Murind noi trăim

Fiindcă tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine, acela o va mântui” (Luca 9:24)

Citatul de mai sus este probabil lucrul cel mai contra–intuitiv spus vreodată de Hristos – în măsura în care experienţa umană continuă. Nu vrem să ne pierdem viaţa – în pofida prezenţei suiciderilor (o discuţie cu totul diferită). Instinctul de auto–conservare este printre cele mai adânci ale psihicului uman. Este de asemenea, într–o măsură mare, printre cele mai mare probleme ale existenţei noastre dezordonate. În poveştile Părinţilor Pustiei găsim exemple ale celor care au urmat porunca lui Hristos şi au oferit o perspectivă şi altora:

Un frate a venit să–l vadă pe Avva Macarie Egipteanul, şi i–a spus: “Avva, dă–mi un cuvânt ca să pot fi mântuit”. Deci bătrânul a spus: “Du–te la cimitir şi insultă–i pe morţi”. Fratele s–a dus acolo şi i–a insultat şi a aruncat cu pietre în ei, apoi s–a întors şi i–a spus bătrânului despre aceasta. Acesta din urmă i–a spus: “Nu ţi–au spus nimic?” el a răspuns: “nu”. Bătrânul a spus: “du–te mâine înapoi şi slăveşte–i”. Astfel fratele s–a întors şi i–a slăvit, spunându–le “apostolilor, sfinţilor şi drepţilor”. S–a întors la bătrân care i–a spus: “Nu ţi–au răspuns?” Fratele a spus: “nu”. Bătrânul i–a spus: “Ştii cum i–ai jignit şi nu ţi–au răspuns, şi cum i–ai lăudat şi nu au vorbit, aşa şi tu, dacă vrei să fii mântuit, trebuie să faci la fel şi să devii un om mort. La fel ca morţii, nu lua în considerare nici dispreţul oamenilor nici lauda lor, şi poţi fi mântuit.”

Şi aceasta:

Abatele Moise a spus: “omul ar trebui să fie ca un mort cu tovarăşii săi, pentru că a muri pentru un prieten înseamnă să încetezi să–l mai judeci”.

O astfel de moarte de “sine” este extrem de dificilă. Este util de ştiut că „sinele“ care ni se cere să moară nu este, de fapt, sinele nostru adevărat, ci iluzia creată de temerile noastre, opiniile, judecăţile şi alte lucruri asemenea. Aşa cum Sfântul Pavel ar spune:

M–am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine; ceea ce trăiesc eu acum în trup, trăiesc întru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m–a iubit şi pe Sine Însuşi S–a dat pentru mine. (Galateni 2:20)

 “Sinele” care este răstignit cu Hristos este “eul” care nu mai trăieşte. Şi “eul” care trăieşte acum este sinele  adevărat, “eu” care trăiesc în virtutea relaţiei cu Hristos.

Adesea dificultatea cu toate acestea este că nu avem aproape nicio experienţă sau încredere în acest “sine adevărat”. Astfel călătoria noastră creştină constă în efortul constant şi eşecul de a reforma “sinele care nu mai trăieşte”. Adevărul este că acesta este o identitate care nu a avut niciodată o existenţă adevărată. Scrierile Părinţilor, în special acele scrieri despre ascetism şi rugăciunea inimii, sunt pline de discuţii şi învăţături privind această distincţie şi lupta spirituală pe care o implică.

În scrierile contemporane, am găsit câteva gânduri ale Arhimandritul Meletie Webber să fie mai folositoare. Despre ego-ul, sau falsul sine, el afirmă:

Cu scopul de a fi drept cu privire la ceva, mintea [organul central al falsului sine], are nevoie să găsească pe cineva sau ceva care este greşit. Într-un sens, mintea este mereu în căutarea unui duşman (persoana care este „greşită”), deoarece fără un duşman, mintea nu este destul de sigură de propria identitate. Atunci când are un duşman, este capabilă să fie mai încrezătoare cu privire la sine. Din moment ce mintea, de asemenea, caută continuu certitudinea, care este un produs al dorinţei de a fi corect, procesul de a găsi şi a defini duşmanii este o luptă continuă pentru supravieţuire. Declararea duşmanilor este, pentru minte, nu un defect de caracter nefericit, ci o sarcină esenţială şi necesară.

Din păcate, să fie drepţi nu este ceea ce oamenii au nevoie cu adevărat, chiar dacă o mare parte din viaţa lor poate fi luată în desfăşurarea ei. Apărarea ego-ului este aproape întotdeauna o chestiune de a încerca să fi drept. Destul de interesant, Iisus nu a sugerat niciodată ucenicilor Săi să fie drepţi. Ceea ce El a cerut a fost să fie neprihăniţi. Când ascultăm cuvintele Sale, noi constatăm că ne petrecem aproape toată energia în direcţia greşită, din moment ce urmărim, în general, dreptul de a fi drepţi cu fiecare gram din fiinţa noastră, dar îi lăsăm să fie buni pe cei slabi şi naivi.

Oamenii luptă în războaie, comit genocid, şi privează pe alţii de libertăţi civile umane fundamentale, totul în numele de a fi drept. Nu există nicio îndoială că dacă va fi vreodată vreun război nuclear, acesta va fi deoarece persoana care apasă pe buton se consideră a fi dreaptă. Despre ceva…

Inima [organul principal al adevăratului sine] este liniştită mai degrabă decât zgomotoasă, intuitivă mai degrabă decât deductivă, trăieşte în întregime în prezent, şi, în orice moment, acceptă realitatea că Dumnezeu dă în acel moment. În plus, inima nu caută distanţa sau dominarea a ceva sau a cuiva prin etichetare. Mai degrabă, ea începe cu o conştientizare a relaţiei sale cu restul creaţiei (şi totul şi toată lumea în ea), acceptarea mai degrabă decât de respingerea, găsirea de similitudini mai degrabă decât înstrăinarea şi asemănarea mai degrabă decât diferenţa. Ea nu cunoaşte frica, nu experimentează dorinţa, şi nu găseşte necesitatea de a se apăra sau justifica. Spre deosebire de minte, inima nu caută să se impună. Este răbdătoare şi modestă. Nu e de mirare, atunci, că mintea, întotdeauna nerăbdătoare şi foarte exigentă, reuşeşte să o domine atât de bine.

Citatele sunt din Pâine şi apă, vin şi ulei ale Arhimandritului Meletie

+++

Acest lucru atrage o parte din parametrii ai luptei noastră de zi cu zi. Adevăratul sine nu este un produs al eforturilor noastre proprii – nu ne putem re–crea. Cu toate acestea, putem fi sinceri şi să recunoaştem natura minţilor noastre zgomotoase, neliniştile şi temerile noastre, regretele noastre. Dominare şi dorinţa, justificarea apărarea sunt toate parte a vieţii falsului sine – care este trecător.

Acestea sunt toate aspectele prin care, prin harul lui Dumnezeu, putem rezista şi putem venii în lumina mărturisirii şi a compasiunii lui Dumnezeu. În acelaşi mod, prin harul lui Dumnezeu, putem lupta să fim liniştiţi şi să trăim în momentul prezent (fără anxietate sau regret). Putem renunţa la nevoia noastră de a domina şi a ne justifica pe noi înşine.

Acestea sunt sarcinile dificile ale luptei noastre de zi cu zi. Noi nu ar trebui să credem că lucrările falsului sine (sau sinele nostru), va săvârşii vreodată activitatea Împărăţiei. Că slava este darul lui Dumnezeu, la care putem intra aducând mulţumiri. Dumnezeu să ne ajute.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s