Moartea lui Hristos pe cruce – viața omului

Acum cațiva ani, cineva mi-a scris întrebându-mă: “De ce a trebuit să moară Hristos pe cruce?“.  Aceasta este întrebarea care a generat acest articol. Pe data de 14 septembrie, Biserica sărbătorește Înățarea Sfintei Cruci. Este momentul potrivit pentru a pune întrebarea: “De ce a trebuit să moară Hristos?”. Moartea și Învierea Sa reprezintă fundamentul credinței creștine. Dacă nu putem răspunde la această întrebare, chiar nu mai are rost să vorbim despre altceva.

Idei preliminare

O parte din informațiile care însoțesc această întrebare, provin din experiența (Mariei K.) dobandită prin învățarea ispășirii păcatelor, centrată în mare parte pe urgia și mânia lui Dumnezeu. (Parafrazand și rezumând) Am păcătuit (atât noi înșine cât și Adam și Eva) – Dumnezeu ne-a pedepsit. Dumnezeu l-a trimis pe Hristos, pe care l-a pedepsit în locul nostru. Acum, prin credința în Hristos, putem scăpa de pedeapsa pe care o merităm. Alături de aceasta există și o serie de întrebari legate de sângele lui Hristos. Cum ne curăță acesta de păcat?

Bineînțeles că o asemenea întrebare reprezintă un subiect bun pentru a scrie o carte. Dar în acest context, este o ocazie pentru a da un răspuns de dimensiuni (aproape) “lizibile”. Cititorii care vor crede că unele idei trebuiau expuse mai pe larg, sunt rugați să aibă răbdare. Nucleul discuției se referă la înțelegerea a doua lucruri: care este problema umanității și a creației (păcatul) și de ce mântuirea și vindecarea o găsim în Hristos (moartea și Învierea Sa). Dacă ar exista o singură cale de a vorbi sau de a gândi despre acest subiect, atunci nu ar fi existat semne de întrebare.

Adevărul este că Scriptura, se folosește deseori de imagini, care descriu faptele lui Hristos în realitate. Unele dintre acele imagini sunt simple analogii sau metafore, altele par să aiba un caracter mai “literal” – totuși niciunde nu vom găsi o relatare definitiva care să le dea pe celelalte la o parte.

Aș dori să adaug și o scurtă prefață în legătură cu limbajul Scripturii. Deși mulți creștini sunt de acord că Scriptura a fost insuflată de Dumnezeu (inspirată), aceasta nu înseamnă că fiecare afirmație din Scriptură trebuie să fie interpretată în sensul literal. Multe lucruri trebuie înțelese figurativ, metaforic. Prin aceasta înțelegem că Scriptura nu se poate citi fără ajutor, fără un ghid. Aceste afirmații au fost dintodeauna adevărate.

Din acest motiv, Scriptura, când este citită într-un mod tradițional creștin, trebuie citită împreună cu alți creștini, care la rândul lor au fost învățați să citească Scriptura în maniera tradițională.

În privința acestui punct, există o mare diversitate de opinie între crestini, căci interpretarea Scripturii este de aproape 500 de ani “mărul discordiei” între creștini. O mare parte din expunerea de până acum reprezintă exemple din gândirea modernă, fundamentalist creștină (din care există destule variante). Ceea ce urmează să scriu în continuare reflectă viziunea generală a creștinismului ortodox răsăritean. Continuă lectura

Ironie si credință

JourneyCred că a te aștepta la tineri să fie ironici, este prea mult pentru vârsta lor. Dacă îmi amintesc bine, în anii studenției, eram în cel mai bun caz sarcastic. Ironia cere mai multa introspecţie.

Pentru a putea continua să trăim creștinește, trebuie să putem aprecia ironia. Întreaga noastră lume este plină de contradicţii. Ipocrizia este prezentă chiar şi în inima noastră. Greşelile bisericii și ale celor apropiați ei pot foarte ușor să distrugă inimile celor tineri și să rănească inimile celor mai în vârstă.

Îmi amintesc cel puțin două ocazii în viața mea când greșelile Bisericii sau a ierarhiei bisericești, m-au determinat să mă îndepărtez de Biserică, sau ceea ce însemna pentru mine drept Biserică la vremea aceea. Odată cu trecerea anilor, nu s-au împuținat lucrurile care să mă dezamăgească – într-adevăr lucrurile care m-au supărat în tinerețe nu se pot compara cu revelațiile văzute de noi toți în ultimii ani.

Nimeni nu este fără vină. Evanghelici, romano-catolici, ortodocși, anglicani, greșelile și mușamalizările nu sunt străine de nici una din aceste categorii. Dar întrebarea despre adevăr rămîne – dar într-un context al purității, toată lumea pierde. Ironia rămîne. Greșelile noastre nu ar fi atît de  amare, dacă Împărăția nu ar fi atât de pură. Trădarea lui Iuda e cu atât mai întunecată, cu cât victima este Însuși Dumnezeu.

Toate ne aduc înapoi la concluzia că ironia rămâne. Cea mai mare ironie este Dumnezeu care iartă și ne rămâne credinicios nouă in ciuda tuturor contradicțiilor.

Atunci când discuți cu cei care sunt în căutare și întreabă despre credința ortodoxă- este important să te asiguri că ei nu sunt de fapt in căutarea Bisericii perfecte. Unica, Adevărata Biserica înseamnă ceva foarte diferit de perfecțiune. Citind despre istoria Ortodoxiei (care acum 1000 de ani era doar‚ Istoria Bisericii) nu putem renunța la un secol ideal – măsura reformei. Orice student al Noului Testament trebuie să recunoască că nu există Scrisori către Perfecți. Mi se pare ironic (în alt sens) că există cei care caută Biserica Noului Testament ca și când ea ar fi un ideal.

Continuă lectura

Lucrurile sunt mai mult decât ceea ce par

Astăzi este sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Sărbătorim acest eveniment din viaţa Fecioarei Maria, când ea este adusă în templu de către părinţii ei, Ioachim şi Ana. Imnografia acestei sărbători este bogată şi minunată. Ca multe din scrierile părinţilor, scrierile liturgice ale Bisericii iubesc ironia – ironia celor puternici care devin slabi, a celor bogaţi care devin săraci, etc.

În sărbătoarea acestei zile există ironia minunată că Ea, care va deveni adevăratul Templu al lui Dumnezeu, cea în pântecele căreia  se va întrupa împărăţia lui Dumnezeu pentru nouă luni intră acum în Templu.

Ironia şi mai bogată este că templul în care Ea intră nu mai era Templul plin de glorie din vremea domniei regelui Solomon (care era atât de plin de Slava lui Dumnezeu încât preoţii nu putea sta să slujească), cu atât mai puţin Cortul plin de slavă ridicat de Moise în sălbăticie. Templul a venit mai târziu ca un înlocuitor al Templului distrus de Babilonieni. Un templu fără Arcă.

Acum, Ea cea adevărată, care este adevărata Arcă, intră în Templu. Acum adevărata purtătoare a Slavei lui Dumnezeu merge nerecunoscută în construcţia omenească care este Ichabod („gloria s-a dus”).

Lucrurile sunt mai mult decât par. O mică fată este cea aleasă pentru a purta Lumea. Ea va fi mama lui Dumnezeu. Această fată este cea despre care profeţiile din vechime, date Evei, vorbesc. Din sămânţa ei se va „strivi capul şarpelui”.

Chiar şi vieţile noastre au ironia lor, o ironie ce adesea ne scapă. „Omul”, ne zice Sfântul Grigorie de Nisa (cred) „este tină căreia i s-a poruncit să se facă Dumnezeu”. Ironia că „ni s-a poruncit să fim după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” s-a pierdut – de obicei credem că suntem doar tină sau chiar mai rău.

Cea mai mare ironie dintre toate, este, probabil, că suntem iubiţi atât de infinit, atât de fără măsură, deşi ne simţim atât de neiubiţi. Suntem singuri în mijlocul companiei cerului. Suntem înfometaţi în mijlocul unui banchet. Suntem goi, în timp ce slava lui Dumnezeu aşteaptă să ne îmbrace. Continuă lectura

De ce nu credem in Dumnezeu

Este a treia a oara când aleg acest titlu, în seria mea cu articole despre credinţa în Dumnezeu. Nu doresc să ofer motive, pe care ateii le pot oferi drept motive proprii pentru a nu crede în Dumnezeu. Sincer, cred că majoritatea oamenilor nu ştiu de ce nu cred în Dumnezeu, şi,  creştin ortodox fiind, aş presupune că toate discuţiile cu cei care nu cred în Dumnezeu, şi majoritatea discuţiilor cu cei care afirmă că ei cred în Dumnezeu, ar fi discuţii pline de amăgire, cel puţin la un anumit nivel. Aşadar primul motiv pentru care nu putem crede în Dumnezeu.

1. Nu credem în Dumnezeu pentru că trăim într-o iluzie. Nu vedem lumea cum este ea în realitate. Nu ne vedem pe noi cum suntem în realitate. Şi cel mai important este că nu îl vedem pe Dumnezeu cum este El în realitate.

Scriptura ne spune: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8). Din acest motiv, creştinii ortodocşi apelează la scrierile Sfinţilor Părinţi şi la comoara vie a Tradiţiei Bisericii – moştenirea vie a celor care l-au văzut pe Dumnezeu. Împietrirea inimii a dus la sărăcirea cunoştiinţelor noastre, care sunt frecvent pline de amăgiri. Avem nevoie să auzim şi să învăţăm din cunoştiinţele altora.

2. Nu credem în Dumnezeu pentru că am substituit false definiţii pentru adevărata revelaţie a lui Dumnezeu.

Astfel, mulţi creştini care vorbesc despre Dumnezeu, vorbesc despre un Dumnezeu al silogismului, un Dumnezeu al raţionalului, şi nu despre adevăratul Dumnezeu. E o modalitate simplă care nu necesită asceza și lupta cu păcatul a celor care-l cunosc pe Dumnezeu în curăția inimii lor.

3. Nu credem în Dumnezeu pentru ca ne urâm duşmanii şi suntem consumaţi de mânia pe care o simţim împotriva lumii.

Din ceea ce înţeleg eu din Ioan 4; 7-8, este clar că îl cunoaştem pe Dumnezeu doar în măsura în care ne iubim duşmanii. Aceast verset stabileşte un nivel destul de ridicat pentru a ajunge să-L cunoşti pe Dumnezeu. Dar orice comportament mai prejos de iubirea dușmanilor este o amăgire. Această concluzie aduce cu sine şi faptul că a-L cunoaşte pe Dumnezeu presupune un anumit efor din partea noastră. Nu pot (decât printr-o minune) să-l cunosc pe Dumnezeu stând acasă pe canapea și uitându-mă la televizor, sau emiţând tot felul de teorii despre starea lumii în care trăim.

4. Nu credem în Dumnezeu pentru că o astfel de credinţă ne-ar costa prea mult

Nu ştiu cum să interpretez această idee din perspectiva altuia. Nu pot să vorbesc decât din proprie experienţă. În acest caz, sunt anumite puncte şi momente din viaţa mea când am preferat, ca în loc să-l cunosc pe Dumnezeu, să vorbesc despre Dumnezeu, să discut despre idei religioase. Acesta a fost refuzul meu de a trece din fotoliu în suferinţele lui Hristos. Dragostea este foarte scumpă. Dacă nu Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu fără dragoste, atunci alegem destul de des să nu plătim acest preț… al dragostei.

5. Nu credem în Dumnezeu din cauza durerilor şi a neînţelegerilor.

Doresc să afirm asta într-un mod cât se poate de indulgent. Sunt mulţi care nu îl cunosc pe Dumnezeu pentru că vieţile lor au fost atât de pline de durere şi deziluzi (nu alese de ei), încât doar menţionarea Lui este dureroasă. Aceştia sunt de cele mai multe ori victimele celor care pretind că îl cunosc pe Dumnezeu. Din mila lui Dumnezeu, refuzul lor de a-l accepta pe dumnezeul fals, care le-a fost oferit, este un act de har, primit de la adevăratul Dumnezeu. Astfel de persoane sunt mult mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu decât cei care au încercat să le impună părerile lor religioase.

Sigur voi dezvolta aceasta listă in viitor. Dar deocamdata asta este tot ce pot spune.

 (Părintele Stephen Freeman)

Traducere de I. H.

Hristos – Sfârşitul tuturor lucrurilor

Am scris despre acest subiect în alte contexte, dar am vrut să–l aduc și mai mult în atenția voastră: Iisus Hristos este descris în Scriptură ca „Alfa” şi „Omega”, „Începutul” şi „Sfârşitul”. Aceasta nu este pur şi simplu o declaraţie că Hristos este la începutul tuturor lucrurilor, sau că El este la sfârşitul tuturor lucrurilor – ci înseamnă că El este întotdeauna pretutindeni şi în toate timpurile.

Să vorbeşti cu Hristos în rugăciune înseamnă să ai o conversaţie cu El care este atât începutul cât şi sfârşitul. Astfel rugăciunea noastră nu numai că are o calitate atemporală – ci ne și aduce într–o relaţie personală cu Începutul şi Sfârşitul Creaţiei. În rugăciune, suntem scoşi din timp aşa cum îl ştim, şi intrăm în El care este înainte şi după timp.

Cu ani în urmă am avut un prieten (care alții îl catalogau la vremea aceea ca un om despre care poți vorbi despre Iisus) care mi–a spus că obişnuieşte să se roage pentru Apostolul Pavel. Datorită contextului în care l–am cunoscut, care era unul protestant – într–adevăr – practic anabaptist – am fost surprins de mărturisirea lui. „De ce te rogi pentru Apostolul Pavel?” l–am întrebat.

„Pentru că m–a rugat în epistolele sale.”

Bineînţeles, era o persoană cu care poți vorbi despre Iisus, dar care nu ştia prea multă teologie, și care m-a impresionat cu ascultarea sa. Sfântul Pavel l–a rugat şi el s–a simțit obligat. Într–adevăr, el intra în „comuniunea sfinţilor” mai mult decât își imagina. Știa că dacă Iisus este Domnul cerului şi al pământului, atunci se putea ruga pentru Sfântul Pavel şi să–l lase pe Iisus să se îngrijoreze despre această continuitate spațiu-timp.

Există prea mulţi creştini în lume care şi–au dat seama de continuitatea spaţiului-timp şi trăiesc ca şi când au primit poruncile de la un fizician în loc să înțeleagă că le-au primit de la Domnul Universului. Viaţa mea adevărată s–a tradus deja în Împărăţia lui Dumnezeu  (viață ascunsă cu Hristos în Dumnezeu) care transcede chiar şi spaţiul, şi timpul, aşa cum fac rugăciunile mele şi restul experienţei mele creştine.

Pentru mulţi creştini, nu numai că „Dumnezeu este prea mic” ci aşa este şi universul şi concepţia lor privind locul lor în univers.

Când un sfânt al secolului al IV–lea apare şi are o conversaţie cu un călugăr din secolul 21, cum numeşti asta? Se întâmplă mai des decât își închipuie oamenii.

Există lucruri în mişcare în această lumea noastră care dau peste cap spaţiul şi timpul. Așa ar trebui să fie şi pentru cei care-L urmează pe Hristos, acest aspect ar trebuie să fie o normă. Dacă Hristos este Domnul cerului şi al pământului – cum să nu se întâmple aceste lucruri?

Au fost oameni în parohia mea care s-au convertit la Dumnezeu pentru că Noii martiri ai Rusiei au apărut în mijlocul unui accident de maşină şi i–au salvat. Când acea persoană a devenit parte a misiunii mele, primul meu gând a fost: „dacă Noii martiri ai Rusiei apar în Tenessee-ul de Est ca să cruţe viaţa şi să salveze sufletul cuiva, atunci misiunea mea aici este probabil pe mâini bune”.  Am avut dreptate.

Luat la fel, totul va fi în regulă. Biserica în America (mă gândesc în special la Orthodox Church of America) a produs un corp frumos de sfinţi în existenţa sa de mai puţin de 200 ani. Unii dintre ei au fost de fapt mitropoliți sau episcopi în funcţie. În ciuda oricăror probleme pe care le înfruntăm acum, avem o majoritate copleşitoare care vine din partea lui Hristos (Hristos şi un sfânt sunt mereu o majoritate copleşitoare oriunde şi oricând – cel puţin o majoritate dacă nu mult mai mult). Astfel inima mea este plină de încredere şi speranţă.

Cunosc pe Cineva care este atât Începutul cât şi Sfârşitul.

Ştiu cum toate aceste lucruri au început şi ştiu cum se vor termina.

Ce altceva mai avem nevoie să ştim?

Cu inimile umile şi smerite

Poate printre cei mai mari dintre Psalmii lui David este Psalmul 50:

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Spală-mă’ntru totul de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi răul în faţa Ta l-am făcut, aşa ca Tu să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi Tu să biruieşti atunci când vei face judecata. Că, iată, întru fărădelegi m’am zămislit şi în păcate m’a născut maica mea. Că, iată, adevărul l-ai iubit: cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite.           Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vina sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile-de-tot nu le vei binevoi. Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit; inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa de dreptate – prinosul şi arderile-de-tot –, atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Nucleul acestui psalm este atenţia la inimă şi la starea sa interioară în faţa lui Dumnezeu. În această  măsură, nimic nu s–a schimbat între Vechiul şi Noul Testament. Câmpul de luptă, chiar uşile cerului, precum şi porţile iadului, locuiesc făţiş în inima omului. Starea sa în faţa lui Dumnezeu este starea oricărei persoane.

David, care era cunoscut ca un „om după inima lui Dumnezeu” a fost, de asemenea, un om care a fost capabil atât de crimă cât şi de adulter. Cum ar putea Scripturile să–i dea un astfel de titlu? Singurul sens pe care îl pot vedea este caracterul inimii sale. Când proorocul Natan l–a confruntat pe David cu păcatul său, răspunsul său, fără ezitare, a fost de pocăinţă înaintea Domnului. Deşi şi–a  împietrit inima în aşa fel încât să comită un păcat grav, el nu a putut întoarce spatele lui Dumnezeu atunci când a fost confruntat. Întotdeauna mi s–a părut această poveste una extrem de plină de speranţă.

Este, de asemenea, chiar nucleul vieţii ortodoxe. Tot ceea ce facem – rugăciune, post, spovedanie, venerarea icoanelor,  vegherea – indiferent ce Tradiţia ar putea cere de la noi – totul este orientat spre starea inimii. Acesta este motivul pentru care devine atât de ciudat atunci când oamenii pierd calea lor şi încep să creadă că ceea ce este important este rugăciunea, postul, icoanele, detaliile vegherii şi chiar se înfurie atunci când aceste lucruri nu sunt făcute exact cum ar trebui. Este o tragedie, desigur. Ca cineva care a lăsat medicamentul să devină centrul vieţii lor, mai degrabă decât sănătatea, care ar trebui să o aducă medicamentul.

Continuă lectura