Ortodoxie seculară

          În cadrul creştinismului ortodox credinţa este în general integrată în cultură. Ea nu este separată de cultură, dar în – transformare, modelare şi făcând credinţa lui Hristos întrupată în lume. Pentru prima dată creştinismul a exprimat acest model în contextul Iudaismului din primul secol. În Ierusalim ucenicii s-au întâlnit în veranda lui Solomon. Mici părţi din scrierile lui Sf. Pavel şi în Faptele Apostolilor, arată că în ciuda renunţării necesităţii circumciziei, creştinii timpurii au continuat să respecte multe obiceiuri evreieşti (Sf. Pavel, de exemplu a făcut o făgăduinţă de  nazireu pentru un timp, Faptele Apostolilor 18:18). Acelaşi lucru poate fi spus şi pentru ciocnirea Bisericii cu vasta cultură elenică. Limbajul elenistic al Platonismului a asigurat lexicul (deşi sensul era modificat) pentru majoritatea termenilor teologici a marilor doctrine. Veşmintele Bisericii, şi câteva înţelesuri ale ceremoniilor sale, clar reflectă ambele rădăcini ale Bisericii atât în Iudaism cât şi în viaţa de la curtea regală romană.

            Asta nu e doar cum ar fi trebuit sa fie lucrurile, este extrem de inevitabil. Credinţa noastră nu https://i0.wp.com/glory2godforallthings.com/wp-content/uploads/2009/01/jonah-s1.jpgeste trăită într-o planetă sau lume aparte de una în care noi trăim. Limba culturii, adâncul, nevorbitul etos al lumii în care noi trăim, vor găsi calea sa către viaţa Bisericii. Din punct de vedere normativ, viaţa interioară a Bisericii de asemenea îşi găseşte calea în marea cultură. Probabil acesta e adevăratul sens al „simfoniei”, teorie deseori folosită pentru a descrie relaţia dintre Împărat şi Biserică (nu toate culturile au împăraţi).

            Lumea modernă prezintă noi provocări la acest model. Zidirea seculară a lumii, poate sigiliul epocii moderne, oferă cea mai convingătoare şi universală alternativă la creştinismul tradiţional din perioada elenistică. Totuşi mai complicat este faptul că această construcţie este însăşi o producţie a unei anumite expresii ale creştinismului. În lumea modernă, creştinismul ortodox se ciocneşte cu Dumnezeul secular, cu Biserica seculară şi cu tainele secularizate. Tragicul rezultat, ocazional poate fi o ortodoxie secularizată. Ce înseamnă asta?

            În culturile seculare, ortodoxia devine o alegere: „Sunt ortodox pentru că îmi place.” Aceasta sună perfect normal (din ce altă cauză ar fi cineva ortodox), dar aceasta este o schimbare subtilă în gândirea şi sufletul credinciosului. Felul de cereale pe care le mâncăm dimineaţa, tipul de bere pe care o bem seara, sunt alegeri egale – produse preferinţelor noastre. În lumea seculară modernă, mai ales în forma sa curentă dominantă a secularismului consumator, credinciosul consumă religia sa preferată. Dumnezeul său, comunitatea sa, setul său de practici, subtil au diminuat către seturi de decizii consumatoare. Rezultatul este deseori un stil de viaţă care in mare măsură nu se diferenţiază de stilul de viaţă al altor consumatori. Presiunea Bisericii asupra culturii credincioşilor este respinsă: cultura învinge. În America deseori asta înseamnă o ortodoxie care este similară cu grupurile secularizate din împrejurimi. Prezenţa în Biserică devine sporadică, limitată la duminica dimineaţa, rugăciunile acasă au diminuat (dacă sunt prezente) și ritmul liturgic al anului redus la duminici, Crăciun, Postul Mare şi Paşti.

            Aceste observaţii nu sunt făcute cu scopul de a critica sau a judeca. Ele sunt făcute pentru a descrie bazele provocării culturale moderne. Natura tuturor culturilor este marcată de natura lor inconştientă. Dacă trăieşti într-o cultură şi faci parte din ea, nu trebuie să gândeşti pentru a fi acasă. O ortodoxie inconştientă, în contextul modern, este probabil să devină o versiune secularizată. Cultura modernă în care noi trăim este o cultură secularizată, astfel nu avem de ales decât să ne gândim despre ceea ce înseamnă pentru credinţă. Cum introducem credinţa într-o cultură care inerent dispreţuieşte natura credinţei?

            Cel mai mare grup non-protestant în America care a rezistat pentru un timp culturii seculare au fost grupurile catolice imigrate care au venit în Statele Unite de la sfârşitul sec. al XIX-lea începutul sec. al XX-lea. Este inutil de spus, că secularismul cu care s-au confruntat a fost slab, şi încă „bisericesc”. Totuşi, ei au rezistat ispitelor asimilării prin intermediul vecinătăţilor catolice puternice, şcoli catolice, orfelinate, spitale şi alte instituţii. Ei au supravieţuit prin crearea a unei culturi paralele. Astăzi acea cultură paralelă a fost profund secată. Odată ce sistemele educaţionale trainice au fost devastate în multe locuri atât prin creşterea costurilor, descreşterea vocaţiilor a călugărilor care odinioară făceau parte din conducerea şcolilor, cât şi dispersarea populaţiei catolice.

            Mişcarea de „integrare” a culturii catolice, urmată de Consiliul Vatican al II-lea, a grăbit acest proces înainte, chiar în momentul când cultura secularizării câştiga viteză. Scăderea frecvenţei a Bisericii Catolice, şi respingerea învăţăturilor Bisericii au însoţit acest proces. În multe zone, populaţiile catolice sunt nediferenţiate de alte culturi din împrejurimi – existând ca şi catolici seculari.

            Imigraţia ortodoxă niciodată nu a obţinut coeziune sau forţa numerelor a vecinilor săi catolici. Ca rezultat acele puţine numere au scăzut brusc. Fără un număr mare de convertiţi, ortodoxia în America ar fi într-o criză instituţională. Dar convertirea părinţilor prin nici un mijloc asigură aderarea copiilor (nepoţilor). Creşterea familiilor ortodoxe şi crearea unei expresii autentice cultural-ortodoxă, trebuie încă să urmeze în America (desigur cu excepţii anecdotice).

            Strategia misiunii în lumea modernă ar face bine să se gândească la modele pe termen lung. Multe din misiunile ortodoxe în cultura modernă urmează un şablon similar cu bisericile protestante– incluzând unele din cele mai rele aspecte. Parohiile sunt comunităţi navetiste. Parohia mea este una din cele trei care serveşte aria mitropolitană. Avem membri care călătoresc cu maşina o oră sau o oră şi jumătate pentru a ajunge la o biserică ortodoxă. Experienţa noastră nu este una neobişnuită. Succesul pentru o parohie este deseori marcată de posibilitatea achitării facturilor sale, de a plăti un preot (chiar dacă aceste sunt deseori posturi part-time) şi eventual de a construi o clădire. „Succesul” nu este marcat de integrarea credinţei în viaţa culturală a credinciosului. O mare parte din aceasta este rezultatul necesităţii.

            Ce descriu eu este caracterul esenţial al arenei salvării noastre. Deoarece secularitatea este culturală şi deseori va fi invizibilă – simplu, o parte din modurile în care facem lucrurile şi modurile în care gândim. Pr. Alexander Schmemman a crezut că secularismul a fost cea mai mare erezie din zilele noastre. Nu va fi de ajuns a scrie sau a discuta despre aceasta (fie ca cititorul să-şi facă notiţe). Este lupta personală şi comună a credinţei. Fraţii şi surorile non-ortodoxe ar face bine să acorde la fel atenţie, pentru că secularismul culturii noastre mănâncă fără ezitare de la noi toţi.

            Soluţia catolică, atât de remarcabilă cât a fost, nu este realistă astăzi. Noi trăim în suburbii navetiste (deseori) într-o manieră dispersată. Instituţii ca şcoli necesită capital enorm şi locuitori. Multe parohii au reuşit să creeze „micro-instituţii”, un important şi de Dumnezeu binecuvântat efort. Dar efortul de a trăi o viaţă integrată ortodoxă are nevoie de luptă – şi cel mai probabil va eşua repede.

            Lupta va fi o jertfă fără milă a sinelui lui Dumnezeu. A fi modelat de viaţa bisericii, decât de a găsi un loc în consumărilor noastre a „activităţilor” bisericii, va fi deseori obsesiv. Se va simţi contra-culturii într-o credinţă care nu este în mod inerent contrară. Cei care ţin posturile prescrise în orice perioadă a anului simt că ei toţi se gândesc doar la mâncare. Cum poţi să posteşti într-o lume a fast-food-lui?

            Mica, puţină disciplină (respectarea posturile şi sărbătorilor) va părea uşor în comparaţie cu lupta cea mare pentru transformarea vieţii interioare. Biserica primitivă a fost într-o situaţie nu foarte diferită de a noastră. Deşi într-o chestiune de secole creştinii ar fi schimbat faţa lumii romane, când Sf. Pavel a scris creştinilor care trăiau în interiorul fiarei pântecelui. El a zis:

            „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească. Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit.” (Rom 12:1-2)

Translated by Arina Iavorschi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s