Moartea omului moral

Nu este om care sa fie viu şi să nu greşească – din Slujba Înmormântării

+++

Există multe reacţii la durere în existenţa noastră. Încerc să-mi amintesc cât de des pot că trăiesc printre « oameni răniţi ». Aşa cum spunea filozoful evreu Philo, « Orice om pe care îl vezi duce o luptă dificilă ». Una dintre marile dureri active ale credincioşilor este lupta pentru a fi morali. Această luptă devine cu atât mai dureroasă cu cât devenim mai conştienţi de viaţa noastră lăuntrică. Punem în aplicare poruncile lui Hristos şi descoperim că în lăuntrul nostru trăieşte un fariseu care–i judecă pe semenii săi. Ne comparăm continuu cu ceilalţi, şi apoi ne mai comparăm pe noi înşine cu un standard interior, iar în aceste comparaţii, toţi îşi ţin partea lor. Venim în mod repetat să ne spovedim, purtând aceleaşi păcate, purtând ruşinea (adeseori nerecunoscută) a altei perioade de eşec. Vrem să ne schimbăm, dar nu o facem.

Acest scenariu ar putea lua alte mii de forme. Esenţa se găseşte în aşteptarea noastră cum că mintea (gândurile şi emoţiile) pot şi ar trebui aduse la o anumită măsura a performanţei creştine. Există lucruri la care gândurile noastre de multe ori excelează. Putem stăpâni un sistem de gândire sau de credinţă şi să-l apărăm împotriva acelor lucruri care prezintă o încercare. Putem face acelaşi lucru şi cu oamenii – menţinând o versiune de “drept canonic” în capul nostru faţă de care un anumit comportament ar putea fi judecat. Mintea iubeşte foarte mult tocmai această comparaţie şi judecare, sistematizare şi apărare. Dacă ne ocupăm mintea cu “lucruri religioase”, chiar “lucruri Ortodoxe”, atunci începem cu uşurinţă să ne gândim că suntem credincioşi. Vom începe să gândim despre noi înşine şi despre eşecurile noastre (mânie, ură, invidie etc.) ca simple întâmplări ce pot fi corectate şi ajustate. Aceasta este cu siguranţă mai bine decât să nu faci nimic, însă adeseori este mai degrabă vătămător decât folositor. Parohia dintr-un anumit loc este adeseori o comunitate de minţi nevrotice, grăbindu-se fizic în încercarea de a face binele, însă rănindu-se unul pe altul în numele lui Dumnezeu de îndată ce ego-ul lucrează disperat să se hrănească pe sine şi nevoile sale. Parohia nu este întotdeauna un loc sigur.

Pentru acest articol, am ales să mă refer la lupta ego-ului de a se purta ca un om “moral”. Folosesc adesea cuvintele “moral” şi “moralitate” pentru a descrie viaţa trăită ca efort de conformare cu nişte reguli şi norme exterioare. Este o luptă pe care şi-o pot asuma chiar şi necredincioşii. Nu este nimic creştinesc în ea. Am mai spus-o în altă parte, “Iisus nu a murit pentru a-i transforma pe oamenii răi în oameni buni, ci pentru a-i învia pe oamenii morţi”. Sfântul Pavel are această abordare când vorbeşte despre ceea ce eu numesc omul moral. El nu ne sfătuieste să încercăm şi să facem mai bine. Nu există în toate scrierile Sfântului Pavel nicio schemă despre îmbunătăţirea morală. Limbajul sau este destul de clar:

Prin urmare, ucideţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia – care este închinare la idoli.. Acum însă şi voi pe toate să le lepădaţi: mânia, întărâtarea, răutatea, blasfemia, cuvântul neruşinat din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, de vreme ce v’aţi dezbrăcat de omul cel vechi laolaltă cu faptele lui, și v’aţi îmbrăcat cu cel nou, care spre cunoaştere se reînnoieşte după chipul Celui ce l-a zidit. (Col. 3:5,8-10)

Limbajul Sfantului Pavel de lepădare şi asumare este limbajul specific Botezului. Ne “lepădăm” de omul cel vechi şi ne “îmbrăcăm” în Hristos. Suntem “îmbrăcaţi în neprihănire” etc. Liturghia Botezului continuă să arate acest limbaj în acţiunile ei.

Limbajul este cel care diferă foarte mult faţă de cel al unei lupte “morale”. A lăsa deoparte “lăcomia” este diferit de a încerca doar să nu doreşti nimic din ce aparţine altcuiva. Limbajul de “a omorî” are rădăcini adânci în fiinţa noastră (în sensul ontologic) decât faptul de a lua decizii (în sens juridic, legal). Limbajul Sfântului Pavel presupune faptul că ceva în noi s-a schimbat în mod profund.

Eforturile ego-ului de a se disciplina au puţin sau chiar deloc legatură cu o astfel de schimbare interioară. Şi necredincioşii pot adopta un set de reguli şi se pot forţa pentru a le ţine. Nu este nimic deosebit şi nici eminamente creştinesc în eforturile morale. Aceasta este una din marile slăbiciuni ale acelor versiuni (culte) creştine care sunt în mare masură de natură extrinsecă. Teoriile despre mântuire în care o ispăşire extrinsecă este “acceptată”, urmate de o viaţă de efort moral nu se ridică la nivelul sugerat de Sfântul Pavel de “a îngropa omul cel vechi”.

Ego-ul iubeşte narativ – toate competențele sale cele mai mari pot fi folosite pentru distrugere, construire şi revizuire. Convertirile se potrivesc foarte bine unei asemenea existenţe. Aceia dintre noi care sunt adulţi convertiţi sunt uşor de captivat cu povestea propriei noastre convertiri şi la fel de uşor captivaţi de naraţiunile celorlalţi. Ceva lipseşte.

Vieţile noastre sunt ca un roman de Jane Austen. Povestea înaintează împreună cu o mare dramă. Elizabeth, Dl. Darcy, Dna. Bennet şi toate personajele ne reţin atenţia, când într-o parte, când în cealaltă. Cu cine se va marita ea până la urmă? Va fi ea lipsită de iubire pentru totdeauna? Cu ce ne vom îmbrăca la bal? Este Dl. Darcy ortodox? Şi astfel se desfaşoară drama.

Atunci când drama vieţii noastre creştine ajunge la un happy-end (conversia ei), de aici înainte se intinde în viaţa noastră acel “până la adânci batrâneţi”. Fără o dramă, gândul de a pătrunde în inimă, a te ruga, şi a restaura mintea şi emoţiile stării lor normale poate părea destul de plictisitor.

Desigur, vor exista mereu scandaluri bisericeşti, dezbateri şi mici drame parohiale care să hrăneasca dezordinea noastră şi să înlăture teama de plictiseală. Însă toate astea înseamnă îndepartare de mântuire. Este o formă de condamnare “ortodoxă”.

Iată mai jos un citat folositor:

Inima este în sine un mic vas, dar totuşi acolo există dragoni, dar şi lei; există acolo fiare otrăvitoare şi toate comorile răului. Însă tot acolo se află şi Dumnezeu, îngerii, viaţa şi Împărăţia, lumina şi Apostolii, locaşurile cereşti şi darurile harului – totul se află acolo înăuntru (în inimă).

Viaţa trăită în inimă este o înaintare înspre darurile harului. O clipă de rai depăşeşte cu mult toate amabilităţile dramei ego-ului. Trecerea peste cele mai întunecate temeri şi răni ale ruşinii şi ale rudelor acesteia, adunarea de gânduri şi emoţii care să calmeze ocazional, permit începerea lucrării harului. Dragonii şi leii, fiarele otrăvitoare şi comorile răului care se găsesc acolo sunt mai puternici decât cei din luptele timpurii ale ego-ului. Aşa în acelaşi timp, stăm în locul îngerilor, al Împărăţiei şi al luminii atunci când ne angajăm în aceste lupte.

Această luptă nu este acelaşi lucru cu îmbunătăţirea morală. Omul moral (cât şi omul imoral) este îngropat. Viaţa care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu este omul cel nou. El este mai mult decât moral – El este bun. El nu mai este mort – El este viu. Şi Hristos a murit tocmai pentru a-l face pe acest om cu totul viu.

Traducere de Cristina Serbanescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s