Creştinul Invizibil

Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare. (Matei 6:6).

Voi sunteţi lumina lumii; nu poate să se ascundă cetatea din vârful muntelui; nici aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc , ci în sfeşnic, şi ea le luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. (Matei  5:14-16).

Şi fericit este acela care nu se va poticnii întru Mine. (Matei 11:6)

În credinţa creştină, există o latură invizibilă a acesteia, doar între Dumnezeu şi creştin. Evanghelia Sfântului Matei se referă la aceasta ca la un loc secret. Nu doar că trebuie sa fie secret, ci mai mult decât atât, există doar în secret. Dacă refuzăm să protejăm secretul atunci şi uşile sale se vor închide pentru noi.

Credinţa noastră are însă si un aspect foarte public şi în general, nu poate fi practicată exclusiv în secret. Spun ”în general” deoarece mărturisirea în public a credinţei e dificil de realizat în situaţii de persecuţii. Cu toate acestea, după cum atestă şi vieţile martirilor, chiar şi sub persecuţii, viaţa creştină îşi menţine un aspect public – până la moarte, dacă e nevoie. Cultura noastră modernă însă ne cere deseori să facem tocmai inversul. Vorbim de lucruri secrete şi ascundem ce ar trebui să fie public.

În desfăşurarea liturghiei în Biserica primară, tainele (astăzi Sfintele Taine) erau într-adevăr mistere: ele nu erau accesibile publicului. Catehumenii, cei care se pregăteau pentru a fi botezaţi, nu aveau voie să stea la slujbă, ci în altă parte, erau instruiţi şi făceau diferite rugăciuni; în timp ce credincioşii şi doar credincioşii rămâneau pentru a sărbători tainele. În liturghia ortodoxă, îndepărtarea catehumenilor încă mai există, cel puţin în cuvânt. Tainele Botezului şi Euharistiei sunt acum deschise pentru participarea publicului larg, deşi Taina Euharistiei poate fi primită doar de către cei creştini.

În cultura de zi, multe lucruri care ar trebui să rămână secrete sunt la îndemâna publicului, supuse judecăţilor. Cele mai sordide detalii ale vieţii private sunt larg dezbătute în faţa audienţei pe ecranele noastre. Copertele revistelor relativ inofensive promit sfaturi despre îmbunătăţirea vieţii sexuale. Şi nu cred că mai e nevoie sa zic ceva despre lumea virtuală a internetului.

Aspecte secrete ale vieţii religioase sunt deseori tratate într-o manieră foarte publică. Sfântul Pavel menţionează scurt un om care “a fost răpit până în al treilea cer”. Mulţi învăţaţi sunt de aceeaşi părere, că se referă la el insuşi – dar o asemenea afirmaţie ar fi fost socotită neadecvată. Ceea ce el spune se află la limita puterii noastre de înţelegere.

Astăzi creştinii deseori se laudă cu trăirile lor cele mai interioare – parcă am fi o civilizaţie de mistici. E greu astfel să găsim un echilibru în viaţa noastră.

Secularizarea culturii noastre construieşte o falsă viziune asupra lumii pentru noi, creând confuzie în interiorul vieţii spirituale. Secularitatea susţine că de fapt lumea este un teren vast, neutru, obiectiv în esenţa lui, fără niciun fel de loialitate, de vreo parte sau alta. Adepţii secularităţii văd religia ca un import, ceva ce nu aparţine în mod natural ordinii fireşti a lucrurilor. Secularitatea nu vede lumea ca fiind ateistă: lumea este pur şi simplu nimic într-un fel sau altul.

Spiritualitatea naturală a secularismului este indiferenţa. Dacă vrei să te gândeşti la Dumnezeu, asta e problema ta. Dacă eu nu vreau să mă gândesc la Dumnezeu, asta e problema mea. Dar nimic în lume nu ar trebui să mă facă pe mine sau pe oricine altcineva să se gândească la Dumnezeu. Lumea şi toate lucrurile ei – indiferente. Expresia lumii se găseşte aşadar în neutralitatea ei. Orice manifestare care neagă această neutralitate este perturbatoare. Tricouri sau cruci, îngenunchieri sau alte manifestări în zone publice – toate dezbină neutralitatea ordinii seculare.

Cei care s-au născut în această ordine, cei care sunt copiii lumii moderne au trăiri interioare “natural” de neutre, la fel cum şi lumea din jurul lor pare să fie. Când citesc despre vieţile Sfinţilor se naşte un dor de casă, de un tărâm la fel de străin ca o fantezie. Oare oamenii chiar văd îngeri? Poate pâinea să fie mai mult decât pâine? Pot apele să se despartă? Chiar se aud voci vorbind din nori în flăcări? Chiar şi eforturi tacite de rugăciune şi bune intenţii în timpul liturghiei pot fi experimentate cu o platitudine care sfidează orice încercare de pietate. Niciun convertit de la păgânismul antic n-a suferit vreodată de tentaţiile neutralităţii amorţitoare şi delăsătoare.

Neutralitatea naturii a trecut dincolo de percepţie în societatea contemporană – a devenit acum o valoare pozitivă. Deci, acţiunile religioase sunt văzute ca dezbinare şi confuzie faţă de cum “ar trebui” să fie lucrurile. Acestea sunt nenaturale şi deloc bine-venite. Un cititor al blogului povestea despre admonestări publice (în Grecia!) pur şi simplu pentru un “Doamne, Îţi mulţumesc!” Desigur sunt convins că înjurăturile şi blestemele ce-L invocă pe Dumnezeu nu primesc asemenea mustrări! Aici înAmericaun prieten mi-a relatat cum a fost atacat în public pentru un “Doamne ajută!” atunci când cineva a strănutat. La un ziar local dinTennesseea ajuns de curând o scrisoare cerând ca orice menţiune a religiei să fie mutată oriunde altundeva decât pe pagina editorială, întrucât ziarul este unul secular. Nu-i de mirare că a purta o cruce e din ce in ce mai des interzis la locul de muncă.

Neutralitatea, aceasta forţată a secularismului, îi obligă pe creştini să devină invizibili. Creştinii sunt acum proscrişii. Invizibilitatea nu este un efort deosebit pentru creştinul modern. Religia noastră este deseori invizibilă chiar şi pentru noi. Unii ar spune că aşa şi trebuie să fie – creştinismul îşi are locul în cămară. (Matei 6:6)

Omul nu este menit să îşi trăiască viaţa în dulap. Dacă noi suntem lumina lumii, atunci lumina va găuri carcasa secularizată şi va distruge dulapul. Drept e că această atitudine descrie mai bine cum ar trebui să fie, mai degrabă decât cum este. Experienţa modernităţii ne învaţă că dulapurile închid lumina, care arde treptat până când nu mai are oxigen şi se stinge. Ce facem noi? Ne băgăm în dulap şi pretindem că suntem lumina lumii.

Contextul creştinismului în lumea modernă diferă semnificativ de contextul Palestinei în secolul I. Contextul nostru este lumea fantasmagorică a secularismului. Lupta noastră nu este împotriva falsei pietăţi publice a fariseilor, ci împotriva falsei umilităţi a creştinătăţii invizibile. Religia ar trebui înţeleasă ca un set de practici. Religia sau spiritualiatea ca set de idei e o ficţiune a gândului secular: “ţine-ţi religia în dulapul minţii tale”. Cum mâncăm, cum vorbim, cum ne căsătorim, cum murim, cum ţinem doliu, cum ne aranjăm timpul, cum ne îmbrăcăm, cum ne administrăm banii – toate astea şi alte obiceiuri pot fi identificate ca fiind religioase. Pentru creştinul invizibil modern – aceste tradiţii sunt de nedistins de cele din cultura ce-l înconjoară.

Să trăieşti ca fiind lumina lumii înseamnă să fii o prezenţă transformatoare. Nu obligăm lumea să se schimbe – transformăm lumea prin existenţa noastră creştină. Mare parte din cultura noastră, chiar în forma ei seculară, îşi datorează starea actuală datorită prezenţei transformatoare a creştinilor. Faptul că astăzi lumea are conceptul de drepturi umane este un rezultat direct al conceptului creştin de Treime şi al înţelegerii Persoanei.

Cu toate acestea, urmaşii creştinătăţii au învăţat să-şi respingă istoria şi să se considere o invenţie proprie. Creştinii nu pot fi de acord cu acest mit şi să pretindă că nu am trăit în mijlocul lumii timp de 2000 ani. Suntem blocaţi în acest zbucium.

Armele de bază ale acestei lupte rămân trăirea interioară a rugăciunii şi curăţia inimii. Nu putem fi lumina lumii dacă inimile noastre sunt pline de întuneric. Creştinii au încredere şi speranţă în viaţa lor de zi cu zi – “căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume.“ (I Ioan 4:4) Disperarea şi mânia sunt arme ale întunericului şi nu au nimic de-a face cu lumina.

Ba mai mult decât atât, creştinii nu ar trebui să se teamă de agresiunea în creştere a secularismului radical. Nu trebuie să abandonăm tradiţiile creştine, unde ele există. Întoarcerea la creştinismul tradiţional (faţă de creştinismul secularizat, de piaţă) trebuie să includă o viaţă transformată, exprimată atât în public cât şi în privat. Dacă noi suntem lumina lumii, nu trebuie să ne temem de întuneric.

Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu; e închinarea voastră cea duhovnicească.  Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu: ce este bun şi bineplăcut şi desăvârşit.  (Romani, 12:1-2)

 

Traducere de Ileana Cristea

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s