Frumuseţea – marele mister

După ce am vorbit despre lume aşa cum probabil nu este cel mai bine înţeleasă (teologic), în termeni de cauză şi efect, îmi întorc atenţia pentru o perioadă scurtă de timp la misterul frumuseţii. Dumnezeu a creat lumea şi a spus că este frumoasă, dar atât în ebraică cât şi în greacă traducerea acestei afirmaţii din Geneza are dublu-sens de frumos. Lumea nu este numai bună în creaţia sa, dar este la fel de bine creată şi în frumuseţe. Desigur, lumea este căzută mult şi frumuseţea cu care ne întâlnim este desfigurată. Şi totuşi, caracterul omniprezent al frumuseţii demonstrează cât de puţin îşi păstrează universul ceva din originile sale. Înţelegerea ortodoxă a mântuirii, ca participare la Dumnezeu, este de asemenea descrisă, din timp în timp, ca o restaurare a frumuseţii noastre originale. Acest lucru poate veni numai prin participarea noastră şi comuniunea cu Dumnezeu. Se subliniază din nou caracterul personal a tot ceea ce există (sau cel puţin în potenţialul personalităţii). Frumuseţea nu este o categorie care poate fi separată de personalitate (cel puţin cred eu că nu poate fi). Următorul articol este de anul trecut, dar este o revizuire fructuoasă a acestei înţelegeri importante.

 +++

 Marea taină a frumuseţii este că declaraţia cea mai profundă din întreaga istorie umană este Hristos răstignit. Experienţa umană a frumuseţii este bine descrisă de Isaia:

Doamne, cine i-a dat crezare auzului nostru? şi cui i s’a descoperit braţul Domnului? Noi ca pe un copil L-am vestit înainte-I, ca pe-o rădăcină în pământ însetat: nu are chip şi nici mărire; noi L-am văzut, dar El n’avea nici chip, nici frumuseţe. Ci Îi era chipul nevrednic de cinstire şi mai prejos decât acela al fiilor oamenilor. El era un om în suferinţă şi obişnuit să rabde slăbiciune; că faţa Şi-a întors-o: defăimat a fost, iar nu’mbrăcat în cinste. El păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere, dar noi Îl socoteam că de la Dumnezeu se află El întru durere, chinuri şi necaz. El însă pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a pătimit; pedeapsa păcii noastre asupra Lui era şi noi prin rana Lui ne-am vindecat. (53:1-5).

 Hristos nu a avut „nicio frumuseţe pe care ar trebui să ne–o dorim”. Cum este posibil ca regele Gloriei ar trebui să nu aibă nicio frumuseţe? Acesta este în sine misterul frumuseţii: se află ascunsă sub suferinţele lui Dumnezeu. Această imagine este extinsă în aceeaşi lume în sine. Poveştile noastre despre frumuseţe duc cu ele, de asemenea, fragilitatea frumuseţii. Frumuseţea copilul meu este îngrozitor de fragilă, astfel că inima mea de părinte tremură la fiecare gând. Frumuseţea creaţiei în sine este fragilă la fiecare pas. Frumuseţea nu poate rămâne stabilă în sine – este la fel de efemeră ca toate formele de viaţă create. Dacă Frumuseţea există ca să nu aibă sens –sensul de dincolo de momentul său, atunci aceasta trebuie să fie cumva subscrisă.  Cu nimic inferioară, frumuseţea îşi bate joc de noi toţi, ne tachinează într-o lume care ne bântuie numai cu ceva care nu poate fi.

Dar astfel este taina frumuseţii că într-adevăr este subscrisă misterului suferinţei lui Dumnezeu. Ceea ce pare a fi caracterul efemer al frumuseţii proprii a lui Dumnezeu – învăluită în chipul afectat şi aflat în dificultatea răstignirii – este în fapt, nimic mai puţin decât frumuseţea veşnică a lui Dumnezeu Însuşi acum apăsând în cea mai profundă urâţenie pe care lumea o poate oferi – boala şi moartea. Pentru că imersiunea lui în urâţenia lumii este scufundarea noastră în frumuseţea lumii sale. „Prin rănile Lui suntem vindecaţi”.

 Şi este aceeaşi promisiune la toată frumuseţea acestei lumi. Deşi trece, ceva mai mare deţine încă promisiunea:

Glasul Celui ce zice: „Strigă!“, iar eu am zis: „Ce voi striga?“. „Tot ce e trup e iarbă şi toată slava omului e ca floarea ierbii; iarba s’a uscat, floarea s’a scuturat, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac“. (Isaiah 40:6-8).

 Acelaşi cuvânt este Cuvântul, lovit pe Cruce dar ridicat în plinătatea frumuseţii. Şi în El toată frumuseţea este ridicată:

Într’adevăr, eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu au nici o însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi. Fiindcă nerăbdătorul dor al făpturii cu nerăbdare aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o – cu nădejdea însă că şi ea, făptura însăşi, se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că pân’acum toată făptura suspină laolaltă şi suferă’n durerile naşterii. Dar nu numai ea, ci şi noi, cei ce avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm lăuntric, nerăbdători aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Căci prin nădejde ne-am mântuit; a vedea însă ceea ce nădăjduieşti, aceea nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva în ceea ce se vede? Dar dacă nădăjduim în ceea ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare. (Romans 8:18-25).

De acum vom vedea o frumuseţe mai fragilă – suficientă pentru a rupe inima. Dar cu inima zdrobită poate fi înţeleasă fragilitatea lui Dumnezeu, care este nimeni altul decât vindecarea de toată frumuseţea, răscumpărarea de toate lucrurile. Cu astfel de cunoştinţe putem spune cu fidelitate: Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

One thought on “Frumuseţea – marele mister

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s