Solidaritatea şi viaţa creştină

Mi–am comandat colecţia Împărăţia Interioară, volumul 1, din operele adunate ale Mitropolitului Kallistos Ware. Scriind un eseu despre martiraj, Mitropolitul Kallistos oferă următoarea observaţie şi poveste:

Această noţiune de schimb, de solidaritate în suferinţă, constituie una din temele cele mai importante ale lui Martin Buber de Hasidim. Se spune despre unul dintre cei mai atractivi profesori hasidici, rabinul Zusya, „el a simţit păcatele oamenilor pe care i–a cunoscut ca ale lui proprii, şi s–a acuzat el însuşi pentru ele.” Atât de puternic era sentimentul său de identificare despre care ar putea spune un anumit om care a fost un păcătos, „am coborât toate treptele până când am fost cu el, şi am legat rădăcina sufletului meu la rădăcina lui.” Acesta este înregistrarea lui Rabbi Moshe Leib, care era bolnav de doi ani şi jumătate, chinuit de durere: „el a crescut mai mult şi mai sigur că el suferea de dragul lui Israel, şi  durerea lui nu a crescut mai puţin, dar a fost transfigurată.”

Pentru a face suferinţele altora a lui proprii, să coboare toate treptele până este cu cel mai păcătos, să lege rădăcina sufletului păcătosului la rădăcina sa proprie, să sufere de dragul lui Israel, atât​​ Vechiul şi Noul – este exact ceea ce a facut Hristos, şi martirii sunt capabili să facă acelaşi lucru tocmai pentru că sunt convinşi că Hristos suferă cu ei. Aplicând testul catolic al Părintelui Aleksandr Elceaninov, putem defini ca martir chintesenţa persoanei din Biserică: „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă cu el”(1 Corinteni 12:26), se spune despre Biserică. Dacă noi nu simţim acest lucru, nu suntem în Biserică.

…. Solidaritatea, partajarea reciprocă, este, de asemenea, o trăsătură în martirajul dominant al vieţii monahale. Nu numai că monahul, trăind în comunitate împarte cu ceilalţi munca şi rugăciunea sa zilnică, împreună cu toate posesiile sale, dar poate fi, de asemenea, chemat să exprime această solidaritate la un nivel mult mai adânc. Sfântul Simion Noul Teolog s–a rugat la Dumnezeu, aşa ne spune, „cu lacrimi…şi cu tot sufletul său,” ca fraţii săi să intre în Rai cu el, sau dacă nu, să poată fi condamnat la iad cu ei. „Spiritual era legat de ei cu o iubire sfântă, în Duhul Sfânt, el nu a vrut să intre în Împărăţia Cerurilor dacă aceasta ar însemna că va fi separat de ei. „

Legat aşa cum este în acest mod cu fraţii săi, călugărul – ca şi Zusya – ia vina lor asupra lui însăşi şi se uneşte cu ei în pocăinţa lor. În scrierile Sfinţilor Părinţi sunt multe povestiri ca următoarea:

Doi fraţi s–au dus la piaţă să–şi vândă munca mâinilor lor. În oraş au mers pe drumuri diferite, şi unul din ei a căzut în preacurvie. După un timp celălalt călugar l–a întâlnit şi i–a spus: „să ne întoarcem la celula noastră, frate.” Dar primul a răspuns „nu vin.” Şi celălalt l–a întrebat, spunând: „de ce nu, fratele meu?” şi acesta a spus: „când ne–am despărţit, am căzut în preacurvie.” Atunci celălalt, dorind să–l recâştige, a început să–i spună: „când te–am părăsit, acelaşi lucru mi s–a întâmplat şi mie. Dar să mergem şi să facem penitenţă grea, şi Dumnezeu ne va ierta.” Astfel ei s–au întors şi i–au spus bătrânului ce li s–a întâmplat; şi bătrânul a împărţit împreună cu ei regulile penitenţei pe care trebuiau să o facă. Astfel acela a oferit pocăinţa din jumatatea celuilalt, ca şi cum el însuşi ar fi păcătuit. Dumnezeu, văzând munca sa din dragoste, după câteva zile i–a descoperit unuia dintre bătrâni că, datorită dragostei mari a fratelui care nu a păcătuit, El l–a iertat şi pe fratele care a păcătuit. Asta înseamnă să–şi pună viaţa unul pentru altul.

Mai adaug o poveste a mea proprie. În 1988, un an foarte dificil de tranziţie din viaţa mea, un tânăr cuplu, prieteni creştini, dar nu enoriaşi, au venit să–mi povestească despre îngrijorarea lor privind faptul că eram fumător (foarte trist, dar adevărat). Mi–au spus că erau convinşi că slujirea mea ar fi mult mai efectivă dacă nu aş fuma. Au fost foarte atenţi să nu ducă conversaţia către o pantă a vinovăţiei. În loc, ei au spus: ”ştim că este foarte greu când încerci să te laşi. Am început o săptămână de post pentru tine (era într–o zi în care ei nu au mâncat nimic) şi îl rugăm pe Dumnezeu să–ţi dea harul să te laşi. Vrem doar să ne anunţi când să ne oprim din post.”

Am răspuns cu recunoştinţă şi nu am luat–o ca o învinovăţire (ei nu m–au făcut să simt astfel). Într–adevăr, nu am făcut nimic în ceea ce priveşte aceasta până în Postul Mare din acel an. În acel Post am lăsat ţigările la o parte, şi cu toate că a fost o luptă, am făcut ceea ce am eşuat de atâtea ori înainte: am renunţat şi am rămas aşa. Harul lui Dumnezeu, rugăciunile prietenilor, sacrificiul lor voluntar în ceea ce mă priveşte, toate acestea au luminat povara până la un punct în care mi–a fost imposibil înainte. A fost un moment profund de schimbare în viaţa mea şi una dintre cele mai pregnante experienţe ale harului pe care am cunoscut–o vreodată – în special întinsă, aşa cum a fost, după o perioadă de săptămâni sau luni. „Suferă cu cei care suferă.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s