“Criza” modernităţii

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cum numeşti un creştin a cărui minte este astfel construită încât credinţa în Dumnezeu este aproape imposibilă?

Răspuns: un om modern.

Ocazional fac aluzii la criza modernităţii (într–o formă sau alta), aşa cum am făcut referire într–o postare anterioară la termenul lui Florovsky, tragedia creştinismului occidental. Criza nu este financiară, deşi poticnirile financiare dezvăluie o parte din slăbiciunile culturale ale modernităţii. În multe ţări, se pare că mai este foarte puţin până să se umple străzile cu proteste violente (deşi de multe ori protestul este el însuşi fără orientări sau scopuri clare).

Tragedia creştinismului oriental este adesea împărtăşită de creştinismul răsăritean: că tragedia este eşecul Bisericii. Eu cred cu siguranţă cuvintele lui Hristos că “porţile iadului” nu vor birui Biserica Sa. În ciuda eşecurilor sale tragice, Biserica nu a dispărut.

O mare parte din practica creştină de astăzi a căzut în individualismul modernităţii. Viaţa creştină ca o viaţă comună, trăită doar în contextul Trupului lui Hristos, Biserica, este, pentru mulţi, un concept care are un conţinut infim dincolo de sentimentul de camaraderie cu alţi creştini. O astfel de însuşire a creştinismului face credinţa să fie pur si simplu una din multele „alegeri ale stilului de viaţă modern”. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că multe „stiluri de viaţă”, care în mod tradiţional sunt respinse de către Scripturi sunt uşor de cuprins într–un creştinism care exista doar ca un set de „alegeri.”

Primii creştini au înţeles adevărata natură a Bisericii şi au făcut asta în contextul unei culturi ostile, păgâne. Creştinii moderni, chiar şi cei care percep Biserica în mod corespunzător, în deplinătatea ei ca Trup al lui Hristos, fac acest lucru într–o societate foarte ciudată – o lume seculară, care este „post –creştină”, mai degrabă decât pur şi simplu păgână şi ostilă.

Aspectele „post–creştine” ale culturii noastre fac credinţa în Hristos, în mod tradiţional dată de Părinţi şi de Biserica în plinătatea ei, aproape imposibilă. Pentru a spune că creştinismul este „un mod de viaţă” nu este acelaşi lucru cu a spune că creştinismul este „alegerea unui stil de viaţă modern”. Multor creştini moderni le–ar fi greu dacă îi pui să explice diferenţa.

Răspuns: alegerea stilului de viaţă este un set de acţiuni bazate pe deciziile unui individ. Un mod de viaţă (în sensul său adevărat) se referă la faptul că adevărata unire cu Hristos este singurul mijloc de existenţă adevărată – toate celelalte sunt moarte sau o mişcare către non–existenţă.

În lumea post–creştină, instituţiile au devenit efemere, bazate, în cel mai bun caz, pe puterea brută, coercitivă care le posedă şi pot ameninţa să mânuiască. Faptul că un Papă ar putea aduce pe Sfântul Împărat Roman (Henric al IV) în genunchi în zăpadă este acum o poveste din trecut (şi nu a fost mai mult decât o poveste şi în acel timp). Creştinii vorbesc, emit declaraţii diferitelor organisme guvernamentale, de obicei fără niciun rezultat. Biserica nu este la fel de puternică ca în sondajele de opinie.

Abordarea creştinismul ca un „stil de viaţă” înseamnă respingerea lumii post–creştine în sine – recunoaşterea goliciunii laicismului – şi stabilirea vieţii pe un drum care nu are statut public special în lumea în care trăim. Ca să–L recunoşti pe Hristos ca sursă a existenţei şi bunăstării înseamnă a nu pune nimic înaintea Lui, sau în concurenţă cu El. Este recunoaşterea că viaţa noastră adevărată este constituită din iubirea de Dumnezeu, iubirea de aproapele, şi iubirea duşmanului. Orice altceva este adiţional şi semnifică mai puţin. Acesta înseamnă plasarea vieţii noastre sub hotărârea Sfârşitului tuturor Lucrurilor, mai degrabă decât orice alt moment sau loc.

Lumea pe care o numim acum „modernă” este pur şi simplu unul din multe aranjamente culturale pe care oamenii le–au folosit pentru relaţia lor de zi cu zi. Nu este nimic în mod inerent bun sau adevărat în constituţia sa, nimic care cere loialitatea noastră. Deşi lui „Dumnezeu” I–a fost atribuit un loc în ordinea seculară, un astfel de loc nu este ocupat de Dumnezeu, ci numai lucrurile care „stau” pentru Dumnezeu, şi, prin urmare, sunt idoli moderni. Un Dumnezeu adevarat, este sfârşitul a tot ceea ce mărturiseşte laicismul.

Criza din lumea noastră actuală este datorată faptului că nu are nicio relaţie specială cu Dumnezeu. Aceasta s–a stabilit în sine ca superioară tuturor lucrurilor şi judecătorul utilităţii tuturor lucrurilor. Ca atare, nu poate avea un Dumnezeu adevărat.

Respingerea modernităţii şi a laicismului stabileşte creştinul pe o cale de conflict şi de dificultate. Este nevoie să vedem modernitatea ca ceea ce este (pur şi simplu o altă construcţie umană) şi laicismul ca ceea ce este (un alt efort uman de retrogradare a lui Dumnezeu la o poziţie relativă). Este un drum marcat de tensiune şi de luptă şi de multă neînţelegere. Dar aceasta este lupta timpului nostru, criza şi tragedia care aparţin epocii noastre.

Fie să avem înţelepciunea de a cunoaşte timpul nostru, şi să cunoaştem pe adevăratul Dumnezeu în mijlocul tuturor lucrurilor şi de a discerne vocea Lui din toate iluziile care ne cheamă seducător.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s