Cum arată Crăciunul

Una dintre caracteristicile cele mai izbitoare ale Evangheliilor este reacţia frecventa a ucenicilor dupa Invierea lui Hristos: îndoiala. Întotdeauna am fost înţelegător la îndoielile şi ezitările ce le-au însoţit lucrările în timpul slujirii lui Hristos. Ei sunt aproape duioşi în incapacitatea lor de a înţelege cine este de fapt Hristos. Cu toate acestea, aceeaşi incapacitate de a înţelege lucrurile după Înviere, pare aducă după sine și alte dificultăţi. Ce avea Învierea așa de special încât n-o putea crede sau nu vroiau s-o creadă? Un om moare şi este înmormântat. Dar El nu este îngropat şi în același timp nu este doar un simplu om resuscitat sau înviat, ci manifestă o forma de existenţă complet nouă. Numiţi-o Înviere sau cum doriţi, dar se pare că Hristos a prezis aceasta realitate de mai multe ori înainte să se întâmple. Care era atunci problema ucenicilor ?

Problema pare să fie mult mai profundă, atat atunci cât şi acum. Dacă Învierea aparţinea de o clasificare a evenimentelor pe care lumea le putea vedea, măsura, studia şi ajunge la un acord “ştiinţific”, nu ar fi fost nici o dificultate în a crede. Dar Învierea nu aparţine unor clasificări generale. Ea însăși determină apariția unei clase noi. Sunt mulţi care doresc să vorbească despre Înviere ca şi cum ar vorbi despre un accident de maşină la colţul farmaciei. Orice a fost, este mult mai mult decât atat,  într-adevar ceva complet diferit, nu ca orice altceva.

Şi aici se manifestă problema revelaţiei divine. Scriitorii creştini ortodocşi au obiceiul de a rosti lucruri precum: “Dumnezeu va salva lumea prin frumuseţe” (Dostoievski) sau “Icoanele vor salva lumea” (recent în First Things – Primele lucruri – un jurnal ecumenic), afirmaţii ce îi determină pe oamenii să se îndepărteze. Dar în inima lor, astfel de afirmații încearcă să spuna ceva despre natura Învierii şi efectele sale în lumea noastră.

Învierea lui Hristos este ceva complet nou. Este o manifestare a lui Dumnezeu cum nu am văzut niciodată. Este Adevarul întrupat, nu adevarul aflat de un om de vârstă medie. Eu am 58 de ani şi sunt foarte diferit faţă de cum eram la 10 ani. Sunt foarte diferit şi faţă de cum voi fi peste 100 de ani (probabil nu veţi vrea să vedeţi asta). Astfel, normal că nu vom vedea niciodată ceva într-o stare veșnică, neschimbătoare. Învierea este exact contrariul. Ea nu face parte din clasificarea lucrurilor create, ea este necreată în faţa ochilor noştri.

Astfel, Biserica înfăţişează Învierea prin intermediul icoanelor, nu prin portrete sau prin “adevarul” ce se află în faţa ochilor noştri. Icoanele pictează Adevărul într-o manieră ce intenţionează să evidenţieze Învierea. Drept dovadă, Biserica nu scrie despre Înviere aşa cum scriem noi despre alte lucruri, pentru că Învierea nu este unul din lucrurile despre care putem noi scrie, ci este ceva cum nu s-a mai văzut. De aceea Parinţii Bisericii au spus că “Icoanele transmit prin culoare, ceea ce Biblia transmite prin cuvinte”.

Şi amandoua sunt legate de revelaţie. Biblia ne spune: “Fericiţi cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu”. Eu nu sunt cu inima curata, dar cred că am întâlnit asemenea persoane. Cel puţin am citit despre asemenea persoane şi ştiu că ele pot vedea ceea ce eu nu pot vedea, într-un mod necunoscut mie.

Toate acestea duc la mântuire. Mântuirea nu înseamnă sa ajungi într-un loc ferit de focurile iadului. Aceasta este o problema de transport, în cel mai bun caz, sau o problemă juridica, în cel mai rău caz. Mântuirea este despre cum să schimbi oamenii ca mine sau ca tine. Este vorba despre schimbare, văzând astfel că Învierea devine posibilă.

În acest sens, Dumnezeu va salva într-adevar lumea prin frumuseţe. Problema este că foarte puţini au văzut vreodată frumuseţea. Daca aţi văzut frumuseţea, atunci veţi fi de acord cu această afimaţie. Caracterul ei evident, ar fi de fapt într-adevăr neîndoielnic. Faptul că oamenii sunt împotriva frumuseţii (sau a icoanelor) nu înseamnă decât că nu văd sau nu pot vedea. Nici eu nu văd, în mare parte a timpului.

Dacă aş vedea aşa cum ar trebui să văd atunci ochii mei nu ar vedea vrajmaşii sau cei asemenea lor. Nu că alţii nu ar putea să intenţioneze să-mi fie duşmani sau să-mi vrea răul, dar sunt ochi care văd dincolo de toate acestea; văd Adevarul din acea persoană. Daca aş avea ochi să văd, dragostea nu ar fi o problema de neîntrecut, ci ar fi clară precum Învierea în sine.

Şi astfel ne apropiem şi mai mult de praznicul Naşterii Domnului. Fiecare inimă ar trebui să Îi pregatească sălaşul. Mai mult decât atât, fiecare inimă ar trebui să se roage pentru a vedea Frumuseţea, pentru a înţelege cu adevărat sensul Icoanei şi Evangheliei Naşterii, pentru a vedea ceea ce ne scapă privirii în fiecare zi, pentru a vedea că suntem orbi şi că îi conducem şi pe alţii spre orbire.

Citind în mod corect

Calea cititului tău ar trebui să fie paralelă cu scopul vieții tale. Cele mai multe cărţi vorbesc de dogme nu sunt folositoarea curățirii de patimi. Citirea de unui număr mare de cărţi din diverse domenii, duce la risipirea minții, la tulburarea ei. Să ştii, atunci, că nu orice carte care vorbeşte despre credință este utilă pentru curăţarea minţii şi pentru adunarea gândurilor.

Sfântul Isaac din Siria citat în „Lumea spirituală a Sfântului Isaac Sirianul”, de Pr. Hilarion Alfeyev

+++

Cred că Stanley Hauerwas este cel care a comentat odată la un curs la care participam că în unele grupuri evreieşti un bărbat nu are voie să citească cartea lui Ezechiel până când nu trece de 40 de ani. Ideea din spatele acestei interziceri este similară cu cea oferită mai sus de Sfântul Isaac. În cultura noastră democratică, găsim neplăcută ideea că s-ar putea interzice cuiva să citească orice. Eu aş puncta doar abuzul spiritual regăsit pe multe site-uri „Ortodoxe”, unde, chestiuni serioase, scrise iniţial pentru călugări sau pentru îndrumarea clerului, sunt aruncate la întâmplare pentru a fi citite chiar şi de non-Ortodocşi. Ca şi cum canoanele Bisericii sunt menite pentru consum în masă!

Părinţii cărora le pasă de sănătatea copiilor lor, de obicei, urmează unele regimuri în cursul vieţii copiilor lor, atunci când vine vorba de a-i hrăni. „Lapte şi nu carne tare” este sfatul Scripturii pentru cei care sunt tineri în credinţă.

Sfântul Apostol Iacov ne previne:

Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osîndă vom lua. (3:1).

Iar Epistola a doua a Sfântului Apostol Petru menţionează asta:

„Şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui, cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.” (15-16).

Nu este vorba de faptul că Scriptura sau Canoanele sau cărţile legate de dogmatică trebuie evitate sau interzise celor sub o anumită vârstă, ci mai degrabă de faptul că ar trebui să învăţăm să citim cu înţelepciune într-un efort de a creşte duhovnicește şi nu într-un efort de a câştiga pur şi simplu cunoştinţe de un fel îndoielnic.

Observaţia Sfântului Isaac este de a acorda atenţie mai întâi „curăţirii conştiinţei şi concentrării gândurilor”. Prin această frază se referă în special la programul zilnic a ceea ce citim şi la modul în care ne rugăm (dar şi la post şi pocăinţă) în scopul curățirii de patimi. Doar cineva care nu este condus de patimi este pregătit pentru a ghida în siguranţă pe altcineva să treacă peste aceleaşi greutăţi. Furia şi condamnarea aproapelui, mândria şi superioritatea sunt semnele patimilor şi astfel nu putem citi corect Scripturile şi Tradiţiile şi nici nu le putem oferi altora fără a le face rău. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre majoritatea argumentărilor.

Din nou, asta nu înseamnă că nu ar trebui să citim în mod regulat Scriptura. Dar este bine să ţinem cont de cum o citim. A citi sau a cânta psalmii este un efort,un dulce sacrificiu de a-L preamări pe Dumnezeu. Dacă avem dificultăţi cu ceea ce citim, atunci să punem întrebări. Citirea Evangheliilor, chiar şi zilnică, este o activitate evlavioasă obişnuită, propriu-zis este un efort de a ne apropia de Hristos. Citirea cărților din Sfânta Scriptură, a căror pasaje se citesc în slujbele Bisericii și se regăsesc și în calendarul ortodox este, de asemenea, binevenită, chiar dacă există lucruri pe care nu le înţelegem întotdeauna.

Alte lucruri ar trebui citite cu îndrumare. Nu e nimic greşit în a-ţi întreba preotul: „Este bine pentru mine să citesc asta în acest moment?”. Am văzut mulţi oameni luând cu entuziasm „Filocalia” (de obicei, după ce au citit „Pelerinul rus”), în final fiind dezamăgiţi şi considerând-o plictisitoare şi de neînţeles. Acelaşi lucru poate fi spus despre multe din scrierile Părinţilor. Abordarea acestora într-un moment nepotrivit ne poate lăsa o impresie falsă şi o lipsă de respect cuvenit pentru ceea ce am abandonat cu frustrare.

Eu în general sugerez oamenilor să citească evlavios, cu alte persoane (poate chiar în contextul unui studiu în grup) împreună. Şi ar trebui să citim cumpătat – să luăm asupra noastră doar ce putem asimila. Multe cărţi pe care le-am citit – le-am redus la câteva pagini pe zi.

Contrar ideii populare, nu suntem o cultură care valorizează învăţătura. Suntem o cultură care valorizează opinia şi opinia ca amuzament (Să ne ferească Dumnezeu de învăţaţi!). Superficialitatea ne îmbolnăveşte. Dacă vrem să fim creştini, trebuie să începem cu lucruri mici şi cu practicile care ne învaţă corespunzător şi care „nu fac mulţi învăţători” printre noi. Noi să devenim cei care se roagă, care postesc, care se căiesc, care îi iartă chiar şi pe duşmani şi care, prin slava lui Dumnezeu, ajung să simtă pacea prin care Dumnezeu poate fi cunoscut.

Cu dragă inimă mărturisesc din nou în scrierile mele că sunt un om ignorant. Cunosc foarte puţin. Dar aceasta este esenţa scrierilor mele – să îi îndemn pe alţii să ajungă să cunoască foarte puţin. Este mult mai bine decât a şti nimic.

Dumnezeul care s-a făcut mic

O postare anuală de decembrie:

Pe cine avem noi, Doamne, ca Tine
Cel Mare care a devenit mic, Cel Treaz care a dormit,
Cel Pur care a fost botezat, Cel Viu care a murit,
Regele care s-a înjosit pentru a proteja cinstea tuturor.
Binecuvântată este onoarea Ta!

Sfântul Efrem Sirul

+++

Ne apropiem de Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru, şi nu pot pătrunde cu mintea micimea lui Dumnezeu. Lucrurile din viaţa mea se întrezăresc aşa de mari, iar toate instinctele umane ne spun să depăşim mărimea unei ameninţări prin întâmpinarea ei cu o ameninţare mai mare, mai puternică. Dar slăbiciunea lui Dumnezeu, mai puternică decât moartea, întâmpină viaţa omenească şi totodată moartea noastră, devenind un copil – cel mai mic dintre noi toţi – omul la punctul lui cel mai slab – complet dependent.

Învăţăturile Lui nu se vor îndepărta niciodată de realitate pentru niciun moment. Întâmpinarea misiunii Lui printre noi este marcată de neînţelegere, trădare, negare şi crimă. Dar El ne întâmpină cu iertare, iubire şi sacrificiu de sine.

Acest fel al Lui este mai mult decât o misiune de salvare menită să îndrepte ce am deformat noi. Venirea Lui printre noi nu este doar o acţiune, este şi o descoperire, este o revelaţie. El nu Se schimbă pentru a ne face pe noi asemenea Lui. Slăbiciunea, micimea, iertarea – tot ce am văzut în întruparea Lui – este o revelare a Adevărului lui Dumnezeu. El a devenit El Însuşi, pentru ca noi să devenim ceea ce am fost creaţi să fim.

Pare ciudat să vorbim despre Dumnezeu ca fiind umil şi totuşi asta este ceea ce este arătat în Scriptură. Referinţele culturale legate de Dumnezeu sunt puternice şi denotă pretenţia la înţelepciune a neamului omenesc care consideră că Atotputernicul Dumnezeu nu a îndreptat lucrurile încă. Pe acestă bază, unii vor ajunge să respingă însăşi existenţa lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu nu se compară cu puterea noastră. El a creat tot ceea ce există şi a făcut asta din nimic. Asta nu se aseamămnă cu nimic din ceea ce „creăm” noi. El care a creat este tot Cel care susţine această creaţie şi totuşi în umilinţa Lui noi nu putem vedea în mod direct sprijinul Lui, doar dacă El ne dă ochi să vedem.

Atotputernicul se arată pe Sine în slăbiciunea Lui şi nu, bănuiesc eu, din cauză că a fost un plan „de rezervă”. Mai degrabă cred că Atotputernicul s-a arătat pe Sine pe deplin pe Cruce, deoarece acesta este într-adevăr modul în care se arată puterea lui Dumnezeu. Nu pot să cuprind cu mintea realitatea că puterea pe care o vedem în Crucea lui Hristos este aceeaşi putere care a creat universul; însă, eu cred că aşa este.

Nu vom cunoaştem niciodată plinătatea până când nu se golim pe noi înşine în goliciunea Lui. Nu vom cunoaştem niciodată iubirea până când nu ne înecăm în apele compasiunii Lui, care nu ucid, ci oferă mai multă viaţă. Nu putem vedea măreţia până când nu Îl vedem foarte mic. El care se sălăşluieşte în pântecul unei Fecioare va intra şi în apele Iordanului şi va coborî şi în prăpastia iadului. Şi acolo vom vedea într-adevăr măreţia, El care este prezent peste tot şi care cuprinde totul.

Trupuri, oase şi credinţă – Creştinismul şi moaştele

 Apoi a murit Elisei şi l-au îngropat, iar în anul următor au intrat în ţară cete de Moabiţi. Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale.(A patra carte a regilor 13: 20-21)

În fiecare an la sfârşit de octombrie, America începe lupta cu o sărbătoare destul de ciudată. Are o legătură vagă cu obiceiurile britanice timpurii şi cu o serie de mituri moderne despre originea sărbătorilor. Este festivalul cultural Halloween (tradus din engleza veche: ‘’Ajunul tuturor celor sfinte’’ sau astăzi: “Ziua tuturor Sfinţilor”). Celebrarea aceasta nu are mai nimic în legătura cu Creştinătatea modernă (într-adevar, unele grupuri creştine conservatoare chiar o condamnă). A devenit un festival al dulciurilor (copiii se duc din casă în casă şi le sunt date dulciuri la fiecare casă). Dar este şi o sărbătoare ce face parte din atracţia modernă împletită cu macabrul. Copiii se îmbracă în costume. Mulţi sunt îmbrăcaţi în costume ale personajelor inocente din lumea Disney şi altele asemenea. Oricum, este şi o practica destul de veche prin care copiii se deghizează în demoni, vrăjitoare, zombi etc.  Televiziunile din America îşi concentrează programul pe genul filmelor horror înainte de sarbatoare şi după (desigur că în America sunt canale special dedicate filmelor horror).

Toate acestea mi se par ciudate. Nu se poate spune că termenul ’’horror” are rădăcini moderne în religie. America, cu tot cu fascinaţia ei în legătură cu vampiri, zombi şi cele asemenea are, pe de-o parte, foarte puţina cunoştinţă despre moarte (nu ideea de moarte în sine, ci cea legată de oamenii morţi). Industria americana a pompelor funebre s-a îndepărtat încetul cu încetul de cadavre, de îmbălsămare, de vechile simboluri ale morţii. În schimb incinerarea a devenit un obicei foarte comun (dacă nu chiar dominant în unele părţi ale culturii). Nimeni nu doreşte să îi vadă pe cei dragi învăluiţi de moarte. Industria pompelor funebre a făcut foarte multe pentru a proteja oamenii de neplăcerea morţii. Aici, unde locuiesc eu, în statul Tennessee, morga locală a început să difuzeze reclame despre incinerare, încurajând această practică în arealul unde protestanţii conservatori sunt foarte puţin deschişi spre aceste obiceiuri. Cand am vorbit despre acest subiect oamenilor, am pus adesea intrebarea, “Cati dintre voi aţi văzut un copil născându-se?” şi “Câţi dintre voi aţi fost martori la moartea unei persoane?”. Sunt încă surprins că răspunsul vine doar de la o mica parte din oameni. Sunt două lucruri pe care oamenii trebuie să le facă: să se nască şi să moară. Totuşi, se pare ca majoritatea populatiei moderne nu a vazut niciuna dintre acestea (bineînţeles că femeile au un avantaj față de bărbaţi, pentru că sunt martore la naşterea unui copil).

Ciudat, aceeaşi populaţie modernă a transformat metodele înfiorătoare ale morţii într-o industrie de divertisment. Apariţia foarte sofisticata a ‘’efectelor-speciale’’ in filme au facut ca aceasta industrie să devina din ce în ce mai extremă. Filmele vechi ‘’horror’’ sunt foarte sugestive în descrierile lor. Prin comparaţie, filmele nou aparute sunt pornografice.

Aceasta poate părea o introducere ciudată despre venerarea Moaştelor Sfinte, dar mie mi se pare a fi destul de potrivită. În contextul creştinătăţii moderne există o lume în care lucrurile legate de moarte au fost ascunse ochiului, în schimb închipuirea morţii a fost transpusa în divertisment. A spune că este loc pentru oase şi morţi înăuntrul contextului religios aduce repulsia faţă de învăţătura noastră. A spune unui neortodox ca înmormântările ortodoxe includ un gest numit “Ultimul sărut”, în care credinciosul oferă un sărut defunctului, este pentru mulţi un lucru de neimaginat. Cu aceasta, ne întoarcem la subiectul moaştelor.

+++

Piatra de temelie a Crestinatatii Apostolice, este că Dumnezeu s-a întrupat şi a trăit printre noi. El a fost pe deplin om, cu oase şi carne, cu suflet uman. A suferit moartea şi răstignirea. Moartea sa a fost reală în fiecare sens al cuvântului. El a coborât în iad, eliberandu-ne de lanţurile păcatului şi ale morţii. Prin Învierea Sa suntem ridicaţi din morţi. El ne-a dus cu Sine în sânul Tatălui.

Dar cele ce El le-a realizat le-a făcut ca om şi bineînteles ca Dumnezeu, nefiind lipsit de corp. Hristos, mort pe cruce, nu e deloc diferit faţă de cei doi hoţi morţi pe crucea lor sau faţă de ceilalţi oameni morţi de pretutindeni. Femeile mironosiţe care s-au dus devreme la mormânt în prima zi a săptămânii, nu s-au dus căutând Învierea. Ele s-au dus în căutarea corpului, pentru a-l îmbălsăma, el fiind înfăşurat şi înmormântat în grabă în Vinerea Mare. În această faptă lumească (care ar fi fost făcută pentru oricare dintre cei îndrăgiţi care au fost înmormântaţi în grabă) ele L-au întâlnit pe Domnul înviat. Ele făceau ceva ce cultura moderna de astazi ar plăti pe altcineva să facă, iar în general ar stârni frică faptul de a înmormânta sau îmbălsăma pe cineva.

Cu aceasta imagine, vă pot îndrepta atenţia la locul pe care îl au moaştele în Biserica Ortodoxa. Încă din timpuri fragede, trupurile Sfinţilor au fost recunoscute ca o sursa de miracole şi de  putere a lui Dumnezeu. Aveti nevoie doar de a citi pasajul din cartea Regilor, scris la început, pentru a observa ceva ce până şi Vechiul Testament recunoaşte ca fiind adevărat. Contactul cu oasele lui Elisei a ridicat un om din morţi.

Încă din primele zile, apostolii adunau cu pioşenie rămăşiţele martirilor (împreună cu alte obiecte) şi le păstrau cu atenţie. Ele (la fel ca şi oasele lui Elisei) deveneau repede obiecte de onoare şi devotament. Acest lucru este firesc şi uman şi ilustrează mai bine evlavia şi devotamentul în lumina Sfintei Scripturi. Moaştele nu sunt niciodată venerate (o asemenea practica este contrara canoanelor Bisericii). Totusi, lor le sunt date onoarea ce li se cuvine.

In timpul Reformei protestante sau în timpul revoluţiilor puritane, corpurile Sfinţilor, în multe biserici din vest, au fost eliminate din lăcaşurile de cult şi arse (nefiindu-le atribuită nici măcar o înmormântare creştina, ci arse precum corpurile unor eretici). Aceste era iconoclasmul în cel mai rău stadiu.

Până în ziua de astăzi, creştinii ortodocşi continuă să acorde cinste şi respect moaştelor Sfinţilor lui Dumnezeu (uneori incluzând şi articole vestimentare sau altele). Aceasta e valabilă nu numai pentru Sfinţii din vremurile trecute, dar şi pentru Sfinţii din zilele de azi.

Sunt unii care sunt scepticici faţă de cultura noastră şi pun la îndoiala Sfintele Moaşte. Ei presupun că orice lucru care poate fi pus la îndoială, chiar trebuie să fie pus la îndoiala. Ei reproduc mituri (cum că există aşa de multe părticele ale ‘’adevăratei cruci al lui  Hristos’’ ca ai putea construi o navă). Este de fapt o minciună. Nu sunt nici macar destule rămăşiţe să construieşti o cruce noua din ele. Dar ingnoranţa devine din ce în ce mai crezută o dată cu repetiţia.

Că există un motiv de a venera moaştele Sfinţilor, acesta este clarificat în Scriptură (vezi a doua carte a Regilor 13:21). Iar că Biserica continuă să facă asta este pur şi simplu o dovadă a credincioşiei celor ce au primit plinătatea Tradiţiei creştine. Prin faptul că moaştele Sfintilor contemporani continua sa fie locuri unde se petrec minuni este pur şi simplu o mărturie a statorniciei lui Dumnezeu, care “niciodata nu ne părăseşte, nici nu renunţă la noi”.

Faptul că învăţătura noastră este respinsă din cauza acesor practici este o dovadă a valorilor deranjate ce ne înconjoară. Dăm bani pentru a vedea filme înşelătoare cu cei care mănâncă morţii, în timp ce noi nici macar nu dorim să atingem corpul celor dragi nouă. Tradiţia Bisericii în legătura cu Sfinteşe Moaşte ne îndeamnă să fim credincioşi exemplelor părinţilor noştri în credinţă şi să renunţăm la denaturările îngrozitoare din cultura modernă. Noi dispreţium ce ar trebui să iubim şi judecam pe alţii care iubesc ce noi dispreţuim. Milostive Doamne, mântuiește-ne!

Postul Crăciunului – De ce postim

Data de 15 noiembrie marchează începutul Postului Crăciunului (40 de zile înainte de Crăciun) următorul articol oferă câteva gânduri asupra scopului postului.

Oamenii nu mai sunt atat de receptivi la actul de a posti, iar postul nu mai este trăit. Majoritatea lumii a pierdut de mult orice conexiune cu trăirea istorică a postului creştin. Fără îndrumarea Tradiţiei, mulţi creştini moderni ori nu postesc, ori caută constant să reinventeze practica postirii, uneori cu consecinţe neintenţionate.

Unele culte creştine prezintă reminescenţe ale postului creştin tradiţional, însă în faţa lumii moderne, au redus tradiţia şi sacrificiul ce îl implică postul la acte superficiale.

Am citit recent (deşi nu îmi aduc aminte unde) că respingerea Isihasmului a fost sursa tuturor ereziilor. În termeni mai puţin rigizi, putem spune că aflându-l pe Dumnezeu în adevăr, participând la viaţa Lui, unindu-ne cu El prin smerenie, rugăciune, dragostea duşmanului şi pocăinţă, înainte de toate, acesta este scopul vieţii creştine. Isihasmul ( din grecescul „ hesychia ” = linişte) este numele dat tradiţiei ortodoxe de rugăciune neîncetată şi pace interioară. Dar rugăciunea neîncetată şi pacea interioara sunt înţelese greşit dacă sunt separate de cunoaşterea lui Dumnezeu şi participarea la Viaţa Sa prin unirea cu El prin smerenie, rugăciune şi pocăinţă înaintea tuturor lucrurilor.

Calea către cunoaşterea interioară(cu toate componentele sale) a lui Dumnezeu este ceea ce formează contextul potrivit postirii. Dacă postim dar nu ne iertăm duşmanii – postul nu are nici un folos. Dacă postim dar nu ne atrage postirea spre smerenie, postul nu ne foloseşte. Dacă postirea noastră nu ne face şi mai conştienţi de faptul că suntem păcătoşi faţă de toţi şi responsabili faţa de toate, atunci nu are nici un folos. Dacă postul nostru nu ne uneşte cu Viaţa lui Dumnezeu – care este blândă şi smerită – din nou, nu ne este de folos.

Postul nu este o dietă. Postire nu este o versiune creştină a Kosher-ului. Postul se referă la foame şi smerenie (care cresc cu cât ne permitem să devenim slabi). Postul este despre frângerea inimii.

Am văzut mai mult bine făcut în suflete prin căderi în sezonul postului decât în sufletele celor care „au postit bine”. Vameşii intră în Împărăţia lui Dumnezeu înaintea fariesilor cam de fiecare dată.

De ce postim? Poate întrebarea mai potrivită este de ce mâncăm? Hristos a citat din Scriptură celui rău şi i-a spus „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Mâncăm ca şi cum viaţa noastră ar depinde de acest lucru, dar nu depinde. Postim pentru că viaţa noastră depinde de cuvintele lui Dumnezeu.

Am lucrat câţiva ani ca preot la capela unui azil. În timpul acela, şezând zi de zi lângă paturile muribunzilor, am învăţat câte puţin despre cum murim. Este un fapt medical că mulţi oameni  devin „anorexici” înaintea morţii, ceea ce înseamnă că încetează să mai dorească mâncare. De multe ori familia şi chiar doctorii devin îngrijoraţi şi forţează pacienţii, care nu vor supravieţui, să mănânce. Interesant, s-a aflat că pacienţii care devin anorexici au mai puţine dureri decât cei care au fost forţaţi să mănânce. (Nimic din toate acestea nu se referă la anorexia psihologică care afectează pe mulţi dintre tinerii noştri. Aceea este o tragedie).

Cu toate acestea, inainte de moarte corpurile noastre deţin o înţelepciune care nouă ne-a lipsit în majoritatea vieţii noastre. Ştiu că ceea ce au nevoie nu este mâncarea, ci altceva mai profund. Sufletul caută şi este înfometat de Dumnezeul cel Viu. Corpul şi durerile suferite îl derutează pe om. Tutuşi prin mila lui Dumnezeu această confuzie sau distragere este redusă.

Creştinismul ca religie – ca sistem teoretic de explicaţii privitoare la rai si iad, la răsplată şi pedeapsa – este doar creştinismul care a fost distorsionat de la forma sa adevărată. Ori îl cunoaştem pe Dumnezeul adevărat, ori nu avem nimic. Ori Măncăm trupul Său şi bem Sângele Său, ori nu avem viaţă în noi. Respingerea isihasmului este sursa tuturor ereziilor.

De ce postim? Postim pentru a puta trăi ca şi cum am muri mâine – numai în moarte putând fi născuţi pentru viaţa veşnică.

Recunoştinţa

Actul recunoştinţei este unul dintre actele principale de iubire. Este aşezat chiar în inima actului de slăvire a lui Dumnezeu – în care, conform cuvintelor Arhimandritului Zaharia din Essex, există un schimb. Mulţumind, facem o jertfă care este întotdeauna inferioară lucrului pe care l–am primit – dar care este ea însăşi o lărgire a inimii omului. Să trăieşti pe bună dreptate în prezenţa şi în comuniunea cu Domnul înseamnă să trăieşti într–o stare de mulţumire constantă; pentru că noi primim de la El tot ceea ce avem – viaţa şi existenţa noastră, toate lucrurile bune, speranţa mântuirii şi bucuria Euharistiei. Oferirea recunoştinţei noastre este confirmarea din inima noastră că noi nu suntem autorii niciunuia dintre aceste lucruri, ci, mai degrabă, beneficiarii – aceia care primesc daruri de la Dumnezeu.

Oferirea inimii noastre în dăruirea recunoştinţei este în sine o acţiune de bucurie şi iubire. Este un mod prin care ne detaşăm de noi înşine şi recunoaştem că adevărata noastră viaţă îşi are centrul altundeva – în Hristos Însuşi.

Suntem, de asemenea, beneficiarii multor lucruri oferite de ceilalţi din jurul nostru. Nimănui nu îi este de ajuns el însuşi. Întotdeauna avem nevoie de cei din jurul nostru. (Suntem mădulare ale aceluiaşi Trup.) Nu există om care să fi făcut totul de unul singur. Privind lucrurile rational, recunoştinţa este o chestiune ce ţine de existeţă – neglijarea mulţumirii, un act de nebunie (de neplinătate a inimii).

Fiind conştienţi de toate aceste lucuri, învăţătura Scripturii, de “a mulţumi întotdeauna pentru toate lucrurile”, devine încă şi mai clară. Noi oferim mulţumiri nu “din când în când” sau “ori de câte ori ne simţim recunoscători”, ci întotdeauna şi pentru toate. O astfel de dăruire este ea însăşi un act de comuniune, este primirea dragostei lui Dumnezeu prin mulţumirea pentru darurile sale. Să refuzăm să mulţumim este o ruptură în comuniunea noastră cu Dumnezeu.

Sfânta Euharistie (euharistie = mulţumire) nu este doar o slujbă simplă care este celebrată în Biserică ocazional sau regulat – ci este descrierea şi revelaţia adevărului în vieţile noastre. Noi am fost creaţi să trăim „euharistic”, întotdeauna mulţumind Domnului.

Nu mi se pare o coincidenţă că Sfântul Ioan Gură de Aur, autorul celei mai cunoscute rugăciuni euharistice din Biserica Ortodoxă, a oferit ultimele sale cuvinte ca o jertfă de mulţumire. Exilat chiar la graniţa imperiului de către un împărat nerecunoscător, ultimele cuvinte ale Sfântului Ioan au fost  “Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.