Moartea lui Hristos pe cruce – viața omului

Acum cațiva ani, cineva mi-a scris întrebându-mă: “De ce a trebuit să moară Hristos pe cruce?“.  Aceasta este întrebarea care a generat acest articol. Pe data de 14 septembrie, Biserica sărbătorește Înățarea Sfintei Cruci. Este momentul potrivit pentru a pune întrebarea: “De ce a trebuit să moară Hristos?”. Moartea și Învierea Sa reprezintă fundamentul credinței creștine. Dacă nu putem răspunde la această întrebare, chiar nu mai are rost să vorbim despre altceva.

Idei preliminare

O parte din informațiile care însoțesc această întrebare, provin din experiența (Mariei K.) dobandită prin învățarea ispășirii păcatelor, centrată în mare parte pe urgia și mânia lui Dumnezeu. (Parafrazand și rezumând) Am păcătuit (atât noi înșine cât și Adam și Eva) – Dumnezeu ne-a pedepsit. Dumnezeu l-a trimis pe Hristos, pe care l-a pedepsit în locul nostru. Acum, prin credința în Hristos, putem scăpa de pedeapsa pe care o merităm. Alături de aceasta există și o serie de întrebari legate de sângele lui Hristos. Cum ne curăță acesta de păcat?

Bineînțeles că o asemenea întrebare reprezintă un subiect bun pentru a scrie o carte. Dar în acest context, este o ocazie pentru a da un răspuns de dimensiuni (aproape) “lizibile”. Cititorii care vor crede că unele idei trebuiau expuse mai pe larg, sunt rugați să aibă răbdare. Nucleul discuției se referă la înțelegerea a doua lucruri: care este problema umanității și a creației (păcatul) și de ce mântuirea și vindecarea o găsim în Hristos (moartea și Învierea Sa). Dacă ar exista o singură cale de a vorbi sau de a gândi despre acest subiect, atunci nu ar fi existat semne de întrebare.

Adevărul este că Scriptura, se folosește deseori de imagini, care descriu faptele lui Hristos în realitate. Unele dintre acele imagini sunt simple analogii sau metafore, altele par să aiba un caracter mai “literal” – totuși niciunde nu vom găsi o relatare definitiva care să le dea pe celelalte la o parte.

Aș dori să adaug și o scurtă prefață în legătură cu limbajul Scripturii. Deși mulți creștini sunt de acord că Scriptura a fost insuflată de Dumnezeu (inspirată), aceasta nu înseamnă că fiecare afirmație din Scriptură trebuie să fie interpretată în sensul literal. Multe lucruri trebuie înțelese figurativ, metaforic. Prin aceasta înțelegem că Scriptura nu se poate citi fără ajutor, fără un ghid. Aceste afirmații au fost dintodeauna adevărate.

Din acest motiv, Scriptura, când este citită într-un mod tradițional creștin, trebuie citită împreună cu alți creștini, care la rândul lor au fost învățați să citească Scriptura în maniera tradițională.

În privința acestui punct, există o mare diversitate de opinie între crestini, căci interpretarea Scripturii este de aproape 500 de ani “mărul discordiei” între creștini. O mare parte din expunerea de până acum reprezintă exemple din gândirea modernă, fundamentalist creștină (din care există destule variante). Ceea ce urmează să scriu în continuare reflectă viziunea generală a creștinismului ortodox răsăritean.

Problema

Ce-i lipsește umanității și creației, de este în postura de a avea nevoie de totul de la Dumnezeu? Ce este păcatul?

La nivelul său fundamental – păcatul este moarte. Pentru că plata păcatului moartea este (Romani 6:23). Faptul că murim nu este o pedeapsă trimisă noua de Dumnezeu, ci consecința faptului că noi am rupt legătura (comuniunea) cu Dumnezeu. Dumnezeu este Viața și singura sursă de viață. Lucrurile create (inclusiv omenirea) nu au viață prin ele însele, viața nu este ceva ce putem poseda, ca un lucru, și nici nu stă în puterea noastră. Viața este un dar de la Dumnezeu. Și nu am primit doar viața în dar de la Dumnezeu – ci întreaga existență și tot ceea ce cuprinde ea. Dumnezeu este Creatorul nostru. Scriptura spune: “Căci în El traim, ne mișcăm și existăm”. (Faptele Apostolilor 17:28).

Cartea Facerii ne ofera povestea lui Adam și a Evei din care aflăm despre neascultarea lor de Dumnezeu. El îi previne: ”Să nu mâncați din rodul pomului care este în mijlocul grădinii; nici să nu-l atingeţi, pentru că veţi muri negreșit!”

Mulți dintre primii învățători ai Scripturii au sesizat că Dumnezeu nu a zis: “În ziua în care veți mânca, Eu am să vă omor”, ci “în ziua în care mâncați din el, veți muri”. Mai degraba ni se spune: ”Căci Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. (Intelepciunea lui Solomon 1:13)”.

Sfântul Atanasie spune că atunci când omenirea a ales să rupă legatura cu Dumnezeu (prin neascultare), ne-am deconectat de la sursa vieții. Totuși, Dumnezeu nu ne-a luat viața (El nu ia înapoi darurile Sale), ci noi ne-am îndepărtat de El. Și asta a dus la moarte. Și nu murim doar fizic, ci avem și un proces al morții care lucrează în noi. Sfântul Pavel vorbește despre procesul de “corupere”. Această mișcare spre păcat și distrugere se descoperă în multitudinea de lucruri “stricate” din viața noastră. Ne rănim și ne omorâm reciproc. Rănim și distrugem creația. Suntem slabi și devenim foarte ușor dependenți de droguri și alcool. Suntem dominați de lăcomie, invidie, poftă, mânie etc. Și nu ne putem ajuta pe noi înșine pentru că nu avem viață în noi. Numai Dumnezeu ne poate dărui adevărata viață,  cea care ne vindecă.

 

Răspunsul

Dincolo de toate, ar trebui să ne amintim că “Dumnezeu este un Dumnezeu bun și El iubește omenirea”. Aceasta stă scris foarte clar și în Scriptură: ”Dumnezeu este iubire”(Ioan 4:8) și “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci sa aiba viață veșnică.“(Ioan 3:16).

Aceste cuvinte se regăsesc și în Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom:

 “Tu [Dumnezeule], care ne-ai adus la viață din nimic, și atunci când am căzut, ne-ai ridicat din nou. Nu ai încetat să faci totul până când nu ne-ai condus spre Rai și ne-ai dăruit împărăția Ta cerească.”

Acest Dumnezeu bun, care iubește omenirea, nu este un Dumnezeu mânios. El nu este un Dumnezeu răzbunător. El nu ne va face rău, nici nu ne va pedepsi distrugându-ne. Deși în Scriptură se folosesc astfel de imagini, Părinții Bisericii au afirmat mereu că aceast limbaj este unul figurativ și nu trebuie luat ad litteram. De exemplu Sfantul Antonie spune:

Dumnezeu este bun și nu este dominat de patimi. El nu se schimbă. Dacă cineva consideră logică afirmația că Dumnezeu nu se schimbă, ar trebui să întrebe, în acest caz, dacă e posibil să vorbim despre Dumnezeu spunând că se bucură de cei care sunt buni și este milostiv cu cei care-L cinstesc și își întoarce fața de la cei răi și este mânios pe păcătoși. Răspunsul este că Dumnezeu nici nu se bucura, nici nu se mânie, pentru că a fi bucuros sau mânios sunt patimi; El nu se lasă “îmbunat” de darurile celor care îl cinstesc, căci asta ar înseamna că este influențat de plăcere; Nu ar fi corect ca Divinitatea să simtă plăcere sau neplăcere față de condiția umană. El este bun și nu face decât să ne binecuvânteze, nefăcând nici un rău, fiind mereu la fel. Noi oamenii, pe de alta parte, dacă rămânem buni, ne unim cu Dumnezeu, dacă devenim răi neasemănâdu-ne cu Dumnezeu, ne separăm de El. Crescând în Sfințenie, ne unim cu Dumnezeu; dar devenind răi, ne facem din El un dușman. Nu El se înfurie pe noi, din diferite motive, ci noi și păcatele noastre îl împiedicăm pe Dumnezeu să strălucească în noi, și ne expunem demonilor, care ne torturează. Și dacă prin rugăciune și fapte bune, ne eliberăm de păcate, asta nu înseamnă că l-am câștigat pe Dumnezeu de partea noastră și L-am făcut să se schimbe, ci prin acțiunile noastre și întorcându-ne la Dumnezeu, ne-am vindecat de răutate, și ne putem din nou bucura de bunătatea lui Dumnezeu. Deci a spune că Dumnezeu își întoarce fața de la păcătoși e ca și cum ai spune că soarele se ascunde de orbi.

Sunt mulți creștini care ar trata Scriptura în alt fel – dar cred că ei nu ascultă de Părinții Bisericii și interpretează Scriptura după propriile lor opinii. În acest caz, cred că ei greșesc și nu ar trebui să fie ascultați și de alții.

Acestui Dumnezeu bun, singurul Stăpân și Dătător de viață, I s-a făcut milă de noi, când am căzut și am devenit supușii morții și coruperii sufletești. În compasiunea Sa, El l-a trimis pe unicul său Fiu care a devenit unul dintre noi – luând natura noastră omenească asupra Sa. Unindu-se cu noi, El a trăit o viață fără de păcat (pentru că El este viața) și ne-a învățat prin vorbe și fapte despre bunătatea lui Dumnezeu și cum să devenim ca și Dumnezeu, iubindu-ne dușmanii.

Dragostea Lui este atât de mare încât și-a extins dragostea și dincolo de mormânt. A acceptat moartea pe cruce, primind ura și cruzimea celor din jurul său.

Și aici, apropiindu-ne de moartea pe cruce a lui Hristos, este momentul potrivit să ne întrebam: “De ce moartea?”

Există multe interpretari legate de moartea lui Hristos. Interpretari care îl văd drept Mielul Pascal, sacrificat pentru noi, drept “Șarpele ridicat în pustie” și altele. Aici apare ispita, și creștinii caută o explicație a morții lui Hristos, comparând-o, prin  înțelegerea lor, cu alte lucruri mai triviale. Căci nu umbra lucrurilor ce vor veni (Vechiul Testament) va interpreta lucrurile ce vor veni  – ci realitatea (Noul Testament) interepreteaza umbra. Moartea lui Hristos dă sens fiecărei prefigurări și imagini a morții din Vechiul Testament.

Deci este mai corect a spune că Mielul Pascal din vremea lui Moise este ca și sacrificiul lui Hristos pe cruce, decât să spunem că sacrificiul Său este ca și ceea ce a fost înainte. Hristos a spus despre Moise și Profeti: ”Ei sunt cei care dau mărturie despre mine” (Ioan 5:30).

Una dintre cele mai utile imagini din Scriptura este imaginea unirii lui Hristos cu omenirea. Hristos s-a întrupat, primind natura umana. El a devenit ceea ce suntem noi, dar fără de păcat. Aceasta unire nu trebuie înțeleasă metaforic. Pentru că Hristos a devenit într-adevăr om. Umanitatea sa nu a fost nou-creată, ci s-a întrupat din Fecioara Maria. A fost parte integrantă a omenirii.

Devenind și el om, Hristos ne-a deschis drumul ca să putem să devenim părtașii Divinității Sale.  ”Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta“ (1 Ioan 4:17). Sfantul Paul folosește acest limbaj și în explicarea Botezului:

 Nu ştiti că toţi câți am fost botezați în Iisus Hristos, am fost botezați în moartea Lui?  Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru că, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viaţa nouă. În adevăr, dacă  ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru că trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului. (Romani 6:3-6).

Această imagine apare deseori în scrierile Sf. Pavel:

Am fost răstigniti împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieste în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. (Galateni 2:20)

Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu.  Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, și viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.  Când Se va arăta Hristos, viața voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă. (Coloseni 3:1-4).

Acestea au sens numai pentru că Hristos s-a unit cu noi. Suntem legați de moartea și învierea Sa prin credința noastră și prin Botez. Am devenit o parte a Trupului lui Hristos.

Și acesta este nucleul răspunsului la întrebarea pusă la începutul articolului: de ce a murit Hristos? Hristos a murit pentru că noi suntem morți. Am fost prizonieri într-o moarte păcătoasa (care conține coruperea morala și moartea fizica). Hristos e Dumnezeu, care a venit să ne salveze din închisoarea noastră de păcate și moarte. El a devenit ceea ce suntem noi, pentru ca și noi să avem ocazia să devenim ce este El. Am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – dar păcatul nostru ne-a distrus.

Nu am moștenit vina și pedeapsa cuvenita de la Adam si Eva. Am moștenit o lume dominată de moarte. În această lume ne-am purtat ca niște sclavi ai păcatului și am căutat să ne trăim viața departe de Dumnezeu, care este însăși Viața. Numai Dumnezeu ne poate salva dintr-un loc unde ne-am închis singuri. Hristos intra in moarte. Hristos pătrunde în Hades și ne arată calea pe care trebuie să mergem către adevarata viață.

În această viață, adevărata viață este prezentă în noi în mai multe feluri. În primul rând este prezentă în cunoștințele noastre despre Dumnezeu. ”Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3). Îl cunoaștem pe Dumnezeu și  suntem în comuniune cu El. De asemenea purtăm în noi puterea de a învinge păcatul. Aceasta se manifestă prin păzirea poruncilor date de Hristos, și, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin vindecarea de bolile fizice (și miracole în creație – Romani 8:21).

Și dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre cei morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va învia și trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuiește în voi. (Romani 8:11).

Adevarăta viață a omenirii este o viață în comuniune. În zilele noastre este însă un lucru obișnuit să ne percepem în termen de individ. Dar Scriptura și învățătura Bisericii mărturisesc  o viață în comuniune, la care noi toți suntem chemați. De aceea, ceea ce i se întâmplă unui individ, îi afectează pe toți. Această comuniune este de asemenea foarte importantă pentru viața noastră spirituală și pentru mântuire. Biserica, în particular, este locul unde creștinii trăiesc în comuniune.

În cadrul acestei comuniuni, ajungem să înțelegem și referirile la “Sângele lui Hristos”(din moment ce aceasta face parte din întrebare). Sângele Lui are numeroase semnificații. Înseamnă moartea Lui, viața “Lui s-a revărsat din noi”. Este totodată și viața Lui, dăruită nouă prin Taina Trupului și a Sângelui Său. Sângele Lui ne curățește – la fel cum și Botezul ne curăță – căci moartea Lui distruge moartea și reînnoiește întreaga creație. Există multe legături între imaginea sângelui în Vechiul Testament și sângele lui Hristos din Noul Testament. Totuși, este foarte ușor să intri în prea multe detalii despre această legătură și să scapi din vedere idea principală: prin moartea Sa, Hristos a distrus moartea și ne-a dăruit viața veșnică.

Sunt multe păreri în lumea creștină. Luate împreună – pot fi foarte întortocheate și confuze. Confuzia și contradicția sunt singurul rezultat obținut de cei care ascultă prima dată de un învățător, apoi de altul. Nimeni nu va ajunge la adevăr pe acest drum.

Eu vă sfătuiesc să trăiți o viață în Biserică. Botezați-vă (sau obțineți intrarea în Biserică în alt mod) și rămâneți acolo. Ascultați de un preot care trăiește după Scripturi și respectă Părinții Bisericii. Cei care și-au construit imperii private și au misiuni care nu se supun nimănui “în afară de Dumnezeu” sunt impostori și trăiesc în înșelare. Și nici scandalurile nu vor întârzia să apară.

Nicio Biserică, incluzând Biserica Ortodoxă, nu au existat fără scandaluri. Dar scandalurile pot fi disciplinate cu timpul. Învățătura adevărată există și poate fi găsită, la fel cum o viață în comuniune cu Dumnezeul cel Înviat este posibilă.

 

Câteva cuvinte despre urgie și mânie

Aceste cuvinte sunt, după părerea mea, periculoase, astfel încât trebuie să fie folosite foarte rar și cu mare atenție în privința înțelesului lor. Mânia și ura sunt simțite de cele mai multe ori în mod păcătos de către oameni, și cei mai mulți oameni sunt răniți de un astfel de abuz. Cei care predică astfel de termeni comit un abuz spiritual și ar trebui să se oprească. Cei care nu pot predica Evangheliile fără să se folosească de astfel de termeni, ar trebui să se oprească, să se roage și să se întrebe dacă nu cumva este ceva fundamental greșit în felul în care înțeleg Evangheliile. Nu încerc să scot aceste lucruri din Scriptură – ci doar să atrag atenția că majoritatea cititorilor le vor interpreta greșit. Imaginați-vă că-i povestiți unui copil de 4 ani despre urgia lui Dumnezeu; sunt aproape sigur că acesta va înțelege greșit acest concept. Nici adulții nu au dat dovadă de mai multă maturitate emoțională. Aceste imagini reprezintă o provocare pentru mine (atât pe blog cât și în scrierile mele) și sper ca alți creștini, în special ortodocși, să se gândească cu atenție la aceste cuvinte puternice. Dacă vor face asta – atunci am făcut un pic de bine.

[Bineînțeles, Scriptura și Părinții se folosesc de imaginea mâniei și a urgiei, înțelegând că ele sunt o expresie a iubirii lui Dumnezeu și nu drept răspuns pentru faptele nostre. Un exemplu ar fi dublul înțeles al focului – atât ca și căldură cât și ca lumină, purificare și iluminare. Bineînțeles cuvântul “urgie” și “mânie” sunt folosite doar rareori cu o astfel de subtilitate de cei care predică, și astfel pot ajunge să spună ceva cu totul diferit de ceea ce scrie în Biblie.]

Se poate vorbi foarte bine despre Evanghelii fără a pomeni cuvintele “urgie” și “mânie”. Sf. Ioan folosește cuvântul urgie doar o dată în întreaga Sa Evanghelie. Nu este o parte integrantă și necesară a teologiei Crucii. A spune că ea este, este a face dintr-o metafora o dogmă. Dacă nu sunteți de acord, vorbiți cu Sf. Ioan.

 

Concluzie

Mă rog ca răspunsul acesta să-i ajute pe cititorii care și-au pus această întrebare. De asemenea îmi cer iertare cititorilor care au fost nevoiți să aștepte după postarea acestui articol. El vine la sfârșitul unei săptămâni încărcate. Fie ca Domnul să ne dăruiască tuturor harul pentru a putea auzi cuvintele Sfintelor Evanghelii.

Traducere de Irina Holospin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s