Uşa inimii

 

 

 

 

Dacă există ceva despre viaţa noastră care îmi captează atenţia (într–adevăr sunt unele zile în care mă gândesc aproape doar la asta) atunci aceasta este inima. În scrierile Sfinţilor Părinţi inima are un sens foarte clar definit şi Sfânta Scriptură are şi ea multe de spus despre ea.

Hristos a spus despre inimă: “Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele” (Matei 12:35).

Aceasta nu este versiunea “Californiană” a inimii, întâlnită în fraze de genul “trebuie să–ţi urmezi inima”. Hristos nu are intenţia de a deveni sentimental, ci ne îndreaptă către nucleul fiinţei noaste. Acolo în inima fiinţei noastre ne creăm propria comoară. Comoară însă poate fi bună sau rea. Cred că noi, în fiecare moment, facem ceva care “crează” comoara inimii noastre. Acumulăm mânie sau bunătate, blândeţe sau condamnare. Tot ce facem porneşte din inimă într–un fel sau altul.

Ceea ce mă preocupă este întrebarea (pusă mie însumi): “Ce faci cu inima ta?”

Câteodată întrebarea capătă o altă formă (şi aceasta nu este pusă întotdeauna doar mie): “De ce faci asta cu inima ta?”

Cultura noastră pervertită ştie doar că inima “vinde” bine. În general furnizorii de cultură nu sunt interesaţi ce fel de comori vând. Mânia va face un rating dacă nu la fel de mare, poate chiar mai mare decât bucuria.

Urmăresc traficul blogului meu şi observ că un pic de controversă aproape dublează numărul de vizualizări în orice zi. Rezist tentaţiei (cât pot). Lumea are deja destule controverse şi fără contribuţia mea.

Este clar că inimile noastre sunt frânte în unele locuri şi ca de piatră în altele. O mare parte din “comoara” din inimile noastre a fost pusă acolo de noi înşine, dar a fost “semănată de un duşman”. Dar faptul că ştim asta înseamnă că trebuie să fim mai responsabil cu ceea ce facem cu ea.

Versetul din Psalmul 50 ar trebui să fie ca un refren zilnice:  “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”. În anumite momente, rugăciunea trebuie să crească în intensitate până va ajunge un strigăt de disperare: “Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt de nu–L lua de la mine”.

Ne putem schimba propriile inimi? Nu cred că este posibil – dacă am fi capabili să fim stăpânii inimilor noastre nu am mai avea nevoie de Mântuitor. Nu putem spune niciodată despre ceva: “Pur şi simplu aşa este inima mea!” Pentru că Biblia ne avertizează că “Inima e mai adâncă decât orice;
ea este omul: cine-l va cunoaşte?” (Ieremia 17:9)

Sunt sigur că inima se poate schimba numai prin harul lui Dumnezeu. Nu ne putem transforma noi înşine în chipul lui Dumnezeu – numai Dumnezeu poate face acest lucru în noi. De aceea tot ce ne rămâne e rugăciunea – rugăciune din inimă – rugăciune cu inima – rugăciune pentru inimă – chiar şi în ciuda inimii mele. Doamne, ai milă!

Iată, eu stau la uşă şi bat: dacă cineva aude glasul meu şi deschide voi intra şi voi cina cu el, şi el cu mine. (Apocalipsa 3:20)

Traducere de Irina Holospin

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s