Cei săraci cu duhul

Puţine pasaje din Sfânta Scriptură sunt aşa de cunoscute în Biserica Ortodoxă aşa cum sunt Fericirile – cuvintele lui Hristos din Predica de pe Munte care începe “Fericiţi cei ce…” Din familiaritate vine şi lipsa de atenţie ocazională, în care noi uităm să întrebăm “ce înţeles au acest fericiri?” Eu cred că este în mod special cazul cu enunţul “Fericiţi sunt cei săraci cu duhul că a lor este Împărăţia Cerurilor.”

Nu găseşti niciun ajutor special dacă te întorci înapoi la forma sa originală – pentru că este o redare literară frumoasă (în Engleză). “Fericiţi sunt cei săraci cu duhul” este exact aceeaşi afirmaţie şi în Greacă. Ciudat, este o exprimare în Biblia Engleză pe care o găsesc folositoare – “Fericiţi cei care–şi cunosc nevoia lor de Dumnezeu”. Nu este literal – dar, cred, prinde sensul şi înţelesul enunţului.

Săraci cu duhul sunt aceia care îşi cunosc nevoia lor de Dumnezeu. Şi acesta este un lucru foarte profund.

Cândva, anul trecut am avut o discuţie cu cineva care posta pe blog pe subiectul “necesitate” sau “nevoie”. Ideea nu a fost a mea, ci a altcuiva: a avea nevoie de cineva sau de ceva prespunu de fapt distrugerea totală a libertăţii. O relaţie care are o “nevoie” în esenţa sa este disfuncţională şi “co–dependentă”. Continui să susţin că Freud nu este printre părinţi –şi astfel nu este de interes pentru tratamentele psihologice ale teologiei. Dar există o idee care este valoroasă şi merită remarcata în exprimarea sentimentelor: nevoia poate fi însemna distrugerea libertăţii. Revin la aceasta idee.

Dar înainte vreau să mă gândesc la întrebarea despre nevoie – necesitatea noastră. “Fericiţi cei care–şi cunosc nevoia lor de Dumnezeu”.

Adevărul este – suntem născuţi în necesitate. Suntem fiinţe contingente – creaturi şi nu zei. Nu putem trăi absolut independent. Ne naştem neajutoraţi şi complet dependenţi. Specia noastră are printre cei mai slabi nou născuţi dintre toţi. Şi cu toate că dependenţa noastră slăbeşte şi se schimbă pe măsură ce noi creştem – nu încetează. Într–adevăr, cu vârsta, necesitatea noastră adesea revine cu putere.

Nevoia este un lucru dificil.  Există un aspect al nevoii noastre care joacă un rol în ceea ce înseamnă iubire – dar de asemenea poate fi o parte a ceea ce înseamnă să fii sclav. Aceia care au suferit în condiţiile extreme în lagărele închisorii moderne ştiu ce înseamnă să fii redus la nevoile stricte (biologice). Acea reducţie este un efort să distrugi umanitatea unui priozioner – să–i elimini oricei sentiment de libertate. Faptul că acest lucru nu reuşeşte întotdeauna este o mărturie remarcabilă a harului lui Dumnezeu care lucrează în noi. Nevoia poate fi cel mai slab şi cel mai vulnerabil aspect al vieţii noastre ca şi creaturi.

Această “slăbiciune” devine o temă importantă în scrierile Sfântului Pavel.

Nevoia este un lucru dificil. Poate fi parte a ceea ce înseamnă să iubeşti – dar poate fi şi parte a ceea ce înseamnă să fi sclav. Este, poate, cel mai “anevoios” lucru din viaţa noastră. Sfântul Pavel, confruntat cu o nenorocire (necunoscută nouă) descrisă de el ca şi “mesager al lui Satan trimis să mă lovească în carne”, spune că el “l–am implorat pe Dumnezeu de trei ori” ca mâhnirea să–i fie luată. I s–a răspuns: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. Apostolul adaugă: “Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine”. (2 Corinteni 12:9)

Descoperirea dată Sfântului Pavel este profundă. Slăbiciunea noastră este exact punctul de necesitate. Nu ne putem descurca cu slăbiciunea noastră pe cont propriu. Slăbiciunea noastră arată faptul că nu ne suntem auto–suficienţi. Aceasta de obicei ne lasă să ne simţim vulnerabili.

Şi această slăbiciune, spune Sfântul Pavel (citându–l pe Dumnezeu), este chiar locul în care puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte (adica lucrează perfect).

Într–adevăr, eu am nevoie de Dumnezeu pentru că nu–mi pot conduce viaţa singur; nu pot să–mi rezolv problemele mele proprii; sunt captiv în păcat şi moarte – chiar dacă puterile mele mă duc adesea la alienare şi înstrăinare, nu mă pot ridica din moarte; nu pot vedea lumea corect (sunt orb); nu pot să iubesc în mod corect nici chiar cele mai evidente lucruri sau oameni.

Dar, bineînţeles, experienţa necesităţii se poate transforma şi în experienţa sclaviei. Nu este neobişnuit pentru oameni să trăiască în relaţii de sclavie reciprocă – cu foarte puţină (dacă nu chiar fără) libertate adevărată. Necesitatea emoţională sau de orice alt fel, îi duce în astfel de relaţii şi transformă existenţa lor într–o imagine a iadului.

Cum evităm aceasta cu Dumnezeu?

Înainte de toate, Dumnezeu nu ne va permite să avem o relaţie adevărată cu El care să fie distructivă. Oamenii au relaţii imaginare cu Dumnezeu care devin distructive. Dar partea problema este exact imaginară .

Sfântul Pavel scrie în alt loc: “unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea”. (2 Corinteni 3:17). Relaţia noastră cu Dumnezeu este întotdeauna o relaţie de libertate. Fără libertate, relaţia nu ar avea nicio posibilitate de iubire. Astfel noi aflăm că şi dacă îl blestemăm pe Dumnezeu sau îi negăm existenţa, El nu ia libertatea de la noi. “Necesitatea” noastră nu este forţată în contextul relaţiei noastre cu Dumnezeu. Noi o putem afla în libertatea noastră şi să o luăm într–un act de dragoste, sau să o ignorăm pentru că Dumnezeu ne–a dat o libertate atât de înspăimântătoare.

Astfel necesitatea noastră, slăbiciunea noastră, nu ne forţează într–o relaţie cu Dumnezeu. Sunt liber să–L neg, şi să neg slăbiciunea mea. Dar ea rămâne adevărată, deoarece “fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor”. Pentru binele nostru, Dumnezeu însăşi, a intrat în lumea umană a necesităţii.

Devenind Om, Dumnezeu a devenit liber subiect de necesitate. Naşterea Sa, hrana Sa, educaţia Sa, vulnerabilitatea Sa în lumea noastră a fost deliberat luată în actul Lui de “golire de sine” (Filipeni 2:5-11). Dumnezeul care locuieşte dincolo de necesitate a stat spânzurat fără viaţă pe cruce fără măcar un mormânt al Său. El ni s–a dat nouă în slăbiciune – alţii au trebuit să scoată cuiele ca să elibereze trupul Său curat de pe cruce.

Acelaşi drum al crucii, libertatea–în–necesitate, este invitaţia care ne este acordată zilnic în relaţia noastră cu Dumnezeu – şi unul cu altul. Pentru aceia care–L iubesc pe Dumnezeu, care se va întoarce din actul său de golire, dându–se pe Sine în slăbiciune – El nu este neputincios. El nu va folosi slăbiciunea noastră ca să ne zdrobească, ci iubitor ne va lua de pe crucea pe care murim zilnic, ne va învelii în pânză fină şi ne va pune în mormântul Său nou.

Şi acolo noi vom zdrobi moartea cu moarte, şi vom descoperii că în slăbiciunea noastră puterea lui Dumnezeu este făcută perfect.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s