Miracolele şi creaţia

Există un aspect al utilizării moderne a cuvântului „minune”, care este un pic problematic. Deşi este adevărat că există imnuri ortodoxe care atunci când se referă la anumite evenimente dramatice folosesc expresia „ordinea naturii este răsturnată,” acest lucru este departe de a fi o declaraţie teologică a ceea ce ştim ca miraculos. O înţelegere comună în lumea seculară a cuvântului „miraculos” este că acesta este cumva o perturbare a ordinii naturale – ceva care nu face parte din lumea noastră. Clasic, „dovada” miracolului folosită în unele părţi ale lumii creştine este că nu trebuie să aibă nicio explicaţie „naturală” sau „ştiinţifică”. Mi se pare că această abordare face o distincţie inadecvată şi radicală între acţiunile lui Dumnezeu şi acţiunile naturii: este mai mult „un univers cu două etaje” despre care am scris pe larg.

Cele două poveşti cu animale, pe care le–am postat pe site, sunt ambele explicabile prin mijloace naturale. Astfel, mulţi, atât credincioşi şi necredincioşi, ar spune, „Acestea nu sunt miracole.” Cu toate acestea, în universul nostru secularizat cu două etaje acest lucru este echivalent cu a spune „nu are nimic de a face cu Dumnezeu.” Şi acest lucru este problematic.

Răscumpărare pe care noi o aşteptăm nu este o răscumpărare care distruge sau ignoră natura. Răscumpărarea noastră este la fel cu o răscumpărare de ordin material:

Într’adevăr, eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu au nici o însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi. Fiindcă nerăbdătorul dor al făpturii cu nerăbdare aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o – cu nădejdea însă că şi ea, făptura însăşi, se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că pân’acum toată făptura suspină laolaltă şi suferă’n durerile naşterii. Dar nu numai ea, ci şi noi, cei ce avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm lăuntric, nerăbdători aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Căci prin nădejde ne-am mântuit; a vedea însă ceea ce nădăjduieşti, aceea nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva în ceea ce se vede? Dar dacă nădăjduim în ceea ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare. (Romani 8:18-25).

Răscumpărarea lumii nu se face altundeva decât în lume – deşi se ridică la un nou mod de existenţă. Deci, de asemenea, nu încetăm de a fi umani în înviere, nici nu încetăm să avem corpuri: corpurile noastre, cu toate acestea, există într-un mod nou.

Minunile, aşa cum lumea le înţelege, sunt lucruri care dovedesc existenţa lui Dumnezeu – şi astfel, devin puncte de argumentare pentru cei care nu cred. O astfel de argumentare bazată pe dovezi miraculoase nu este temelia credinţei adevărate. Dumnezeu, care S–a făcut cunoscut pe Sine în Hristos este „prezent peste tot şi este împlinirea tuturor lucrurilor”, aşa cum se spune în rugăciunea „Împărate Ceresc.” Isaia spune că „plin e tot pământul de slava Ta” (Is. 6 : 3). Epoca actuală şi–a  construit viziunea despre lume, astfel ca slava lui Dumnezeu să nu se vadă nicăieri. Dar aceasta este o vedere depravată – o manifestare modernă a căderii.

Cu astfel de limitări, chiar eforturile bine intenţionate pot fi direcţionate greşit. Astfel, există o tendinţă în momentul nostru actual de a pune semnul egal între încălzirea globală şi apocalipsă şi imaginaţi-vă că eşecul de a controla şi de a gestiona acest fenomen va aduce judecata lui Dumnezeu asupra noastră. Este adevărat că ar trebui să trăim corect cu creaţia şi ca administratori a ceea ne–a fost dat. Dar speranţa noastră nu trebuie găsită într-o nouă tehnologie sau ecologie, prin care să reuşim să controlăm clima. Dumnezeu nu este necesar pentru astfel de proiecte creative – deşi mulţi se vor folosi de Numele Lui pentru a subscrie eforturile lor.

O transformare mai radicală (ca şi administrare) ne este cerută. Această transformare ne este prima dată făcută cunoscută în întruparea lui Hristos, în care „materia devine mijloc de mântuire” (în scrierile Sf. Ioan Damaschin). Zilnic ne sunt făcute cunoscute tainele Bisericii în care elementele simple ca pâinea, vinul, apa, uleiul, punerea mâinilor şi alte acţiuni sunt mijloace prin care mântuirea noastră este eficientă în noi şi ne este făcută cunoscută. Acesta este transformarea Creaţiei şi transformarea sinelui nostru chiar prin mila lui Dumnezeu.

Binecuvântarea obiectelor din această lume nu le face să fie altceva decât ceea ce sunt (fac o excepţie a elementelor euharistice, pentru care trebuie să fie rezervată o discuţie diferită). Aceasta le arată a fi într-o poziţie unică cu Dumnezeu şi cu energiile Sale divine. Dar marea binecuvantare a apelor sau binecuvântarea apei la Sfântul Botez nu face apa să fie ceva care nu este apa. Acest lucru a fost puternic subliniat în inima mea, atunci când, stând la râul Iordan anul trecut, am auzit cuvintele de  binecuvântare de la episcopul care slujea „Trimite binecuvântarea Iordanului …” Ne rugăm să facem râul Iordan să fie Râul Iordan? Da, într-un sens important, asta facem.

Răscumpărarea noastră în cursul acestei vieţi este, printre altele, o recuperare a umanităţii noastre adevărate. Hristos este „pe deplin uman” (şi „pe deplin divin”). În cuvintele lui Kallistos Ware, El este primul „Om pe deplin uman.” Cel puţin am putea spune că, în comparaţie cu umanitatea lui Hristos – umanitatea noastră este ruptă. Astfel, această viaţă este trăită într–o  restabilire a gloriei care este adecvată fiinţelor umane.

Cred că slava este dezvăluită în mai multe moduri – cele mai multe ar putea să nu fie recunoscute ca „miraculoase”. Iubeşte–ţi duşmanul, este, probabil „miraculos” atunci când apare, de fapt, este unul dintre modurile în care este descoperită slava „miraculoasă”.. Dragostea pentru prieten – iubirea pentru lup şi pasăre (şi întreaga creaţie) sunt, de asemenea, revelatoare. Icoana noii creaţii se manifestă în astfel de momente.

Cred că o imagine corectă a lumii noastre este de a vedea caracterul său iconic. Creaţia este o „fereastră” spre cer – slava prin care se manifestă. Sfântul Ioan Gură de Aur a spus odată că „cel care dă la săraci este mai mare decât cel care ridică un om din morţi.” Este un simplu ecou al învăţăturilor Sfântului Pavel din 1 Corinteni 13 („daca nu am dragoste …” ).

Nu ştiu povestea Sfântului Serafim cu ursul sau a Sfântului Francisc şi a lupului din Gubbio (şi alte poveşti similare). Dar ele conţin mai mult decât povestea unui spectacol de circ. Prietenia dintre om şi natură este o reflectare a lui Dumnezeu, care a văzut creaţia şi a spus: „Este bine.”

Ştiu că atunci când văd un călugăr mergând pe jos cu un lup, prieten la prieten, ceva în inima mea tresaltă şi spune, „Este bine.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s