Ironie si credință

JourneyCred că a te aștepta la tineri să fie ironici, este prea mult pentru vârsta lor. Dacă îmi amintesc bine, în anii studenției, eram în cel mai bun caz sarcastic. Ironia cere mai multa introspecţie.

Pentru a putea continua să trăim creștinește, trebuie să putem aprecia ironia. Întreaga noastră lume este plină de contradicţii. Ipocrizia este prezentă chiar şi în inima noastră. Greşelile bisericii și ale celor apropiați ei pot foarte ușor să distrugă inimile celor tineri și să rănească inimile celor mai în vârstă.

Îmi amintesc cel puțin două ocazii în viața mea când greșelile Bisericii sau a ierarhiei bisericești, m-au determinat să mă îndepărtez de Biserică, sau ceea ce însemna pentru mine drept Biserică la vremea aceea. Odată cu trecerea anilor, nu s-au împuținat lucrurile care să mă dezamăgească – într-adevăr lucrurile care m-au supărat în tinerețe nu se pot compara cu revelațiile văzute de noi toți în ultimii ani.

Nimeni nu este fără vină. Evanghelici, romano-catolici, ortodocși, anglicani, greșelile și mușamalizările nu sunt străine de nici una din aceste categorii. Dar întrebarea despre adevăr rămîne – dar într-un context al purității, toată lumea pierde. Ironia rămîne. Greșelile noastre nu ar fi atît de  amare, dacă Împărăția nu ar fi atât de pură. Trădarea lui Iuda e cu atât mai întunecată, cu cât victima este Însuși Dumnezeu.

Toate ne aduc înapoi la concluzia că ironia rămâne. Cea mai mare ironie este Dumnezeu care iartă și ne rămâne credinicios nouă in ciuda tuturor contradicțiilor.

Atunci când discuți cu cei care sunt în căutare și întreabă despre credința ortodoxă- este important să te asiguri că ei nu sunt de fapt in căutarea Bisericii perfecte. Unica, Adevărata Biserica înseamnă ceva foarte diferit de perfecțiune. Citind despre istoria Ortodoxiei (care acum 1000 de ani era doar‚ Istoria Bisericii) nu putem renunța la un secol ideal – măsura reformei. Orice student al Noului Testament trebuie să recunoască că nu există Scrisori către Perfecți. Mi se pare ironic (în alt sens) că există cei care caută Biserica Noului Testament ca și când ea ar fi un ideal.

Continuă lectura

Trăim vremuri grele

Una dintre cele mai influente cărţi din viaţa mea mi-a apărut în cale în timpul anilor de facultate. Era o colecţie de eseuri, editată şi având şi contribuţia lui Aleksandr Soljeniţîn. „De sub pietriş” a oferit o mai mare aprofundare decât alte romane mai cunoscute de la vremea aceea şi decât „Arhipelagul Gulag”, care i-a adus scriitorului notorietate. Eseurile au clarificat faptul că acest scriitor – descris mereu ca un „disident sovietic” în presa americană – era, de fapt, un devotat creştin ortodox. Am fost profund impresionat de acest lucru şi am început să citesc lucrările lui dintr-o altă perspectivă. Într-adevăr, curajul lui Soljeniţîn a făcut două lucruri pentru mine. În primul rând, mi-a oferit exemplul unui erou creştin într-o vreme în care cei mai mulţi eroi erau dispăruţi în acţiune sau pur şi simplu nu erau. În al doilea rând, mi-a oferit sugestii că ar exista posibilităţi de a te regăsi în Ortodoxie, pe care nu le-am luat niciodată în considerare – acest punct a durat mai mult în dezvoltarea mea.

În unul dintre eseurile lui adresate tovarăşilor lui sovietici, a scris cu litere îngroşate: NU MINŢI. REFUZĂ SĂ IEI PARTE LA MINCIUNĂ. Propoziţia aproape că a sărit din pagină. După cum aveam să descopăr mai târziu citind despre Soljeniţîn, el trăia această maximă într-un joc periculos cu regimul sovietic. Prea mult adevăr, spus prea repede şi te puteau ucide. Prea puţin adevăr şi erai ca şi mort. În cele din urmă, regimul regla chestiunile exilând autorul. El a continuat să scrie şi să vorbească aici, în Vest, până când latura lui Creştină a devenit prea evidentă pentru presa americană. După faimoasa „Adresă Harvard”, presa americană a început să îl ignore.

Dar cuvintele lui nu mi-au părăsit niciodată gândurile. Ani mai târziu, pe când îmi trăiam viaţa în rândul clerului episcopal, realizam că acele cuvinte mă bântuiau constant. Nu trăiam într-un regim sovietic, dar ajunsesem să văd viaţa în cadrul unei birocraţii protestante ca pe ceva marcat constant de „vorbit cu sens dublu”. Crezul era spus în timpul slujbelor, dar nu era crezut în multe locuri. Clerul care depusese un jurământ de „a se conforma cu doctrina, disciplina şi adoraţia” Bisericii Episcopale, extinsese înţelesul jurământului până la un punct al lipsei de sens.

A trebuit să mă cert cu cei de la Facultatea de Teologie despre divinitatea lui Hristos (nu exagerez). Unul dintre episcopi mi-a spus că Partenogeneza este „opţională” ca doctrină. Când am fost autorul unui canon diecezan asupra comportamentului sexual deviant al clerului (cerând ca tot clerul din cadrul diecezei „să păstreze un standard în limita credinţei al comportamentului sexual, abţinându-se de la orice activitate sexuală în afara Sfintei Cununii”), am fost etichetat ca şi „homofob” şi am văzut un şir lung de membri ai clerului diecezan călcându-şi jurământul şi stând în faţa unei adunări diecezane şi aducând orice argument împotriva canonului propus, numai nu acela că ar favoriza uniunile homosexuale. Asta a inclus şi membri ai clerului care erau la vremea respectivă homosexuali activi. Canonul a pierdut la o distanţă considerabilă. Cei care votau şi-au spus că nu votau în favoarea uniunilor homosexuale, ci opuneau rezistenţă unei încercări „non-anglicane” de a a legifera o chestiune care nu avea nevoie de asta.

Zece ani mai târziu, aceeaşi confesiune făcea în sfârşit în mod deschis ceea ce se făcea în secret şi aproba şi numea un homosexual practicant ca şi episcop al Bisericii.

Argumentele mele aici nu sunt legate de chestiuni sexuale. Gândurile mele sunt, în schimb, despre viaţa într-un climat al jumătăţilor de adevăr şi al faptelor nespuse – ca să nu mai menţionez minciunile clare.

Mulţi oameni, inclusiv clerici, nu sunt străini astăzi de acest tip de climat. Multe dintre aşa-numitele secte eretice au o oarecare latură a acestui climat. Doctrinele se degradează treptat – unii ar spune că sunt „reinterpretate”. Noi ortodoxii sunt inventate (feminismul este necesar în cele mai multe seminarii într-o manieră mult mai strictă decât a fost vreodată în doctrina creştină clasică).

Există organizaţii în multe dintre aceste confesiuni care susţin eforturile clerului „tradiţional” sau „conservator” şi laicilor de a rezista reînnoirii credinţei creştine. Am o mare simpatie faţă de munca lor şi mă rog pentru ei în lupta lor. Ereticii omit aspecte vitale ale învăţăturilor creştine şi ale moralităţii, astfel că este slăbită cultura generală sau chiar ajutată în această goană nebună spre post-creştinism. Biserica Ortodoxă, mai ales Patriarhatul Moscovei, a fost destul de vocală în suportul său către aceste eforturi conservatoare.

Dar mă întorc la Soljeniţîn. Pentru că ceea ce este în joc când vorbim despre viaţă este mult mai mult decât luptele culturale şi decât venirea şi plecarea valurilor intelectuale în protestantismul cultural. Ceea ce este în joc pentru oameni în aceste situaţii este chiar sufletul lor.

Este posibil să fii de acord cu întreaga agendă revizionistă a sectei protestantismului şi poate să fie mai puţin periculoasă pentru sufletul omului decât în cazul celor care nu sunt de acord cu ea şi caută să se adapteze. Sufletul şi acomodarea lui cu ceea ce este fals sau cu ceea ce cineva crede că este fals este o chestiune de foarte mare profunzime.

David Steinmetz, profesor în Istoria Bisericii la Universitatea Duke (am participat la nişte cursuri ale lui în anii ’80), a publicat recent un editorial în care a comentat despre cele opt sau nouă parohii din Virginia care au ales să se despartă de Biserica Episcopală. Observaţia lui de final a fost destul de grăitoare. Istorisind saga ultimelor două decenii sau cam aşa în Anglicanism, el a observat că Episcopalii conservatori au ajuns într-un punct critic:

Conservatorii nu au crezut-o [sugestia principală cum că problemele sexuale erau chestiuni asupra cărora Creştinii pot fi de acord să nu fie de acord], au declarat diferenţele dintre ei ca fiind „ireconciliabile” şi au început să se distanţeze de masa princială a Bisericii Episcopale. Unele parohii au format o reţea conservatoare în cadrul Bisericii Episcopale, în timp ce altele s-au retras – cu sau fără proprietatea bisericii lor – să se alinieze cu alte provincii conservatoare din Rwanda, Uganda, Nigeria sau America de Sud.

Din acest motiv, decizia celor 9 parohii din Dieceza Virginiei – incluzând parohiile mari, prospere şi istorice din Biserica Truro şi Falls – nu a venit complet ca o surpriză.

Ceea ce a venit ca o surpriză a fost momentul. Ca şi divorţul, retragerea dintr-o familie de biserici se presupune a fi o ultimă soluţie, folosită numai când toţi paşii intermediari de reconciliere a diferenţelor existente au fost încercaţi şi au eşuat. Decizia bisericilor din Virgina de a pleca poartă toate semnele nerăbdării – sau, cel puţin, al eşecului virtuţii creştine a speranţei.

Nimeni nu are niciun drept de a fi fericit cu această separare, cu atât mai puţin congregaţiile care au plecat, care doar ce au început să îşi estimeze pierderile.

Din nefericire, istoria demonstrează că schisma, ca divorţul, este mai uşor de făcut decât de îndreptat şi o despărţire prematură a cuiva de prima sa dragoste poate fi pentru totdeauna.

Steinmetz este un studiant al istoriei Bisericii – dar, în acest caz, el nu reuşeşte să privească la imaginea de ansamblu a istoriei. Limba birocraţiei în anglicanism a fost una de „dialog”, „ascultare” şi „răbdare” pentru aproape 50 de ani. În tot acel timp, această limbă a răbdării a fost direcţionată către cei care susţineau poziţiile tradiţionale, în timp ce realitatea învăţării, metodei şi practicii Bisericii au dus în continuu un marş neîntrerupt către o revizie radicală a credinţei Creştine.

Toate acestea ar fi comparabile cu perioadele mai de la început ale istoriei Bisericii, când erau dezlănţuite marile dezbateri asupra doctrinei (ca în anii Consiliilor Ecumenice), asta dacă ceea ce se întâmpla chiar erau dezbateri. În schimb, există politica controlului şi spiritualitatea adaptării. Hristos şi-a învăţat discipolii „cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu”. Viaţa adaptării nu este nici da, nici nu.

În propria mea viaţă, cuvinte precum cele ale lui Soljeniţîn m-au urmărit – dar cu o speranţă statornică de mântuire. Faptele şi scrierile lui au sugerat că este pe deplin posibil să trăieşti şi să te comporţi cu integritate, chiar şi în vremuri când toţi ar recomanda adaptarea. În cele din urmă, speranţa m-ar forţa să îmi spun singur adevărul şi să iau decizii în concordnaţă cu ceea ce îmi spun. Acele decizii m-au adus la Biserica Ortodoxă.

Trăim într-o epocă foarte periculoasă – într-un timp în care oamenilor nu li se cere să îşi schimbe convingerile atât de mult încât să îşi păstreze opiniile şi gândurile pentru ei. Steinmetz greşeşte în observaţiile sale. Întrebarea cea mai potrivită ar fi „De ce ţi-a luat atât de mult timp?”.

Nu trebuie să ne grăbim să îi judecăm pe ceilalţi sau să spunem că ceilalţi nu pot gândi orice au ei chef. „Trăim într-o ţară liberă”. Dar pentru ca inima oamenilor să fie liberă, ea trebuie să înfrunte adevărul şi să îşi asume consecinţele acestuia. Lecţia lui Soljeniţîn este că o astfel de viaţă este posibilă.

De la convertirea mea, am avut oportunitatea de a întâlni „duhovnici”, preoţi care au suferit în timpul comunismului, în unele cazuri întemniţaţi pentru angajamentul lor curajos faţă de adevăr. Am avut şi oportunitatea de a auzi poveşti despre preoţi care nu au dus-o atât de bine – au devenit informatori sau s-au acomodat în alt fel cu minciuna sub care trăiau. Poate povestea lor şi alegerile lor au fost mai clare decât acelea înfruntate de creştini în vestul modern.

Credinţa mea proprie este că toţi înfruntăm alegeri similare în orice moment. Alegerile între un suflet adaptat şi un suflet care trăieşte adevărul pot fi create de un număr mare de circumstanţe. Dar realitatea alegerilor unui suflet rămâne aceeaşi.

Există sfinţi care trăiesc printre noi (eu nu sunt unul dintre ei). Barbaţi şi femei care au arătat puterea lui Dumnezeu prin simplul fapt de a spune adevărul şi de a se comporta în concordanţă cu el. Ei fac aceleaşi alegeri interioare pe care sfinţii au trebuit mereu să le facă. Până la urmă, s-ar putea să nu existe un alt drum către mântuire.

Focul Crăciunului

Fiind un copil din Sud, obişnuit cu obiceiurile şi poveştile regiunii mele, ştiam bine că există „focul iadului”. Indicatoarele de pe marginea drumului arătau destinul veşnic al celor care nu erau mântuiţi. În anii de mai târziu am descoperit că mulţi creştini percep focul din iad într-un mod literal şi vorbesc de parcă raiul în sine depinde de arderea în flăcări a sufletelor nenorocite.

Acesta nu pare începutul unui articol despre Crăciun. E perioada anului în care cântăm „Pace pe pământ, între oameni bunăvoire” şi pe cât posibil îi uităm pe acei oameni care, aşa cum spun unii, nu vor sărbători niciodată Crăciunul, devenind ei înşişi un buştean de Crăciun ce arde în focul veşnic, spre uşurarea multora.

În mod ciudat, Biserica Ortodoxă, în Duminica dinaintea Crăciunului îi sărbătoreşte pe strămoşii lui Hristos, amintindu-şi de drepţii Vechiului Testament a căror lucrare a preînchipuit venirea lui Hristos în lume. Cea mai proeminentă figură, a cărei icoană ocupă locul central al cinstirii ortodoxe în această Duminică, este cea a Celor Trei Tineri, care au fost chinuiţi în cuptorul Babilonului şi au refuzat să se închine idolului regelui rău.

Istoria Celor Trei Tineri este povestită în cartea lui Daniel şi este dezvoltată în ediţia grecească (LXX) a cărţii lui Daniel. Aici ni se spune că, deşi tinerii au refuzat să execute ordinul regelui şi au fost aruncaţi într-un cuptor încălzit de şapte ori mai mult decât de obicei:

Îngerul Domnului a coborât în cuptor alături de ei şi a înlăturat flăcările arzătoare ale cuptorului. El a făcut interiorul cuptorului să fie ca şi când o adiere plină de rouă ar sufla prin el, astfel că focul nu i-a atins deloc, nici nu le-a provocat durere, nici nu i-a tulburat.

Aici este minunea Crăciunului, înfăţişată nouă în ilustrarea tipologică a Vechiului Testament! Un imn din Biserică închinat Naşterii Domnului spune: „Fii Vechiului Legământ care au umblat în mijlocul focului, dar nu au ars, au preînchipuit pântecele Fecioarei, care a rămas neatins când a născut mai presus de fire”. Ca focul pe care Moise l-a văzut arzând în rug, şi acest foc arde, dar nu mistuie. Este Energia Divină a lui Dumnezeu, după cum spun mai mulţi Sfinţi Părinţi. „Căci Domnul Dumnezeul tău este foc mistuitor” (Deuteronom 4, 24). Dar El este şi foc care arde şi totuşi nu mistuie.

Însuşi Hristos spune: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49) Crăciunul este şi el aprinderea acestui foc. La venirea Lui, toate se apropie de judecată. Cei înţelepţi îşi află mântuirea, un rege rău îşi află decăderea. Îngerii cântă într-un fel care depăşeşte orice laudă adusă vreodată. Israelul devine pământul pe care păşeşte Dumnezeu şi Ţara Făgăduinţei devine Ţara Împlinirii.

Acesta este şi focul care se aprinde deasupra capetelor Apostolilor la Cincizecime şi îi umple de Duhul Sfânt. Este focul harului lui Dumnezeu care ne schimbă, care arde patimile noastre şi care desăvârşeşte lucrarea dreptăţii.

O, Noapte Sfântă, lumina străluceşte minunat!

Cât de grozav este Crăciunul tău?

Am ajuns zilele în care analiştii de ştiri întreabă „Va fi fastuos Crăciunul în anul acesta?”. Zile în care persoanele se întreabă între ele: „Vei avea un Crăciun mare în anul acesta?” se înţelege că sunt incluse aspectele economice (şi cele mass-media). Economiile noastre moderne depind în mare măsură de cumpărăturile uriaşe care au loc între sfârşitul lunii noiembrie şi sfârşitul lunii decembrie. Cumpărăturile de Crăciun sunt atât de benefice pentru economie (în forma sa prezentă) încât, dacă Hristos nu ar fi fost născut, ar fi trebuit să venim cu un alt pretext pentru a oferi cadouri.

Cu toate acestea, deşi sistemul economic mondial pare să stea în echilibru pe baza generozităţii celor două luni de cheltuieli, acest lucru este foarte puţin pentru Crăciun. Sfântul Maxim Mărturisitorul rezumă Crăciunul şi Întruparea lui Hristos, astfel: „Întruparea Cuvântului este temeiul tuturor lucrurilor.”

Această declaraţie minunat de paradoxală aduce sub observaţie că „toate lucrurile au fost făcute de către El şi pentru El”. Sf. Maxim interpretează aceste cuvinte referindu-se la Hristos întrupat şi nu la Cuvântul pre-întrupat. Acesta întoarce istoria pe dos şi dovedeşte întruparea lui Hristos ca fiind ceva mai mult decât un conflict istoric menit să ne elibereze de datoriile sau obligaţiile noastre temporare. Este actul lui Dumnezeu care Îşi desăvârşeşte cu adevărat creaţia prin Învierea Sa. Cuvintele „Săvârşitus-a! sunt cuvintele Creatorului peste întreaga Sa creaţie. El a prezis aceasta, „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine.”. Acest lucru răsună într-un sens cosmic în cuvintele primului capitol din Epistola către Efeseni: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, Spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El” (Efes. 1:9-10).

Crăciunul, ca sărbătoare care celebrează Întruparea lui Hristos (la fel ca şi sărbătoarea Bunei Vestiri), este sărbătoarea începutului tuturor lucrurilor şi sărbătoarea sfârşitului tuturor lucrurilor. Este atât cauza, cât şi sfârşitul tuturor efectelor. Şi astfel vom avea un Crăciun „mare” în acest an pentru că darul care ni s-a dat nu este altceva decât creaţia însăşi. Preţul său este însăşi viaţa lui Dumnezeu. Nu este economia, în felul în care se gândesc politicienii la economie. Este oikonomia – iubirea neîncetată a lui Dumnezeu ce desăvârşeşte ceea ce numai El putea începe şi ceea ce numai El putea termina.

De-a lungul călătoriei

Fotografia ataşată acestui articol este făcută în Parcul Naţional Zion din sud-vestul Americii. Am făcut această fotografie cu cinci sau şase ani în urmă, când eu şi soţia mea eram în vacanţă. Am început acest blog la sfârşitul anului 2006 – această fotografie a devenit pentru mine un simbol vizual al călătoriei spre Împărăţia lui Hristos. Nu e atât de abruptă, aşa cum sunt multe călătorii, dar este orientată spre vârf, într-un urcuş continuu. Ştiu că termenul de „călătorie” e un clişeu atunci când ne referim la viaţa spirituală, dar mai sunt şi alte cuvinte care pot ilustra caracterul ei, cum ar fi: „exod”, „pelerinaj” sunt două care îmi vin în minte.

Din când în când, în ultimii cinci ani ai acestui blog, am împărtăşit cu voi fragmente din călătoria mea, iar mulţi, prin comentarii, au împărtăşit cu mine frânturi din călătoria lor. Am discutat şi prin e-mail cu mulţi care doreau o conversaţie privată. În aceşti cinci ani sunt profund recunoscător pentru faptul că mulţi au spus că aceste scrieri i-au ajutat în convertirea lor la ortodoxie. Nimic nu m-ar putea face mai fericit. Sunt conştient că mulţi au trimis mulţumiri care făceau referire la convertiri. Şi pentru acestea sunt la fel de recunoscător.

Undeva în următoarele luni (nu mai sunt atât de atent la cifre), blogul „Slavă lui Dumnezeu pentru toate” va înregistra peste 3.000.000 de vizionări în scurta lui existenţă. Mă iertaţi, dar o conversaţie atât de extinsă despre un singur subiect este uimitoare. Totuşi călătoria continuă.

Cred că cele mai critice părţi ale pelerinajului nostru spre Împărăţie se găsesc în detalii, nu în destinaţia şi direcţia generală. Un cuvânt frumos, un gest de bunătate valorează mai mult decât orice carte sau articol care s-ar putea citi despre bunătate. Împărăţia lui Dumnezeu nu constă în cărţi şi blog-uri, ci în „dreptate, pace şi bucurie”. Asemenea acte de bunătate sunt paşii care ne duc spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Viaţa mea s-a schimbat radical în ultimii cinci ani ai acestui blog. Am devenit bunic (de două ori); trei dintre copiii mei s-au căsătorit în timpul scrierii lui; ambii mei părinţi şi socri au adormit în Domnul. Aşadar, acum, împreună cu soţia mea, călătoresc ca un orfan pe pământ, deşi am părinţi în ceruri. Am publicat o carte, fiind fără îndoială rodul muncii la acest blog.

Dar mai ales, am găsit (spre surprinderea mea) o mulţime de prieteni. Internetul are un renume rău (pentru că se pot găsi multe lucruri negative). Dar eu am găsit o comunitate internaţională de prieteni – oameni pentru care pot să mă rog şi care se roagă pentru mine. Această comunitate nu e facebook, nu este nici o reţea „socială”.  Este mai mult decât atât. Dragostea tuturor pentru Hristos formează o reţea numită Trupul lui Hristos, pentru care sunt deosebit de recunoscător.

Vă rog să vă rugaţi pentru mine în continuarea călătoriei mele şi vă ofer, de asemenea, rugăciunile mele. Mulţumesc Domnului pentru voi toţi şi dau slavă lui Dumnezeu pentru toate. Pentru toate!

Nu e deajuns voința noastra pentru a reuși

Trăind în cultura modernă, ne găsim prizonieri într-o lume bazată pe relaţia „cauză-efect”. Există o explicaţie fizică a faptului că pentru toate intenţiile şi scopurile, universul a devenit o metaforă, dominând religia şi cele mai personale aspecte ale vieţii noastre.

Ne considerăm agenţi ai schimbării – sau răspunzători pentru multele dezastre care se produc în viaţa noastră. Aceia care „reuşesc” în viaţă, îşi imaginează că sunt stăpânii propriului destin sau cred că au puterea de a-şi alege ce dumnezeu doresc, construindu-şi astfel unul dupa dorinţele lor.

Pentru cei slabi, robiţi de patimi, genetic malformaţi, mitul alegerii şi puterea libertăţii par ironii fără milă. Nu numai că eşuăm, dar este lansată ideea că eşecul survine din faptul că noi nu ne-am dorit din răsputeri să avem succes. Slăbiciunile noastre devin un blestem, pe când cei binecuvântaţi de soartă se bucură de prosperitate şi de sănătate. Posibilitatea alegerii este un mit, crezut mai ales de cei tineri. Cei mai în vârstă, aproape inevitabil, îl consideră prostesc. Mişcarea „pro-alegere” şi oamenii care sunt de acord cu eutanasierea legală sunt numai consecinţe fireşti ale „libertăţii noastre”. Aceste ultime manifestări ale „libertăţii noastre” reprezintă de fapt libertatea de a ucide şi de a comite suicid, care, desigur, sunt doar iluzii ale libertăţii.

Este o diferenţă, nu chiar întâmplătoare şi uneori subtilă, între aceste concepte moderne de libertate şi alegere – omul ca factor al schimbării – şi înţelegerea ortodoxă tradiţională a lumii şi a rolului pe care libertatea îl joacă în aceasta. La nivelul cel mai simplu, lumea condusă  de principiul cauză-efect (lumea alegerilor noastre benevole) este un loc prea mic pentru Adevărul revelat în Hristos. Dumnezeu nu poate fi descris ca fiind un element într-o lume bazată pe relaţia cauză-efect. El nu poate fi descris ca şi Cauză Iniţială pentru că după şi înaintea Lui nu mai există alte cauze. Domnul nu poate fi limitat la a fi doar Primul în ceva anume – Dumnezeu este unic şi nu există altul.

Dumnezeu Care S-a făcut cunoscut prin Iisus Hristos este pe drept văzut ca şi Creatorul tuturor. Totuşi, cum creează Dumnezeu toate acestea nu este un subiect potrivit pentru cercetare. Cauza şi efectul sunt pur şi simplu insuficiente pentru a-L descrie pe Dumnezeu ca şi Creator. În schimb, un vers interesant din Ieşire oferă o sugestie mai bună pentru a începe să înţelegem rolul pe care alegerile noastre îl au sau nu: Moise I-a ridicat atunci Domnului un jertfelnic şi l-a numit Iahvé-Nissi(Domnul este steagul meu), căci „cu mână tainică îl va bate Domnul pe Amalec din neam în neam”.(Ieşire 17, 15-16).

Mâna tainică a Domnului descrie foarte bine implicarea Sa în lumea noastră – o metaforă ce se repetă în versetele Sfintei Scripturi (înţeleasă în special prin prisma Ortodoxiei).

Un exemplu excelent pentru a observa această metaforă sunt Cei Trei Tineri din Cartea lui Daniel şi continuarea întâmplărilor din Cântarea Celor Trei tineri. Acolo, tinerii credincioşi sunt puşi în faţa poruncii de a se închina la idoli, de a cădea în faţa unui chip pe care regele îl ridicase şi de a-l preaslăvi. Daca vreţi, această ameninţare este tipică pentru cei care văd lumea doar pe principiul cauză-efect. Puterea este definită ca abilitatea de a-ţi impune propria voinţă. Astfel, Cei Trei Tineri sunt fără putere. Nu pot face nimic împotriva dorinţei regelui. Ameninţarea lui, desigur, îi predă morţii într-un cuptor de foc. Ei refuză, respectând poruncile Domnului şi se încredinţează bunătăţii Sale. Răspunsul lor către rege este unul clasic: Atunci Nabucodonosor, cuprins de tulburare şi de mânie, a poruncit să fie aduşi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego; şi au fost aduşi în faţa regelui. Şi răspunzând regele Nabucodonosor, le-a zis: „Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, adevărat este că voi nu le slujiţi dumnezeilor mei şi că nu vă închinaţi la chipul pe care eu l-am ridicat? Acum dar, dacă sunteţi gata, când veţi auzi glasul trâmbiţei şi al flautului şi al harpei şi al cimpoiului şi al psaltirii şi al armoniei simfonice şi al oricărui alt fel de cântare, veţi cădea şi vă veţi închina la chipul de aur pe care eu l-am ridicat; dar dacă nu vă închinaţi, în chiar ceasul acela veţi fi aruncaţi în cuptorul ce arde cu foc; şi cine este dumnezeul care să vă scoată pe voi din mâinile mele?“. Şi răspunzând Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, i-au zis regelui Nabucodonosor: „Nu e nevoie să-ţi răspundem la aşa ceva. Căci Dumnezeul nostru, Căruia noi Îi slujim, este în ceruri şi El poate să ne scape din cuptorul ce arde cu foc şi să ne izbăvească, o, rege, din mâinile tale. (Daniel 3, 13-17)

Astfel, puterea, precum este definită de lume, este pusă faţă în faţă cu puterea lui Dumnezeu şi cu mâna Sa tainică.

Iar Nabucodonosor i-a auzit cântând laude; şi s-a mirat şi degrab s-a sculat şi le-a zis dregătorilor săi: „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?“. Şi i-au răspuns regelui: „Adevărat, o, rege!“ Şi a zis regele: „Eu văd acum patru oameni dezlegaţi, mergând prin mijlocul focului fără ca ceva să-i vatăme; iar chipul celui de al patrulea este asemenea fiului lui Dumnezeu“. Atunci Nabucodonosor s-a apropiat de gura cuptorului ce ardea cu foc şi a zis: „Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, voi, robii Dumnezeului Celui-Preaînalt, ieşiţi afară şi veniţi aici!“, iar Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului. (Daniel 3, 24-26)

În Cântarea celor Trei Tineri mai este adăugată următoarea descriere:

Şi, umflându-se peste măsură, i-a ars pe caldeii ce se aflau în jurul cuptorului. Dar îngerul Domnului se coborâse în cuptor deodată cu Azaria şi cu prietenii săi şi a îndepărtat văpaia din cuptor; mijlocul cuptorului l-a făcut ca şi cum ar fi fost o adiere răcoroasă, un foşnet de rouă, în aşa fel încât focul nu i-a mai atins şi nu le-a pricinuit nici dureri, nici teamă. (Cântarea celor Trei Tineri 24-26)

Deci, precum rugul care ardea şi nu se mistuia pe care l-a văzut Moise în Muntele Sinai sau ca pântecele Fecioarei care a dat naştere lui Hristos şi totuşi a rămas fecioară(şi imaginea se poate multiplica), Dumnezeu lucrează într-un mod care nu poate fi descris. Dacă spunem că El cauzează aceste lucruri – atunci, cuvântul „cauza” are un alt înţeles faţă de cel obişnuit.

Azaria spune aşa în rugăciunea lui:

Să nu ne ruşinezi, ci fă cu noi după-ndurarea Ta şi după bogăţia milei Tale; şi scoate-ne pe potriva minunilor Tale şi dă-i mărire numelui Tău, Doamne! Să fie daţi ruşinii toţi cei ce le fac rău robilor Tăi; acoperiţi să fie de ruşine, lipsiţi de stăpânire şi putere, tăria lor să se sfărâme! Şi să cunoască ei că Tu eşti Domnul,Tu, singur Dumnezeu, slăvit în tot pământul!“(Cântarea celor trei tineri, 18-21)

Am pus accentul pe „scoate-ne pe potriva minunilor Tale”. Aceasta este o descriere potrivită a felului cum lucrează Dumnezeu. Puterea Domnului nu este o putere care să poată fi comparată cu cea a regelui, este mai mult decât atât. Pentru că oricum ar lucra regele, el NU face toate acestea „pe potriva minunilor”. Astfel de lucrare îi aparţine doar lui Dumnezeu.

Această sintagmă „pe potriva minunilor tale” se regăseşte în Slujba Aghiasmei Mari, folosită la Botez sau la Sfinţiriea Apei, sub forma de „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”.

Spunând asemenea cuvinte asupra apelor Iordanului (precum am văzut într-un pelerinaj în Septembrie) se accentuează prezenţa mâinii tainice a Celui Preaînalt. Pentru că în timpul slujbei sfinţirii apelor ne rugăm ca binecuvantarea dată Iordanului să vină asupra tuturor apelor: „Pentru ca să dăruiască apei acesteia harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului, cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea Sfântului Duh”. La prima vedere pare ciudat că Îl rugăm pe Dumnezeu să facă Iordanul să fie Iordan. Pr. Alexander Schmemann spune undeva că în Sfintele Taine nu Îl rugăm pe Dumnezeu să prefacă lucrurile în ceva ce ele nu sunt, ci să le facă ceea ce sunt ele cu adevărat. Deci, binecuvântare nu este dată din nou Iordanului, ci în rugăciune, ne este descoperit ce este de fapt Iordanul: o icoană. Este locul prin care evreii traversează pentru a ajunge în Pământul Făgăduinţei. Este locul unde se arată Paştele Domnului – care Se coboară în iad pentru a-i lua pe cei morţi şi a-i duce la Viaţă. O icoană nu este doar un simbol, după sensul modern al cuvântului, ci face prezent în viaţa noastră tot ceea ce reprezintă ea. Astfel, „toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat”(Romani 6, 3). Iordanul şi toate apele astfel binecuvântate sunt o poartă spre Sfintele Paşti.

Icoanele nu cauzează, ci dezvăluie. A cauza ar însemna o înţelegere prin forţe magice (magia în sine făcând parte din lumea modernă – vezi alchimia)

Când neputincioasa înţelegere omenească este pusă faţă în faţă cu măreţia lucrării lui Dumnezeu în lume, voinţa noastră ni se descoperă a fi altceva decât ne imaginam noi. Voinţa este mai degrabă doar o mică parte a naturii umane, care are nevoie în sine de mântuire şi vindecare, decât un element de care depinde schimbarea.

Nu-mi pot dori mai mult mântuirea şi mai puţin învierea.

Degeaba avem voinţă fără să avem voinţă pentru mântuire. Voinţa omenească îşi joacă propriul rol, chiar dacă unul mic, în lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu.

Nu putem fi mântuiţi decât prin mila lui Dumnezeu – chiar şi aşa este nevoie totuşi în această conlucrare şi de râvna sau silinţa noastră. Mica noastră străduinţă poate fi redusă şi la un strigăt de ajutor. La fel ca tâlharul de pe cruce ce spunea „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!”.

Nu suntem cei care cauzează schimbarea sau singurii de care depinde schimbarea, ci suntem oameni care au nevoie de schimbare. Lumea relaţiei cauză-efect în care ne imaginăm că suntem oameni puternici (ca Nabucodonosor), nu este de fapt lumea care deţine adevărata putere. Adevărata putere este în mâna tainică a lui Dumnezeu, care l-a trimis pe singurul său Fiu în lume, care S-a întrupat şi a făcut pentru noi ceea ce noi nu puteam face. Noi nu am fi putut intra în Rai şi nici nu am fi putut să ne îndumnezeim. De aceea, El S-a coborât printre noi şi S-a făcut Om, îndumnezeind firea omenească şi oferindu-ne posibilitatea să fim cu El în Rai.

Dumnezeu nu poate fi ales sau consumat ca şi când El ar fi un produs printre alte produse. El nu este o idee sau un slogan în care noi să credem orbeşte. El este Dumnezeul la Care strigăm după ajutor şi Care şi-a arătat dragostea şi ne-a dat nădejdea că vom primi răspuns la slaba noastră rugăciune.

Printre cele mai adevărate aspecte ale modernităţii (chiar dacă este în sine mai degrabă produs al teologiei creştine, decât a culturii moderne) sunt cei 12 paşi folosiţi la Alcoolicii Anonimi. Primul pas este de a recunoaşte că nu avem nicio putere asupra patimilor care ne înrobesc. Chiar dacă poate părea ciudat, alcoolicul care vrea să renunţe la viciul său, trebuie să înceapă prin a recunoaşte că nu poate face asta singur. Al doilea pas constă în a recunoaşte că „doar o putere mai mare decât a noastră ne-ar putea ajuta”. Aş zice că doar o putere care este diferită de orice altă putere cunoscută de noi până atunci, ne poate ajuta. Al treilea pas este de a te dărui întru totul acelei puteri. Ce este interesant e că milioane de oameni, bărbaţi şi femei, s-au lăsat de patima băuturii, nu datorită voinţei lor, ci pentru că au recunoscut că au o voinţă slabă. Este cea mai apreciată comunitate non-consum din toată cultura noastră – în afară de Creştinismul trăit cum se cuvine.

Nu suntem noi cauzele schimbării, cu toate că fără ea, existenţa noastră ar avea puţină valoare. Schimbarea după care toţi tânjim depinde în final de mâna tainică a Celui Preaînalt, Care ne-a creat, Care ne ţine în viaţă şi ne salvează prin minunile pe care le face. Prin El, slabii devin tari, cei blânzi moştenesc pământul şi cei care plâng, vor râde, în timp ce cei puternici îşi vor vedea sfârşitul.

Din mijlocul focului, auzim Cântarea celor trei tineri, care văd adevărata libertate a creaţiei. Ei nu văd nişte obiecte inerte sau fiare sălbatice forţate prin puterea cuvântului, ci un cor de făpturi recunoscătoare, pline de bucurie, ale căror voci sunt unite în cântecul minunat oferit Domnului a Cărui mână tainică ocroteşte întreaga creaţie:

„Toate lucrurile Domnului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Ceruri, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-l şi-L preaînălţaţi în veci!

Îngeri ai Domnului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, ape cele mai presus de ceruri, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate puterile, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, soare şi lună, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, stelele cerului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toată ploaia şi roua, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate vânturile, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, foc şi căldură, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, frig şi văpaie, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, rouă şi chiciură, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, nopţi şi zile, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, lumină şi’ntuneric, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, gheaţă şi ger, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, brume şi zăpezi, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, fulgere şi nori, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Tu, pământule, binecuvintează pe Domnul, laudă-L şi-L preaînalţă în veci!

Voi, munţi şi coline, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate răsadurile pământului i, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, izvoare, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, mări şi râuri, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, chiţi şi toate cele ce se mişcă în ape, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate păsările cerului, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, toate fiarele şi animalele, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, fiii oamenilor, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, [fiii lui] Israel, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, preoţi, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, slujitori, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, duhuri şi suflete ale drepţilor, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, cei sfinţi şi smeriţi cu inima, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!

Voi, Anania, Azaria şi Misael, binecuvântaţi pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi în veci!, că El ne-a scos din locuinţa morţilor şi din mâna morţii ne-a smuls şi ne-a izbăvit din mijlocul cuptorului de flăcări şi din mijlocul văpăii ne-a izbăvit

Mărturisiţi-vă Domnului, că e bun, că în veac este mila Lui!

Voi, toţi cei ce vă închinaţi Domnului, binecuvântaţi pe Dumnezeul dumnezeilor, lăudaţi-L şi mărturisiţi-L, că în veac este mila Lui!”