Preoția care nu a existat niciodată

O întrebare recentă cu privire la „preoţia tuturor credincioşilor” a constituit o ocazie de reflecţie personală. Ce anume face ca preoţia tuturor credincioşilor să fie atât de importantă pentru gândirea protestantă? Ideea îşi are originea în Sfânta Scriptură:

Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos;… Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, Voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.” (1 Petru 2:5; 9-10)

preotia

Sfântul Petru citează aici versetul din cartea Ieşirea 19:6, „Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt!

Poporul lui Dumnezeu ca o împărăţie de preoţi are aceeaşi vârstă ca şi Vechiul Testament însuşi. Totuşi, nu este preoţia imaginată de o bună parte a gândirii protestante. Pentru că preoţia universală nu înseamnă că în Hristos fiecare om devine propriul său preot.

Reforma protestantă a fost cea care a început să militeze pentru această „eliberare” de preoţia prin hirotonire.

Natura preoţiei este descrisă corect în Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru ca fiind necesară pentru a „vesti în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric…” Inima preoţiei este rolul său de a aduce o jertfă lui Dumnezeu – este însăşi inima existenţei umane. Am fost creaţi să fim preoţi şi împăraţi ai creaţiei. Calitatea noastră de împăraţi ne este dată prin „stăpânirea” noastră asupra pământului (Facere 1:28). Natura preoţiei noastre este descrisă în Epistola către Evrei: „orice arhiereu este pus ca să aducă daruri şi jertfe” (Ev. 8:3). Noi aducem în dar „jertfa” laudei şi a mulţumirii: „Aşadar, prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui.” (Evrei 13:15).

Rolul unui preot este de a aduce jertfe lui Dumnezeu. O jertfă sau un dar sunt unul şi acelaşi lucru. Cea mai importantă jertfă pe care o facem este să dăruim totul lui Dumnezeu, prin Hristos. Este recunoaşterea că tot ce avem, şi tot ce suntem vine de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu. Darul este însăşi inima comuniunii noastre cu Dumnezeu. Această comuniune, această preoţie a fost sfărâmată la căderea omului, atunci când am ales să considerăm ordinea creată drept scop în sine.

Aşadar când femeia a văzut că pomul era bun de mâncat, că era plăcut la vedere şi vrednic de dorire, ca să te facă înţelept, a luat din fructele sale şi a mâncat. A dat şi soţului ei, care era cu ea, şi a mâncat şi acesta (Facere 3:6).

Mâncarea fructului – ca scop în sine („era bun de mâncat”) – a fost o coborâre de la nivelul de preoţie la nivelul de consumator. Am încetat să facem din lume un dar şi am ales în schimb să o devorăm. Astfel, ea a devenit moarte pentru noi. Preoţia este însăşi esenţa existenţei umane autentice.

Hristos este „Marele Preot” conform cuvintelor Epistolei către Evrei. Aducerea Sa pe Sine însuşi ca dar lui Dumnezeu, in numele tuturor şi pentru totdeauna, este împlinirea fiecărui dar, perfecţiunea preoţiei. În El, întreaga lume e transformată într-o jertfă de laudă şi mulţumire. Totul îşi găseşte adevărata voce în Hristos. Preoţia lui Hristos este împlinirea oricărei preoţii umane. Atât preoţia universală faţă de întreaga creaţie dată nouă la începuturi; cât şi preoţia tuturor credincioşilor în viaţa Bisericii; cât şi preoţia prin hirotonire în cadrul adunării şi vieţii liturgice a parohiei– toate acestea sunt manifestări ale preoţiei unice a lui Hristos.

Natura însăşi a preoţiei este relaţională. Nici un dar nu poate fi făcut dacă nu există ceva de oferit, cineva care să îl dăruiască şi cineva căruia i se dăruieşte. Este comuniune. Această taină, cu privire la Hristos, este exprimată de Sf. Ioan Hrisostom în acest mod: „Că Tu, O Hristoase Dumnezeul nostru, eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi” (γὰρ εi ὁ προσφέρων καὶ προσφερόμενος καὶ προσδεχόμενος καὶ διαδιδόμενος, Χριστὲὁ Θεὸς ἡμwν). Acest caracter relaţional al preoţiei este abandonat prin această idee egoistă că omul este singurul său preot. O astfel de preoţie declară, „Nu am nevoie de tine. Nu am nevoie de nimeni decât de mine.” Astfel, se neagă Biserica, trup al lui Hristos.

Paradigma preoţiei existente prin sine a fost dusă de mult dusă la extreme. Nu numai că individul nu are nevoie de nimeni, nu are nevoie nici de apă, nici de vin. Nu are nevoie nici de sfintele taine, nici de Biserică. Biserica-non-sacramentală-ca-adunare-de-afinităţi-individuale este respingerea extremă a preoţiei: este Biserica în calitate de consumator.

Fără îndoială că respingerile iniţiale ale preoţiei catolice în perioada reformei protestante au reprezentat o reacţie la abuzurile exagerate. Dar corectarea abuzului nu reprezintă un teren adecvat pentru o nouă ideologie. În graba de a dezmembra un sistem opresiv (primirea iertării doar prin rugăciunile unui preot, etc.) a fost pusă în umbră adevărata natură a preoţiei. Ordinea Bisericii a fost abolită şi înlocuită cu ceva nou.

Ordinea Bisericii este ierarhică, conform sensului etimologic al cuvântului: „bazată pe o ordine sfântă”/ Împlinirea Vechiului Testament de către cel Nou nu face ca preoţia să devină ceva de domeniul trecutului, nici nu înlătură nevoia de ierarhie. Ordinea cerului şi a pământului sunt ele însele reflecţii ale adevărului creaţiei şi ale adevărului lui Dumnezeu Însuşi. Există o ordine în Sfânta Treime. Tatăl nu este Fiul, Fiul nu este Tatăl, etc. Există o subordonare adecvată în cadrul Sfintei Treimi. Tatăl este arche, „sursa” Sfintei Treimi în limbajul ortodox. Noul Testament aduce mărturie cu privire la ordinea Bisericii primare. Există apostoli, profeţi, pastori, învăţători, etc. Există episcopi şi preoţi, diaconi şi diaconiţe. Paginile Noului Testament sunt pline de îndemnuri cu privire la această ordine corectă.

Titlul de “priest” (preot) iscă oarecum confuzie în engleză. În greacă, un preot este clar Presbyteros, vârstnic. Într-adevăr, cuvântul englez „preot” („priest”) vine de la cuvântul „presbyter”. În rusă, cuvântul cel mai obişnuit pentru preot este Svyashchenik  („om sfânt”). Un preot exercită „preoţia”, îndeplinindu-şi misiunea sa, dar face şi alte lucruri. Episcopul este numit „mare preot” în unele părţi ale Liturgiei, pentru că funcţia sa liturgică este preoţească, însă el este de asemenea „supraveghetor” (episkopos) în alte chestiuni. Există o slujire preoţească a întregului popor al lui Dumnezeu (înţelegerea corectă a expresiei „preoţie universală”) care se exercită în rolul de popor al lui Dumnezeu în Liturghie. Acel rol preoţesc nu este de a asista ca un spectator pasiv.

Conform gândirii ortodoxe, preotul nu oferă niciodată Liturghia singur (pot fi rare excepţii la aceasta). Sfânta Euharistie este un act al întregului popor al lui Dumnezeu, nu o acţiune realizată de o persoană în numele altora. Diaconul aduce rugăciunile poporului: „Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm…”. Poporul răspunde cu rugăciunea însăşi, „Doamne miluieşte”. Preotul adaugă o exclamaţie care reia pe scurt rugăciunea şi oferă o doxologie, „Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, etc.”. Şi nici una din voci nu e mai esenţială decât alta. Liturghia împlineşte cuvintele lui Hristos: „Unde sunt adunaţi doi sau mai mulţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” Preoţia nu este acţiunea unui individ.

O teamă suplimentară legată de ideea protestantă că fiecare-om-este-propriul-său-preot era grija că un individ trebuia să treacă prin altcineva pentru a avea o legătură cu Dumnezeu. „Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus…” (1Timotei 2:5). Când Biserica a devenit coruptă, fiecare relaţie aduce cu ea ameninţarea corupţiei. Astfel, distanţarea de preoţia catolică în timpul Reformei a fost de înţeles. Probabil cea mai mare problemă nerezolvată a Reformei consta tocmai în preoţie şi în structurile Bisericii legate de preoţie. Anglicanii au păstrat cele trei slujiri de episcop, preot şi diacon, deşi a durat aproape un secol până ce acestea au devenit o parte stabilă a vieţii protestante engleze (am în vedere regimul de teroare al lui Cromwell). Reformele lui Calvin au stabilit forma prezbiteriană de guvernare, creând o structură extrem de nouă pentru Biserică. Alţii au optat pentru modele congregaţionaliste de diferite feluri. Ordinea Bisericii a fost chestiunea care a trezit cel mai slab acord în cadrul reformei şi până la urmă a creat hotarele care au devenit denominaţii în cadrul Protestantismului.

Dar teama leagată de „mijlocire” este ceva care distrage atenţia de la realitatea Bisericii. Nu facem nimic singuri: Biserica este o comuniune. Interesant, principiul medierii subliniază importanţa comuniunii. Tot ce oferim lui Dumnezeu, oferim prin Hristos, în Biserică:

Iar Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui fie slava în Biserică şi întru Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor. Amin!” (Efeseni 3:20-21)

Individualismul nostru cultural modern face să ne fie greu să acceptăm caracterul orientat spre comuniune al Noului Testament. Nu am fost învăţaţi să ne rugăm „Tatăl meu”, ci „Tatăl nostru”. Natura vieţii creştine, născută şi educată în iubire, se regăseşte în comuniunea Trupului lui Hristos. Nu există creştinătate în afara Bisericii. Biserica nu este o organizaţie care să promoveze asocierea creştină – este Trupul mistic al lui Hristos, legătura vie dintre Dumnezeu şi omenire.

Preoţia din cadrul Bisericii nu este altceva decât preoţia lui Hristos. În cadrul vieţii ordonate a Bisericii preoţia se manifestă prin persoane hirotonite. Aceeaşi preoţie este misiunea primă a tuturor credincioşilor, scopul creării noastre. Acţiunea fiecărui preot (hirotonit sau nu) este un act de comuniune – darul şi jertfa laudei şi mulţumirii către Tatăl, prin Fiul, adusă de Duhul Sfânt, în Biserică.

Slavă lui Dumnezeu!

(Pr. Stephen Freeman)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s