Fascinația lumii de azi pentru imagine ascunde dorința de acoperi minciuna din noi

Cerându-vă puțină răbdare, voi face un mic tur antropologic în cultura noastră. Vreau să aduc în atenția noastră care este locul imaginii în cultura noastră. Nu doar că suntem fascinați să privim imaginile, le punem și pe corpurile noastre: tricouri, tatuaje, pălării, pantofi, pantaloni – pe scurt, peste tot. Nu este nimic neobișnuit în acest sens. Dacă am examina triburile primitive, am observa o vastă asamblare a imaginilor. Oamenii se acoperă cu nămoluri colorate, distorsionează anumite părți ale corpului lor, fac lucruri uimitoare cu părul, se îmbracă în costume extrem de nepractice. Ceva se întâmplă în sufletul omenesc, un ceva demonstrat de toate aceste comportamente. Sugestia mea este că ar fi defapt o strădanie de a trăi „după chipul” (după imaginea).

Îmbrăcămintea este menționată cu având un rol esențial în descrierea cărții Facerii despre începuturilor umane. Păcatul nostru ne aruncă în rușine. Suntem „goi” și căutăm să ne „ascundem”. Despachetarea teologică a acestei realități este profund importantă în Scriptură, în special în Noul Testament. Dar reflectă și experiență umană firească. Adevărul gol despre noi înșine este în general experimentat într-o manieră rușinoasă. Asta înseamnă că ne simțim expuși, vulnerabili și în pericol când diferite aspecte ale acelui adevăr sunt văzute de alții. Și din acest motiv îl ascundem. Continuă lectura

Anunțuri

Sfat către un tănăr care vrea să urmeze seminarul teologic

Am participat recent la o întâlnire între episcopul meu și un tânăr dornic să urmeze seminarul teologic. După ce a primit binecuvântarea episcopului pentru acest lucru, tânărul a pus o întrebare înțeleaptă: “Ce ar trebui să citesc pentru a mă pregăti”. Eram foarte curios de răspunsul care-l va primi. “Citește literatură bună” a fost răspunsul. Acest sfat vine din partea unui episcop care este în același timp călugăr (Arhiepiscolul Alexander Golitsyn) și cărturar. Citește literatură bună. Acest sfat nu e potrivit cerințelor seminarului – este un sfat potrivit pentru suflet.

Cultura noastră se concentrează în principal către stăpânirea informațiilor, către administrarea unor fapte. Mi-aduc aminte de un faimos pastor evanghelist care se vindea pe sine însuși ca unul care a reținut întreaga biblie. Acest lucru l-a ajutat să devină un pastor de televiziune, nu un suflet mare sau un om de o înțelepciune adâncă. E mai mult un truc care ia ochii ca la carnaval.

Mi s-a spus că același sfat a fost dat de părintele Serafim Rose către cei care îl căutau și către catehumeni (n.t. cei care se pregătesc să primească botezul). Este unul dintre cele mai frumoase lucruri care le-am auzit despre el – arată o preferință față de suflet decât față de îndoctrinarea minții. Cei mulți care sunt interesați de credința în Dumnezeu ar face bine să ia aminte la acest sfat.

Hrănirea și creșterea sufletului nu este un act cu rezultate vizibile. Platon în lucrarea sa “Republica” sugerează că antrenamentul muzical este necesar tuturor copiilor întocmai pentru formarea sufletului. Sufletul este mult mai mult despre cine suntem, și caracterul nostru, decât ceea ce suntem și ceea ce știm. Continuă lectura

Prezent pretutindeni

“Tot ceea ce faceţi, toată muncă voastră, poate contribui la mântuirea voastră. Depinde de tine, de felul în care o faci. Istoria este plină de călugări care au devenit mari sfinţi în timp ce lucrau în bucătărie sau spălând cearşafuri. Calea mântuirii constă în a lucra fără patimă, în rugăciune…

Fie că Dumnezeu să va dea puterea de a păstra sufletul, mintea şi inima voastră în duhul Lui Hristos. Apoi, tot ceea ce vi se întâmplă poate fi foarte rapid transformat radical. Ceea ce a fost obositor şi descurajator va dispărea, transfigurat de dorinţa voastră de a fi acolo unde este Hristos, Dumnezeul vostru …” (Părintele Sofronie de la Essex)

Cuvintele înţelepte ale bătrânului nu numai că sunt bune pentru mântuirea noastră (care este mereu la îndemână) ci ne reamintesc că nu ar trebui să ne împărţim vieţile în două lumi. Chiar şi călugării trebuie să spele vase…

Dacă recunoaştem că o parte din viaţă noastră este ciudată, lipsită de sens, dar necesară, în timp ce alte părţi ale vieţii noastre sunt interesante şi valoroase pentru Dumnezeu, atunci noi am creat un univers cu două etaje a lumii noastre interioare. Această parte a vieţii mele nu are nici o valoare – în timp ce această parte este de mare valoare. Această, desigur, este o prostie. Chiar şi slujba în Sfântul Altar constă adesea în spălarea vaselor.

Cuvintele bătrânului ne învaţă că problema universului cu două etaje se găseşte în primul rând în inima noastră – nu în cultura din jurul nostru, nici în sarcinile pe care le găsim la îndemână. Dumnezeu este pretutindeni prezent şi plineşte toate lucrurile. El este prezent şi plinește chiar și diferitele sarcini “ciudate” pe care le întreprindem. Nici o sarcina nu este nedemnă de noi. Mama Lui Dumnezeu a schimbat scutecele Dumnezeului cerului. Dragostea noastră pentru cei din jurul nostru nu ar trebui să fie mai puţina. Suntem mișcați sufletește când citim în Evanghelia după Ioan că „Iisus a plâns” la mormântul lui Lazăr, prietenul Său.  Fecioara Maria l-a auzit plângând cu mult timp înainte precum fac toţi copiii. Nici mama (sau tatăl) nu ar trebui să dea mai puţină valoare plângerii copiilor lor. Dumnezeu a înțesat totul de dragostea Lui, transformând lumea în scena mântuirii noastre. Slavă lui Dumnezeu pentru toate lucrurile.

Părintele Stephen Freeman
Sursa: Glory to God for all things | Everywhere Present
Traducere: Luiza Vărzaru

Nu puteţi cunoaște ceva despre care nu v-ați pus niciodată o întrebare

Într-o lume condusă de informaţii, este foarte uşor a greşi să crezi că ştii ceva important şi bun în sine. Ca atare, dobândirea informaţiilor spirituale este o industrie care merge bine. Într-un roman rus scris în anii ’90, o femeie intelectuală întâlneşte un călugăr care restaurează o mănăstire veche din Georgia. În timpul unei conversaţii, ea amintește un citat din Sfântul Maxim. Călugărul este surprins şi spune: „L-aţi citit pe Sfântul Maxim? Cum oare vă veţi mântui vreodată?” El a continuat să-i spună că nu ar trebui să citească niciodată mai multe ore într-o zi decât se roagă.

Este scandalos în timpurile noastre, mai ales în cazul în care informaţia este percepută ca un element esenţial al democraţiei (şi noi ne imaginăm că viaţă spirituală este la fel de democratică asemenea vieţii politice), a ți se spune că există informații dăunătoare pentru tine sau informații pentru care încă nu ești potrivit. Despre asta vorbim aici.

Cu ani în urmă, mi s-a spus că ar trebui să vorbesc doar despre ceea ce ştiu (am primit acest sfat din partea unui preot senior care vorbea pe tema predicării). „Ai întotdeauna dreptul de a-ţi spune povestea ta”, a spus el şi m-a sfătuit că predica mea ar trebui să rămână în limitele experienţei mele. A fost un cuvânt greu, deoarece eram tânăr şi aveam foarte puţină experienţă. Rămâne un sfat bun până în ziua de azi.

Am extins această regulă în scrierile mele, acesta fiind unul din motivele pentru care nu mă veţi mai vedea susţinând anumite subiecte. Eu ajung periculos de aproape de a sparge această regulă ori de câte ori mă gândesc cu voce tare la ştiinţă – deşi pare inevitabil. Continuă lectura

Intrarea în iad de Rusalii – Cu rugăciune

Paştele vine cu o mare notă de bucurie în lumea creştină. Hristos a înviat din morţi şi inima noastră se bucură. Această bucurie începe să scadă odată cu trecerea zilelor. Vieţile noastre se restabilesc înapoi la sarcinile lumeşti de zi cu zi. După 40 de zile, Biserica prăznuiește Sărbătoarea Înălţării Domnului, frecventată deseori de doar o mâna de credincioşi (Biserica Catolică a mutat Înălţarea într-o Duminică pentru a fi mai uşor credincioșilor să participe). O oarecare bucurie apare odată cu Sărbătoarea Cincizecimii, la 50 de zile de la Paşti, care se încadrează în mod convenabil într-o Duminică, făcând astfel respectarea ei mai uşoară într-o lume prea ocupată. Totuşi, pierdut în toate acestea se află un text secundar (dar cu înțeles primordial).

Este o practică liturgică care începe în Ortodoxie cu câteva săptămâni înainte de Postul Mare. Este un atac frontal asupra Iadului.

Denumirea tradiţională a acestor sărbători este „Sâmbetele morților”. Acestea cuprind defapt săvârșirea Sfintei Liturghii pentru sufletele celor adormiți în fiecare sâmbătă. Majoritatea zilelor de sâmbătă din Postul Mare cuprind această pomenire a morților. Ele sunt un preludiu potrivit pentru Săptămâna Mare şi pentru Paşti. De Paşti, Hristos Însuşi  „calcă cu moartea pe moarte şi celor din morminte le dăruiește viaţă.” Acesta este Sabatul cel Mare şi Sfânt – adevărată şi marea Sâmbătă a morților. Aceasta este marea temă a Paştilor în sine. Învierea lui Hristos este, în mod ciudat, nu atât de mult despre Hristos, ci despre acţiunile lui Hristos. Mulţi creştini moderni tratează Paştele ca şi cum ar fi o sărbătoare a revenirii personale a lui Iisus după o moarte tragică. Ortodoxia priveşte săptămâna mare a Lui Hristos, răstignirea, coborârea în Iad şi învierea ca un atac neintrerupt asupra Iadului. Acesta este marele mister al Paştilor – distrugerea morţii şi a Iadului. Moartea este „ultimul duşman”. Cei care uită acest lucru sunt ca nişte soldaţi care au uitat scopul războiului în care se luptă. Continuă lectura

Pr. Stephen Freeman: „Întemeierea vieţii creştine este mulţumirea.”

“Nu fii nepăsător. Roagă-te cât poţi – mai frecvent şi mai fervent. Rugaţi-va – forţaţi-va să faceţi acest lucru, pentru că Împărăţia Lui Dumnezeu se ia cu forţă. Niciodată n-o vei atinge fără să te forţezi.” (Sfântul Inochentie de Alaska)

Colaborăm la mântuirea noastră? Se văd efectele eforturile noastre?

Aceste întrebări se află în centrul unei dezbateri religioase vechi de secole în creştinism. În mod clasic, reformatorii protestanţi au spus „nu” acestor întrebări, argumentând că suntem mântuiţi numai şi în totalitate de harul Lui Dumnezeu, de darul Lui nemeritat. Biserica Catolică a spus: „credinţa fără fapte” este moartă şi doar credinţă este insuficientă.

Această dezbatere, cu diverse răsturnări şi întoarceri, a continuat în secolele culturii creştine. La un moment dat, au existat plângeri despre „harul primit cu ușurință”, unde exaltarea harului pur asupra lucrărilor a condus la un creştinism foarte mulţumit de sine şi leneş. Au fost, de asemenea, perioade de reacţii extreme, cu excese de devotament și vinovăție.

Ortodoxia a aparut târziu în  acestă dezbatere, dar nu este străină ei. Contemporanii ortodocşi se grăbesc să se alăture doctrinei „sinergiei” şi să se împotrivească harului obținut ușor al evanghelismului protestant. În mod clasic, gândirea ortodoxă deţine atât faptul că suntem mântuiţi prin acţiunea Lui Dumnezeu (prin har), dar și prin cooperare în această lucrare (sinergie = cooperare). Pentru mulţi convertiţi, acest echilibru părea atrăgător şi o corecţie necesară pentru teologia “de a se simţi bine” a culturii creştine contemporane. Dar are o latura întunecată.

Această latura întunecată se găseşte în ecourile spectrelor vinovăției ale faptelor și ale dreptății. Cât de multă cooperare este suficientă? Căci este evident că nu ne rugăm aşa cum ar trebui, sau nu dăm cât ar trebui – sau nu facem lucrurile aşa cum ar trebui. Dacă este necesară cooperarea noastră, dăm noi greş? Pentru mulţi din cultură noastră, răspunsul pe care îl aud în ei înşişi este în mod inevitabil „da”. Ei nu fac niciodată suficient, nicăieri în niciun moment. Viaţă lor este bântuită de dezaprobare şi ruşine, căi bine bătătorite, care rareori îi lasă să se aventureze în bucurie. Continuă lectura

Cultură noastră este un cult al tinereții. Bâtrânii, bătrânețea și trecutul trebuie uitate, curățate și înlocuite

Un tânăr îşi imaginează că greşelile pe care le face sunt, cu mai mult efort, lucruri pe care le va corecta. Un bătrân ştie mai bine. Greșelile pot fi o sursă de smerenie sau o sursă de regret dureros. E de preferat să fie mai degrabă o sursă de smerenie. Mă întreb dacă acest lucru este motivul pentru care viaţa duhovnicească nu este populată de tineri înţelepţi. Dacă eşti tânăr şi sfânt, eşti probabil un martir. Tradiţia preţuieşte bătrânii şi nu doar pe bătrânii purtători de duh care populează admiraţia uimitoare a celor ce vor să devină sfinți. Tradiţia preţuieşte bătrânii.

Săptămâna trecută am stat la masă într-un azil, înconjurat de bătrâni în scaun cu rotile. Enoriaşa pe care venisem s-o vizitez era prinsă într-un joc de bingo. Am decis să mă alătur ei. Ceea ce părea punctul culminant al zilei, o activitate specială pentru locuitorii casei, părea un pic obositoare pentru mine. Se strigau numerele şi frecvent trebuiau să fie repetate de câteva ori. Am încercat să comport ca unul dintre ei, pentru ca jocul de bingo să fie maxima bucurie a după-amiezii mele. Am pierdut şi am fost puţin dezamăgit.

O întrebare a fost pusă în ultimele comentarii despre pacienţii cu Alzheimer. Să devii victima demenţei este desigur un gând înfricoşător. Dar cred că mulţi dintre tineri trebuie doar să ia în considerare doar realitatea simplă a îmbătrânirii.

Enoriaşa mea de la casa de bătrâni este o femeie interesantă. O împărtăşesc în fiecare săptămână. E mereu veselă. Cu câţiva ani în urmă, s-a împrietenit cu un domn evreu la azil şi, prin prietenia lor, l-a adus la Hristos. L-am botezat la azil şi de câţiva ani îl împărtăşeam împreună cu ea. El a adormit anul trecut şi mi-e dor de el. Continuă lectura