Fă ceva

Articolul meu recent numit “Dumezeu care nu este Dumnezeu” a vorbit despre Creştinism văzut ca un set de practici. Aceasta este o inţelegere crucială – o cerinţă necesară unei credinţe vii. Ea cere să ne punem întrebarea pe care a pus-o tânărul bogat “Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. În mod ciudat, el nu a întrebat: “ Ce trebuie să cred ca să moştenesc viaţa veşnică?”. Nici Hristos nu i-a dat un răspuns ideologic.

 El i-a spus întâi “să ţina poruncile“. După alte întrebări El îi spune “Vinde tot ce ai, dă săracilor şi vino de-mi urmează Mie”. Întreaga conversaţie face refirire la acţiuni.

 Credinţa creştină se arată în fapte – până şi lucruri ca rugăciunea trebuie inţelese ca acţiuni.  Nu este nevoie să avem păreri (ideologii) despre rugăciune. Trebuie doar să ne rugăm. Nu avem nevoie de o înţelegere mai lămurită despre “nous?”, patimi şi isihasm. Trebuie să ne rugăm.

 Problema acţiunii poate deveni un exerciţiu spiritual important. Un mod de a raţionaliza problema acţiunii este să te intrebi: “Cum ar fi dacă …(Ce ar insemna dacă …)”. Aceasta nu e acelaşi lucru cu a te intreba “Dar dacă..”. Prima este întrebarea acţiunii.  De exemplu: “Cum ar fi dacă mi-aş ierta duşmanii?” La aşa o întrebare un răspuns general nu este potrivit. Totuşi, răspunsul potrivit la o astfel de intrebare ar fi “Ar însemna să-l pot privi din nou în ochi pe Jack”. Ar putea însemna ceva mai neînsemnat ca de exemplu să porţi o discuţie pe care ai amânat-o. Într-adevar, întrebarea acţiunii ar trebui pusă mai clar astfel: “Cum ar fi dacă aş ierta doar un duşman al meu?”.

 Imaginează-ţi pentru o clipă un trib băştinaş. Membrii lui trăiesc în izolare. Un antropologist îi vizitează. El observă o ciudăţenie la ei: nu mint. Ei sunt ciudaţi la acest capitol spunând adevărul în legătură cu o greşeală, în ciuda problemelor pe care acest lucru le creează. Antropologistul descoperă că aceasta face parte din religia lor (deşi religie este un termen nepotrivit unei astfel de vieţi).

 Această descriere se apropie mai mult de ideea de practică  decât tot ce se înţelege în ziua de azi prin acest cuvânt. Este instructiv faptul că există o luptă în rândul ortodocşilor americani privind multe practici. De exemplu, femeile ortodoxe din America nu ştiu dacă să-şi acopere sau nu capul în Biserică (şi aceeaşi nelămurire o au şi bărbaţii). Nu-mi voi spune părerea despre acest subiect. Ce este de remarcat este faptul că există nelămuriri.

Aş putea da şi alte exemple. Există multe motive pentru nesiguranţa noastră viz-a-viz de multe practici (care majoritatea au de a face cu părerile diferite ale clericilor şi ale ierarhilor acestora). Însă motivul profund are legatură cu adâncimea angajamentului nostru în cultura secularizată. Acesta nu va lovi viaţa noastră până la nivelul credinţei pe care o avem (cel puţin nu la început). Puterea secularismului este resimţită la nivelul practicii. La acest nivel ea creează o incertitudine. Este această practică necesară? Atenţia acordată acestor lucruri nu este dovadă de fariseism? Nu va lovi această practică în demnitatea celor ce vin să viziteze? Etc.

Practici precum sinceritatea (a spune mereu adevărul), iertarea celorlalţi, bunătatea faţă de toţi, etc. sunt în mod evident extrem de importante. Însă ortodoxia este şi Biserica cu icoane.  Ultimul Consiliu Ecumenic s-a preocupat tocmai cu practicile ortodoxe. Facerea icoanelor a fost doar o parte din întrebarile ridicate de acel consiliu. Venerarea icoanelor era probabil de o importanţă mult mai mare. Salutarea icoanelor prin metanii si sărutare, poate părea o acţiune care ţine de domeniul obiceiurilor, dar, dacă ar fi aşa, este un obicei (practică) atât de important că e cerut de către Consiliul Ecumenic. Alte practici poate nu au avut nevoie de Consiliul Ecumenic însă asta doar pentru că nu au fost atacate de către eretici.

 Nu vreau să stârnesc o controversă pe probleme care pot părea puţin importante. Problema importantă este întâlnirea dintre practica religioasă şi cultura secularizată. Momentul incertitudinii reprezintă o cheie. Dacă o acţiune provoacă controverse în cadrul unei parohii, în mod cert nu este o idee bună. În viaţa parohială lucrurile ar trebui făcute în ordine, care este menţinută de către îndrumarea preotului şi bunăvoinţa dintre membrii respectivei parohii.

 Ceea ce este sigur este faptul că practicile fac parte din credinţă iar presiunile culturale ar trebui recunoscute (admise). Ortodoxia nu este o ideologie ci un mod de viaţă (inclusiv formele externe). Formele externe de viaţă ale nostre au iz de icoană (în forma cea mai bună a lor). Ele nu sunt cerinţe legale. Cine ar putea înţelege valoarea formelor cu iz de icoană mai bine decât un ortodox?

 Odată cu cel de-al doilea Consiliu de la Vatican, multe practici ale Catolicismlui Roman au început să dispară. Sunt conştient de faptul că mulţi catolici în prezent plâng acest aspect al vieţii lor de zi cu zi. O consecinţă a acestei dispariţii a fost “integrarea” catolicilor în cultura secularizata, protestanta. Au devenit de nedesluşit. O consecinţă nedorită (in mod sigur) a acestei schimbări a fost confuzia gradată a credinţei catolice. Studiile din domeniu arată că în America romano-catolicii se confundă aproape cu protestanţii şi cu oamenii secularizaţi. Nu există practici care să-i diferenţieze ca grup.

 Aş adăuga faptul că acelaşi fenomen există în general şi în ceea ce priveşte laicitatea ortodoxă din America.Americaeste “multiculturală” doar in mintea ei. Varietatea noastră este mai mult în nume. Uneori ortodocşii se plâng că au un impact slab asupra societaţii în care trăiesc. Unii argumentează că unitatea jurisdicţionala ar mări acest impact. Unitatea jurisdicţională este de dorit deoarece este canonică. Totuşi, aceasta ar avea un impact scăzut asupra culturii şi încă şi mai mic asupra puterilor de la conducerea ţării.

 M-au interesat întotdeauna grupurile Amish şi unele Mennoite (sunt prezente în Tennessee şi Kentucky). Majoritatea oamenilor cunosc faptul că ei resping tehnologia modernă (ei conduc trăsuri în loc de maşini şi poartă haine şi bărbi care îi fac deosebiţi). Am auzit adeseori argumentul cum că faptul de a respinge cultura integrării îi face ineficienţi ca martori ai lui Hristos. Totuşi, găsesc intersant faptul că un grup atât de puţin numeros care refuză participarea la cultură este atât de bine cunoscut şi recunoscut. Mulţi oameni cunosc faptul că ei sunt pacifişti şi resping violenţa. Unii mai cunosc şi faptul că ei nu votează şi nici nu participă la viaţa politică. Practicile lor şi controversele aduse de ei au făcut subiectul câtorva filme. Aceste contradicţii sunt interesante pentru cultura secularizată din simplul motiv că aduc în discuţie lucruri pe care secularismul le ia drept cerinţe. Este violenţa necesară ?

 Ortodoxia nu este şi nu ar trebui să fie un ghetto (în limbajul secularizat) religios. Însă viaţa ortodoxă nu ar putea şi nu ar trebui integrată într-o cultura secularizată. O ortodoxie invizibilă ar respinge înţelepciunea celui de-al Şaptelea Consiliu Ecumenic şi ar face pact cu diavolul printr-o cultură care urăşte însăşi existenţa noastră (ca şi orice formă de practică creştină). Ortodoxia nu a avut un Consiliu de la Vatican precum catolicii, însă aceleaşi forţe ce acţionează din interiorul culturii au avut un impact asupra practicilor Bisericii. Practica Liturghiei a rămas în general neatinsă însă a început să aibă participanţi ai unei congregaţii din ce în ce mai secularizate. Divorţul dintre Liturghie şi viaţa congregatională este o realitate semnificativă care nu poate fi ignorată. Înţelepciunea şi Tradiţia care conduc Sfânta Liturghie sunt cu siguranţă suficient de înţelepte pentru a conduce viaţa de zi cu zi.

 Pentru mine este interesant faptul că problemele legate de practici sunt mult mai controversate decât problemele legate de doctrină şi alte lucruri asemenea. Aceasta spune ceva despre importanţa relativă. Ceea ce facem nu ar trebui să ne fie indiferent. Daca ai eşti ucenicul lui Hristos atunci fă ceva !

 

Traducere Cristina Serbanescu

One thought on “Fă ceva

  1. Va multumesc pentru articol. Este evident ca relatia credinta-fapta este o chestiune care trebuie re-descoperita sau reiterata. Articolel d-voastra contribuie semnificativ la acest scop.
    As spune ca practica expune intotdeauna, daca este decriptata suficient, obiectul credintei spre care aceasta este orientata. Totusi adoptarea unei practici, doar ‘pro forma’, ar pune in relief convingerea ca lucrul, oricare ar fi el, primeaza si trebuie sa prevaleze fata de Creatorul pe care-l iubim. Iubirea de Dumnezeu (sau credinta) este intradevar antrenata de actiune, altfel aceasta nu ar fi decat o calitate atat de vaga incat nu am sti nici macar ca este o calitate, insa ea nu trebuie exersata de dragul actiunii pe care suntem gata s-o performam si nici practicile nu ar trebui instrumentate de dragul lor fie si din rationamentul pragmatic de a fi remarcati.
    Cu mult respect si multumire!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s