Fii sincer cu tine însuți

Îmi amintesc de entuziasmul pe care-l aveam în fiecare an când eram copil şi apoi adolescent, când semnele de sfârşit de vara apăreau. Se întrezărea înainte începerea unui nou an şcolar. Nu simţeam că revin la ceva ce cunoșteam în anul precedent, ci era o oportunitate pentru ceva nou. În anii tinereții, secretul aflării unor noutăți avea în spate dorința unui „nou” eu. Desigur, acest nou eu nu a apărut niciodată.

În luna august a anului 1965, am fost forțat să întru într-o şcoală nouă, o combinație între un liceu și o facultate. A fost începutul vieţii mele ca adolescent. Eram în 1965 și simţeam nevoia de ceva “cool”. Îmi amintesc cum mi-am cumpărat haine şcolare şi alte câteva lucruri care atunci erau considerate la modă. Mă reinventam. Nu a funcţionat.

Ascuns în aproape orice nouă experienţă, cred, este ademenirea „noului sine”. Noul sine, desigur, este mai înţelept decât cel vechi şi nu va face aceleaşi greşeli. Noul sine începe cu o tabula rasa imaginară, cu bagajele trecutului lăsate în urmă. Noul sine presupune amnezie colectivă din partea tuturor celorlalţi.

Multe dintre aceste vise există, fără îndoială, în inima fiecărui convertit religios. Îmi amintesc că am citit frustrarea profundă exprimată de un convertit la Ortodoxie că nu a văzut nici o dovadă a îndumnezeirii în viaţa sa. Îndrăznesc să spun că și în ceea ce privește îmbunătățirea morală nu a văzut nicio schimbare.

Am avut ocazia, în timpul pelerinajului meu recent, de a auzi monahi ortodocşi experimentați vorbind despre viaţă creştină în general şi despre monahism, în special. Am fost surprins că a apărut un subiect comun pentru ambele tabere (mireni și monahi): „Trebuie să fim sinceri cu noi înşine”. Monahul care intră în viaţă încercând să fie altcineva decât el  însuşi nu va supravieţui. Unul dintre părinţi a observat că este din ce în ce mai greu să găseşti candidaţi buni pentru viaţă monahală – arătând tipuri de personalităţi dezordonate atat de des întâlnite în culturile noastre.

La nivel personal, am fost uimit de cât de multe lucruri ne-au fost împărtășite în aceste discuții, și care au multe în comun cu cele pe care le-am scris eu însumi. Când se întâmplă astfel de lucruri, mărturisesc că simt o linişte că am înțeles și eu ceva corect. Am auzit aceste lucruri de la un monah pe care l-am auzit pentru prima dată învăţând despre „sinele fals”, deci presupun că nu ar trebui să fiu surprins.

Inventarea sinelui (şi reinventarea lui), la fel ca fanteziile mele din copilărie, este imaginară. Este un efort risipit în care totul merge în direcţia greşită. Într-adevăr nu putem fi alții decât suntem; orice altceva în plus este o faţadă, o falsă zonă imaginară asemenea satului Potemkin. Astfel de eforturi nu pot fi niciodată examinate.

Adevăratul efort este călătoria spre adevăratul sine. Părintele Sofronie a spus destul de succint: „Calea în sus este calea în jos”. Modul de gândire în cultură noastră modernă este unul de progres constant, de a ne strădui să fim altceva decât ceea ce suntem. Modelul clasic din sânul Bisericii face contrariul – se îndreaptă spre o mai profundă şi mai profundă aflare a adevărului fiinţei noastre. Pe de o parte, aceasta este inima pocăinţei. Pocăinţă în mintea modernă este înțeleasă distorsionat ca un alt mod de schimbare progresivă. Adevărată pocăinţă nu se găseşte în a fi ceea ce nu suntem, ci în a mărturisi şi a ne confrunta cu ceea ce cu adevărat suntem. Aceasta este inima celeilalte zicale ale Părintelui Sofronie: „Învăţaţi-i să îndure puţină ruşine.”

Prin această înţelegere am contestat noţiunea de „progres moral”. Acest concept, atunci când este practicat de mintea modernă, este dezamăgitor. Nu că nu ar exista nici o schimbare (cu siguranţă ni s-a promis transformarea în Hristos), dar că schimbarea care are loc este ceva diferit de noţiunile progresive ale lumii moderne. Noi nu ajungem din ce în ce mai bine. Concret, putem deveni mai cinstiţi, mai sinceri cu noi înşine, mai dispuşi să recunoaştem adevărul vieţii noastre, mai dispuşi să ne purtăm slăbiciunea şi infirmităţile.

În viaţă paradoxală a creştinismului adevărat, încercarea de a fi mai bine alimentează adesea întunericul ruşinii noastre. Devenim supăraţi de eşecurile noastre, judecăm pe cei din jurul nostru, îi suspectăm pe ceilalţi, devenim îngrijoraţi şi deprimaţi. Crucea oferă modelul vieţii creştine. Este marele marș contra-intuitiv către slavă, o slavă care ea însăși este răstignire.

Viaţă morală / spirituală, atunci când este tratată ca un proiect progresist, este în mare parte marcată de eşecuri constante sau mai rău. Nu putem învaţă un cadavru să se comporte ca o fiinţă umană vie. Până când omul din interior va fi vindecat, toate eforturile exterioare se vor sfârşi în frustrare sau în trăire falsă. Ceea este necesar vieţii noastre nu este un comportament nou, ci o creaţie nouă.

Această nouă creaţie începe în profunzimea sufletului. Călătoria spre acea adâncime este marcată de slăbiciune, ruşine, singurătate şi ceea ce s-ar putea chiar simţi ca un eşec. Este lucrarea dificilă de a aduce în lumină ceea ce am prefera adesea să rămână ascuns. Hristos nu a venit să ne îmbunătăţească, ci să ne refacă din interior către exterior.

Această muncă necesită siguranţă şi sprijin emoţional. Nu putem intra în întuneric sub ameninţarea  pedeapsei. Lucrarea spirituală a îmbunătăţirii morale, în special întreprinsă de ameninţarea cu pedeapsa veşnică, nu schimbă mai nimic în interiorul nostru. Aflându-te într-o atmosfera de ruşine, nu îndrăzneşti să te apropii de profunzimea unei ruşini mai mari. Rezultatul ar putea fi marcat de anumite schimbări de comportament, dar nu de felul vindecării şi transformării care reprezintă semnul distinctiv al lucrării Lui Hristos. Multe fapte întunecate făcute în numele Lui Hristos sunt rodul previzibil al moralismului.

Există un nou sine în Hristos, reînnoit după chipul lui Hristos din interior. În niciun caz nu este produsul propriilor noastre eforturi. Fiecare impresie pe care o putem avea cu privire la contururile acelui nou sine este doar atât – impresie – şi nimic mai mult.

Blândețea, bunătatea şi iubirea cu respect profund şi empatie pentru lupta spirituală a celorlalţi este calea necesară a unui păstor înţelept. Dumnezeu a promis să facă lucrarea – dacă îndrăznim să-L lăsăm.

„Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slavă în Biserica şi în Hristos Iisus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin. (Efeseni 3:20-21)

Pr. Stephen Freeman
Glory to God For All Things – Be True to Yourself

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s