Limbajul tăcerii

„Limba inimii este tăcerea – nu o tăcere mohorâtă, goală, ci una profundă, plină de înţeles, care cântă neîncetat mărirea lui Dumnezeu.”

                                                               Arhimandrit Meletios Webber

+++

 Limbajul e tăcere. Voi încălca acest oximoron minunat, vorbind despre tăcere. Este o problemă inerentă întregii teologii. Folosim cuvinte pentru a vorbi despre ceea ce este inefabil. Când vorbim cel mai bine despre aceste lucruri, vorbim utilizând contradicţii şi oximoroane – ghicitori, enigme, mistere şi paradoxuri. Pentru că adevărul acestor lucruri nu este în cuvinte ci în spaţiul de dintre cuvinte, în liniştea adusă de contradicţii.

Se spune de către părinţi că „tăcerea e limba cerului”. Transferul fratelui Meletios a acestei afirmaţii dinspre cer către inimă, pur şi simplu recunoaşte inima ca fiind locul unde este raiul. Cei care nu cunosc încă raiul nu au găsit încă locul inimii. Găsirea locului inimii este printre cele mai dificile şi esenţiale părţi ale vieţii creştine.

Cei din afară tradiţiei creştine pot şi ei să îşi găsească un asemenea loc – nu ar trebui să îi invidiem – găsirea acelui loc al inimii nu face niciun rău şi poate aduce multe lucruri bune – las asta în mâinile lui Dumnezeu. Webber (şi tradiţia Ortodoxă) subliniază că mintea, locul raţiunii, emoţiei, etc., are un rol important în existenţa umană, dar nu ar trebui să aibă un rol independent şi guvernator. Oricine care a observat cât de complet indisciplinată este mintea va înţelege acest lucru. Mintea produce în mod constant zgomot în legătură cu orice, generând un şuvoi de imagini şi sentimente uneori inutile. Zgomotul minţii, pentru unii, poate fi un mod extenuant de a trăi.

Tăcerea inimii nu este tăcerea datorată unui gol sau nimicniciei. Tăcerea inimii e sunetul plenitudinii. Este tăcută pentru că nici un cuvânt, nici o imagine nu este suficientă. Numai tăcerea poate conţine ceea ce nu poate fi cuprins.

Vladimir Lossky, teologul rus al exilului în secolul 20, echivalează tăcerea cu Tradiţia. Este demn să menţionăm câteva din gândurile sale. El începe citându-l pe Sf Igantius din Antioch: „Cel care are într-adevăr în inimă sa cuvântul lui Iisus, îi poate auzi până şi tăcerea”.

Abilitatea de a auzi tăcerea lui Iisus, atribuită celor care într-adevăr stăpânesc cuvântul Lui pare a fi ecoul cuvintelor repetate ale lui Hristos către cei ce îl urmau: „cine are urechi de auzit să audă”. Cuvintele Evangheliei au deci o cotă de tăcere ce nu poate fi percepută de cei din afară. Sfântul Vasile înclină şi el în aceeaşi direcţie când zice, în pasajele sale despre tradiţii, că există o formă de tăcere în limbajul obscur al Scripturii, pentru a o face dificilă de înţeles, în folosul celor ce o citesc. Tăcerea Scripturii nu poate fi ruptă de ea, este transmisă de Biserică prin cuvintele Evangheliei ca o condiţie caracteristică acceptării lor.

În contrast cu cuvintele (din planul orizontal), această tăcere care le acompaniază nu implică niciun fel de insuficientă proprie. Ea indică că adevăratul mesaj implică o conversie către planul vertical, pentru ca cel ce citeşte să poată “pricepe împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea” Cuvântului. (Efeseni 3:18).

În punctul în care am ajuns nu mai putem opune Scriptura Tradiţiei şi nici nu le putem juxtapune ca două realităţi distincte. Trebuie totuşi să distingem între ele, pentru a evalua mai bine unitatea lor indivizibilă ce îi conferă Cuvântului dat Bisericii caracterul de plenitudine.

Dacă Scriptură şi tot ceea ce Biserica poate produce în cuvinte scrise sau pronunţate, în imagini sau simboluri liturgice, reprezintă modalităţi diferite de a exprima Adevărul, Tradiţia conferă un mod unic de a îl primi. Spunem în mod specific „unic” şi nu „uniform”, deoarece în forma pură a Tradiţiei, nu există nimic formal.

Tradiţia nu se impune conştiinţei umane prin garantări formale ale credinţei sau adevărurilor, ci conferă un cadru pentru descoperirea acestora. Nu este conţinutul Cuvântului ci lumina care îl relevă. Nu este doar un cuvânt, ci respiraţia care face ca un cuvânt să se audă în acelaşi timp cu tăcerea din care provine. Nu este Adevărul, ci o comunicare cu Spiritul Adevărului, în afara căruia Adevărul nu poate fi primit. Noţiunea pură a Tradiţiei poate fi definită prin a spune că este viaţa Sfântului Duh în Biserică, comunicând fiecăruia din membrii uniţi întru Trupul lui Hristos posibilitatea de a auzi, de a primi, de a cunoaşte Adevărul în Lumina de care aparţine, şi nu în lumina judecăţii umane.

Tăcerea e deci condiţia necesară pentru a auzi întregul cuvânt – şi această tăcere este Tradiţia.

Asemenea abordări ale teologiei mistice (aşa cum faimoasa operă a lui Lossky a fos intitulată) demonstrează cât de centrală este Tradiţia pentru Ortodoxie şi de ce transcede simpla acţiune de a „face ceea ce s-a mai făcut”. „Ceea ce s-a făcut întotdeauna” este corect dacă şi numai dacă înţelegem că ceea ce s-a făcut din totdeauna este tăcerea în care cuvintele sunt spuse – şi nu orice tăcere, ci ceea în care se află cuvântul lui Iisus.

Aşa cum Lossky ar observa probabil, tăcerea care e limbajul inimii, nu este o simplă tăcere naturală (şi deci inaccesibilă celui ce nu crede), ci o parte inerentă a cuvântului lui Iisus. Tăcerea cuvântului lui Iisus vorbeşte tăcerii inimii, devine tăcerea inimii. „Un val cheamă un alt val” (Psalmi 42:7). Tăcerea inimii devine acea condiţie necesară pentru a auzi cuvântul lui Iisus, care nu e altceva decât mântuirea.

 

Traducere de Oana Gavril

2 thoughts on “Limbajul tăcerii

  1. Pingback: Limbajul tăcerii | In tacere

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s