Ortodoxia şi familia

Una dintre problemele abordate foarte rar (chiar și printre ortodocşi) este fenomenul “familiilor mixte”. Nu ştiu dacă acesta este termenul corect, dar este cel pe care eu îl voi folosi. Printre persoanele convertite la Ortodoxie, mulţi sunt singurii ortodocşi din familia lor. Din când în când un soţ sau o soţie intră în sânul bisericii fără celălalt, deşi acest lucru este descurajat într-o anumită măsură. Mai mult, se convertesc părinţii, în timp ce copiii, adulţi fiind, aleg să nu urmeze această cale. Ei au propria viaţă de trăit şi îşi caută propria mântuire. Sărbătorile evidenţiază şi mai mult aceste situaţii şi le fac cu atât mai evidente şi dificile.

Şi nu este doar un fenomen legat de convertire. Multe familii ortodoxe au avut copii care s-au  căsătorit în afara religiei lor sau care au trecut la o altă religie, încă odată evidenţiind fenomenul de familii mixte. Şi bineînţeles că acest lucru nu este niciodată simplu. Asta înseamnă o familie, iar problema lui “a iubi” şi “a accepta” nu ar trebuie să fie o problemă.

Este o problemă mai puternică în Ortodoxie (şi pentru Biserica Catolică, sunt sigur) din moment ce comuniunea nu poate există în afara bisericii. Printre protestanţi, faptul că o femeie este măritată cu un metodist (depinde ce fel de protestant eşti) ar putea fi incomodă, dar nu un lucru care să complice comuniunea în Biserică. În lumea ecumenică modernă, un tip de Protestantism este cam acelaşi lucru cu un alt tip (cel puţin când vine vorba de sfintele taine).

În propria mea familie, călătoria către Ortodoxie a fost însoţită de 4 copii, 2 dintre ei adolescenţi la acea vreme şi 2 mai tineri. Adolescenţii ar fi putut alege în mod clar să aleagă altceva decât ceea ce au ales. Această posibilitate era un gând înspăimântător. Indiscutabil, ne-am trimis copiii către tabere ortodoxe şi îi luam în parohii ortodoxe ca să le viziteze, timp de aproximativ 4 ani, înainte să ne convertim. În cele din urmă, pentru că avansam într-un ritm încet, fratele mai tânăr al soţiei mele şi familia sa s-au convertit înaintea noastră. Copiii noştri au intrat în rândul Bisericii cu noi şi şi-au găsit propria casă acolo. Două fiice sunt măritate cu preoţi.

Am avut privilegiul mirungerii părinţilor mei la vârsta de 80 de ani şi m-am bucurat de grija pastorală care li s-a oferit în parohia lor şi de viaţă ortodoxă pe care au început să o trăiască cu râvnă

Un preot grec mi-a spus odată un proverb: “Un monah îşi mântuieşte familia pentru 7 generaţii”. Nu am idee ce înseamnă asta. Când am auzit-o, m-am întrebat: “În ce sens?” adică “Şapte generaţii trecute sau viitoare?” Bineînţeles, proverbele sunt interesante, dar ele sunt doar proverbe.

Ascuns însă în esenţa acestuia este că familia este un lucru mult mai important decât i-ar place lumii moderne să creadă. Mama ta nu este doar posesoarea pântecelui în care ai stat 9 luni. Mă ia cu friguri când aud despre un tată că se spune că este “un donator de spermă”. Cultura noastră nu este doar grosolană ci şi profund amăgită.

Carne din carnea mea şi os din osul meu, acest lucru nu se referă doar la Adam şi Eva şi la celelalte persoane căsătorite după ei, ci se referă la familie, care sunt într-adevăr “carne din carnea mea şi os din osul meu”. Suntem conectaţi unii prin alţii în modalităţi mult mai puternice decât observăm noi în cultura noastră a mobilităţii, a singurătăţii.

La ortodocşii sârbi, credincioşii nu serbează atât de mult ziua lor de nume cât ziua numelui familiei lor, numită “Slava”. Aceasta marchează ziua (patronată de sfântul respectiv) în care familia lor a acceptat credinţă creştină. Este probabil greu de înţeles până şi pentru alţi ortodocşi cât de puternică este legătura aceasta de familie între sârbi.

Există o legătură care trece de carne şi sânge, sau cel puţin o include şi merge mai departe decât ea. Aşa cum fratele Thomas Hopko a observat cu diferite ocazii (la care am fost martor), sfinţii au o particularitate de a se “aduna”. La mai mult decât o privire rapidă pe vieţile sfinţilor pentru a găsi exemple de asemenea “ciorchini de sfinţi”. Sfântul Vasile cel Mare – ambii lui părinţi au fost sfinţi, ca şi fraţii şi surorile lui – erau cu toţi o familie sfântă. Cei nefamiliari cu Sfânta Tradiţie care completează Sfânta Scriptură nu îşi dau seama nici măcar de familia lui Hristos, că aceasta era un “ciorchine” de sfinţi. Ioachim şi Ana (părinţii Fecioarei Maria), Iosif, “fraţii” lui – aceştia sunt cei mai cunoscuţi. Dar cu puţină cercetare, numărul lor ar putea creşte la 12 persoane în acea reţea familială.

 Nu sunt sigur de efectul pe care îl poate avea un călugăr în familie, dar e suficient să spunem că un singur Mântuitor îşi poate salva familia (familia lui umană) pentru toate generaţiile.

Sunt de asemenea conştient de cât de conectaţi rămânem unul cu celălalt. Expunerea mea către Biserică (atât cea Baptistă în copilărie cât şi ce Anglicană în adolescenţă şi tinereţe) au fost rezultatul fratelui meu. El rămâne un Episcopalian, dar întotdeauna un frate spiritual apropiat.

De ceea ce sunt în mod personal convins că port în mine familia într-un anumit sens (nu prea aş putea explica). Ştiu că atunci când intru în altar şi mă rog, mă rog pentru ei, îmi amintesc de ei şi îi port în inimă mereu. Nu aş putea sta unde stau acum, nu aş fi putut deveni asta din senin. Am o poveste în spate şi o ofer lui Dumnezeu împreună cu tot ceea ce sunt eu. Dacă acest lucru mă va salva, Dumnezeu ştie, dar rugăciunea nu rămâne pentru totdeauna fără răspuns.

 Pentru acelaşi motiv mă rog şi pentru familia generaţiilor trecute. Numai Dumnezeu ştie că eu sunt modelat şi marcat de deciziile pe care ei le-au luat. Nu suntem singuri.

Această imagine ar putea fi extinsă uşor mai departe de carne şi sânge, sau pur şi simplu readusă în amintirea noastră că suntem toţi de acelaşi sânge. Trăim în timpuri în care familia devine ceva complicat. Nu se poate scăpa de complicaţii fiind mai puţin uniţi în Dumnezeu. Pentru că numai confuzie este în afara uniunii noastre cu Dumnezeu. Dar facem bine dacă ne amintim de toată familia noastră şi de cea a altora. Mergem în pelerinaj către Dumnezeu şi mai sunt şi alţii pe care îi avem cu noi. Fie ca Dumnezeu să ne audă rugăciunile pe care le purtam în inimi şi să ne ia pe toţi în Împărăţia Sa cerească. Şi fie ca niciodată să nu uit că am nevoie se rugăciunile familiei mai mult decât au ei, probabil, nevoie de ale mele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s