Trăim vremuri grele

Una dintre cele mai influente cărţi din viaţa mea mi-a apărut în cale în timpul anilor de facultate. Era o colecţie de eseuri, editată şi având şi contribuţia lui Aleksandr Soljeniţîn. „De sub pietriş” a oferit o mai mare aprofundare decât alte romane mai cunoscute de la vremea aceea şi decât „Arhipelagul Gulag”, care i-a adus scriitorului notorietate. Eseurile au clarificat faptul că acest scriitor – descris mereu ca un „disident sovietic” în presa americană – era, de fapt, un devotat creştin ortodox. Am fost profund impresionat de acest lucru şi am început să citesc lucrările lui dintr-o altă perspectivă. Într-adevăr, curajul lui Soljeniţîn a făcut două lucruri pentru mine. În primul rând, mi-a oferit exemplul unui erou creştin într-o vreme în care cei mai mulţi eroi erau dispăruţi în acţiune sau pur şi simplu nu erau. În al doilea rând, mi-a oferit sugestii că ar exista posibilităţi de a te regăsi în Ortodoxie, pe care nu le-am luat niciodată în considerare – acest punct a durat mai mult în dezvoltarea mea.

În unul dintre eseurile lui adresate tovarăşilor lui sovietici, a scris cu litere îngroşate: NU MINŢI. REFUZĂ SĂ IEI PARTE LA MINCIUNĂ. Propoziţia aproape că a sărit din pagină. După cum aveam să descopăr mai târziu citind despre Soljeniţîn, el trăia această maximă într-un joc periculos cu regimul sovietic. Prea mult adevăr, spus prea repede şi te puteau ucide. Prea puţin adevăr şi erai ca şi mort. În cele din urmă, regimul regla chestiunile exilând autorul. El a continuat să scrie şi să vorbească aici, în Vest, până când latura lui Creştină a devenit prea evidentă pentru presa americană. După faimoasa „Adresă Harvard”, presa americană a început să îl ignore.

Dar cuvintele lui nu mi-au părăsit niciodată gândurile. Ani mai târziu, pe când îmi trăiam viaţa în rândul clerului episcopal, realizam că acele cuvinte mă bântuiau constant. Nu trăiam într-un regim sovietic, dar ajunsesem să văd viaţa în cadrul unei birocraţii protestante ca pe ceva marcat constant de „vorbit cu sens dublu”. Crezul era spus în timpul slujbelor, dar nu era crezut în multe locuri. Clerul care depusese un jurământ de „a se conforma cu doctrina, disciplina şi adoraţia” Bisericii Episcopale, extinsese înţelesul jurământului până la un punct al lipsei de sens.

A trebuit să mă cert cu cei de la Facultatea de Teologie despre divinitatea lui Hristos (nu exagerez). Unul dintre episcopi mi-a spus că Partenogeneza este „opţională” ca doctrină. Când am fost autorul unui canon diecezan asupra comportamentului sexual deviant al clerului (cerând ca tot clerul din cadrul diecezei „să păstreze un standard în limita credinţei al comportamentului sexual, abţinându-se de la orice activitate sexuală în afara Sfintei Cununii”), am fost etichetat ca şi „homofob” şi am văzut un şir lung de membri ai clerului diecezan călcându-şi jurământul şi stând în faţa unei adunări diecezane şi aducând orice argument împotriva canonului propus, numai nu acela că ar favoriza uniunile homosexuale. Asta a inclus şi membri ai clerului care erau la vremea respectivă homosexuali activi. Canonul a pierdut la o distanţă considerabilă. Cei care votau şi-au spus că nu votau în favoarea uniunilor homosexuale, ci opuneau rezistenţă unei încercări „non-anglicane” de a a legifera o chestiune care nu avea nevoie de asta.

Zece ani mai târziu, aceeaşi confesiune făcea în sfârşit în mod deschis ceea ce se făcea în secret şi aproba şi numea un homosexual practicant ca şi episcop al Bisericii.

Argumentele mele aici nu sunt legate de chestiuni sexuale. Gândurile mele sunt, în schimb, despre viaţa într-un climat al jumătăţilor de adevăr şi al faptelor nespuse – ca să nu mai menţionez minciunile clare.

Mulţi oameni, inclusiv clerici, nu sunt străini astăzi de acest tip de climat. Multe dintre aşa-numitele secte eretice au o oarecare latură a acestui climat. Doctrinele se degradează treptat – unii ar spune că sunt „reinterpretate”. Noi ortodoxii sunt inventate (feminismul este necesar în cele mai multe seminarii într-o manieră mult mai strictă decât a fost vreodată în doctrina creştină clasică).

Există organizaţii în multe dintre aceste confesiuni care susţin eforturile clerului „tradiţional” sau „conservator” şi laicilor de a rezista reînnoirii credinţei creştine. Am o mare simpatie faţă de munca lor şi mă rog pentru ei în lupta lor. Ereticii omit aspecte vitale ale învăţăturilor creştine şi ale moralităţii, astfel că este slăbită cultura generală sau chiar ajutată în această goană nebună spre post-creştinism. Biserica Ortodoxă, mai ales Patriarhatul Moscovei, a fost destul de vocală în suportul său către aceste eforturi conservatoare.

Dar mă întorc la Soljeniţîn. Pentru că ceea ce este în joc când vorbim despre viaţă este mult mai mult decât luptele culturale şi decât venirea şi plecarea valurilor intelectuale în protestantismul cultural. Ceea ce este în joc pentru oameni în aceste situaţii este chiar sufletul lor.

Este posibil să fii de acord cu întreaga agendă revizionistă a sectei protestantismului şi poate să fie mai puţin periculoasă pentru sufletul omului decât în cazul celor care nu sunt de acord cu ea şi caută să se adapteze. Sufletul şi acomodarea lui cu ceea ce este fals sau cu ceea ce cineva crede că este fals este o chestiune de foarte mare profunzime.

David Steinmetz, profesor în Istoria Bisericii la Universitatea Duke (am participat la nişte cursuri ale lui în anii ’80), a publicat recent un editorial în care a comentat despre cele opt sau nouă parohii din Virginia care au ales să se despartă de Biserica Episcopală. Observaţia lui de final a fost destul de grăitoare. Istorisind saga ultimelor două decenii sau cam aşa în Anglicanism, el a observat că Episcopalii conservatori au ajuns într-un punct critic:

Conservatorii nu au crezut-o [sugestia principală cum că problemele sexuale erau chestiuni asupra cărora Creştinii pot fi de acord să nu fie de acord], au declarat diferenţele dintre ei ca fiind „ireconciliabile” şi au început să se distanţeze de masa princială a Bisericii Episcopale. Unele parohii au format o reţea conservatoare în cadrul Bisericii Episcopale, în timp ce altele s-au retras – cu sau fără proprietatea bisericii lor – să se alinieze cu alte provincii conservatoare din Rwanda, Uganda, Nigeria sau America de Sud.

Din acest motiv, decizia celor 9 parohii din Dieceza Virginiei – incluzând parohiile mari, prospere şi istorice din Biserica Truro şi Falls – nu a venit complet ca o surpriză.

Ceea ce a venit ca o surpriză a fost momentul. Ca şi divorţul, retragerea dintr-o familie de biserici se presupune a fi o ultimă soluţie, folosită numai când toţi paşii intermediari de reconciliere a diferenţelor existente au fost încercaţi şi au eşuat. Decizia bisericilor din Virgina de a pleca poartă toate semnele nerăbdării – sau, cel puţin, al eşecului virtuţii creştine a speranţei.

Nimeni nu are niciun drept de a fi fericit cu această separare, cu atât mai puţin congregaţiile care au plecat, care doar ce au început să îşi estimeze pierderile.

Din nefericire, istoria demonstrează că schisma, ca divorţul, este mai uşor de făcut decât de îndreptat şi o despărţire prematură a cuiva de prima sa dragoste poate fi pentru totdeauna.

Steinmetz este un studiant al istoriei Bisericii – dar, în acest caz, el nu reuşeşte să privească la imaginea de ansamblu a istoriei. Limba birocraţiei în anglicanism a fost una de „dialog”, „ascultare” şi „răbdare” pentru aproape 50 de ani. În tot acel timp, această limbă a răbdării a fost direcţionată către cei care susţineau poziţiile tradiţionale, în timp ce realitatea învăţării, metodei şi practicii Bisericii au dus în continuu un marş neîntrerupt către o revizie radicală a credinţei Creştine.

Toate acestea ar fi comparabile cu perioadele mai de la început ale istoriei Bisericii, când erau dezlănţuite marile dezbateri asupra doctrinei (ca în anii Consiliilor Ecumenice), asta dacă ceea ce se întâmpla chiar erau dezbateri. În schimb, există politica controlului şi spiritualitatea adaptării. Hristos şi-a învăţat discipolii „cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu”. Viaţa adaptării nu este nici da, nici nu.

În propria mea viaţă, cuvinte precum cele ale lui Soljeniţîn m-au urmărit – dar cu o speranţă statornică de mântuire. Faptele şi scrierile lui au sugerat că este pe deplin posibil să trăieşti şi să te comporţi cu integritate, chiar şi în vremuri când toţi ar recomanda adaptarea. În cele din urmă, speranţa m-ar forţa să îmi spun singur adevărul şi să iau decizii în concordnaţă cu ceea ce îmi spun. Acele decizii m-au adus la Biserica Ortodoxă.

Trăim într-o epocă foarte periculoasă – într-un timp în care oamenilor nu li se cere să îşi schimbe convingerile atât de mult încât să îşi păstreze opiniile şi gândurile pentru ei. Steinmetz greşeşte în observaţiile sale. Întrebarea cea mai potrivită ar fi „De ce ţi-a luat atât de mult timp?”.

Nu trebuie să ne grăbim să îi judecăm pe ceilalţi sau să spunem că ceilalţi nu pot gândi orice au ei chef. „Trăim într-o ţară liberă”. Dar pentru ca inima oamenilor să fie liberă, ea trebuie să înfrunte adevărul şi să îşi asume consecinţele acestuia. Lecţia lui Soljeniţîn este că o astfel de viaţă este posibilă.

De la convertirea mea, am avut oportunitatea de a întâlni „duhovnici”, preoţi care au suferit în timpul comunismului, în unele cazuri întemniţaţi pentru angajamentul lor curajos faţă de adevăr. Am avut şi oportunitatea de a auzi poveşti despre preoţi care nu au dus-o atât de bine – au devenit informatori sau s-au acomodat în alt fel cu minciuna sub care trăiau. Poate povestea lor şi alegerile lor au fost mai clare decât acelea înfruntate de creştini în vestul modern.

Credinţa mea proprie este că toţi înfruntăm alegeri similare în orice moment. Alegerile între un suflet adaptat şi un suflet care trăieşte adevărul pot fi create de un număr mare de circumstanţe. Dar realitatea alegerilor unui suflet rămâne aceeaşi.

Există sfinţi care trăiesc printre noi (eu nu sunt unul dintre ei). Barbaţi şi femei care au arătat puterea lui Dumnezeu prin simplul fapt de a spune adevărul şi de a se comporta în concordanţă cu el. Ei fac aceleaşi alegeri interioare pe care sfinţii au trebuit mereu să le facă. Până la urmă, s-ar putea să nu existe un alt drum către mântuire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s