecele pământului. Astfel citim:

Iona s–a rugat la Domnul din burta balenei: “În strâmtorarea mea am chemat pe Domnul şi m–a ascultat; din mijlocul locuinţei morţilor am strigat şi mi–a auzit glasul; Şi totuşi mă aruncasei în adânc, în inima mării, şi râurile de apă mă înconjuraseră, toate valurile şi toate talazurile tale au trecut peste mine”.

Dacă citim întreg pasajul, este glasul lui Hristos din Pământ, nu a lui Iona din pântecele balenei.

Şi pasajele biblice din Sâmbata Mare continuă în acelaşi fel. Nu sunt doar pasaje din Vechiul Testament care din coincidenţă ne amintesc de Paştile lui Hristos. Ele sunt Scripturi despre Paştile lui Hristos. Nu sunt literatură despre Paştile lui Hristos. Ele sunt Scripturi (Creştine) despre Paştile lui Hristos. Creştinii au nevoie să treacă peste frica lor că cineva le va demonstra că istoria lor este greşită. Hristos a înviat din morţi. Dacă nu crezi, toată istoria din lume nu te va face să te simţi mai bine. Trebuie să–l cunoşti pe Domnul Înviat. Apoi toate vor părea mai clare. Dar toate aceste pasaje minunate din Biblie, ca şi gramatica frumoasă a icoanelor, trebuie să fie învăţate în mod corespunzător. Istoricii nu ne pot da gramatica Bibliei. Doar Biserica ştie această gramatică.

Trebuie să învăţăm să vorbim limba culorilor

2 thoughts on “Icoanele şi Sfânta Scriptură

  1. Pingback: Părintele Stephen Freeman: Icoanele şi Sfânta Scriptură « Invitaţie la Ortodoxie

  2. Pingback: Părintele Stephen Freeman: Icoanele şi Sfânta Scriptură « CUVÂNT ORTODOX

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s