Să plângem cu Maica lui Dumnezeu

Avva Isaac a zis: „Odată am stat cu Avva Pimen şi am văzut că el era în extaz, şi, deoarece obişnuiam să vorbesc foarte deschis cu el, am făcut o metanie în faţa lui şi l–am întrebat „Spune–mi, unde ai fost?” Iar el nu a vrut să-mi spună. Dar când am insistat, el a răspuns: „gândurile mele au fost cu Sfânta Maria, Maica lui Dumnezeu, aşa cum a stat Ea şi a plâns la Crucea Mântuitorului, şi îmi doresc să pot plânge mereu la fel de mult cât a plâns Ea atunci”.

                                                                                                           Zicerile Părinţilor Pustiei

Plânsul a avut întotdeauna un rol important în spiritualitatea ortodoxă. Pot spune puţin sau nimic despre darul lacrimilor, deoarece nu am acest dar. Dar l–am văzut. Şi de multe ori am văzut poporul lui Dumnezeu pocăindu–se pentru păcatele lui, oferind oferta pură a lacrimilor lui lui Dumnezeu.

Cea mai importantă problemă a vieţii spirituale este starea inimii. Este de fapt o inima „smerită” într–o stare pe care Dumnezeu o poate folosi? Este foarte posibil ca noi să–I prezentăm lui Dumnezeu o inimă împietrită (despre acest lucru pot vorbi într–o anumită măsură din experienţa personală), şi să aflăm că, atunci când ne rugăm, ne rugăm cu greu, Dumnezeu pare absent, lucrurile spirituale devin cenuşă înaintea noastră, necazurile altora nu reuşesc să ne atingă. În lumea noastră modernă cele mai multe spectacole oferite în inimile noastre, deşi orientate spre recurs emoţional, au totuşi un efect de împietrire frecventă a inimilor noastre. Plângem pentru un personaj dintr-un film, dar inimile noastre rămân neatinse de imagini de mare suferinţă prezentate în filmul ştirilor reale.

Emotivitatea din primul exemplu nu este o problemă a inimii, ci de sentimentalism, care nu are aproape nimic de-a face cu inima sau cu starea corespunzătoare a acesteia în faţa lui Dumnezeu. Mai mult, în secolul al XIX–lea, creştinismul a fost împletit cu sentimentalismul. A produs minunate structuri gotice şi Liturghii, dar adesea a fost îndeplinit cu sentimentalism, mai degrabă decât cu pocăinţă. Este foarte posibil să simţim religios, dar ca acest lucru să nu aibă nimic de a face cu Dumnezeu.

Înmuierea inimii noastre este un proces lung, lent, dar, probabil, activitatea cea mai importantă a vieţii noastre spirituale. Ni se spune că „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. (Psalm 50) Părinţii se referă la lacrimile de pocainţă, ca „la al doilea botez”.

Spovedania regulată este, probabil, printre cele mai importante medicamente date nouă în Biserică pentru vindecarea de împietrirea inimii noastre. Rugăciunea, lectura spirituală corespunzătoare, precum şi actele de caritate faţă de alţii sunt, de asemenea, părţi importante ale acestei vindecări a inimii.

Dacă nu–ţi pasă suficient de cei de lângă tine, atunci începe să–ţi  schimbi inima arătând milă. Dă bani (un lucru foarte uşor, într–adevăr, care este atât de rar folosit ca instrument pentru a înmuia inima)! Fă acte de caritate.

În cazul în care inimii îi este greu să se roage, atunci du–te la spovedanie şi spune–I lui Dumnezeu, în prezenţa preotului, şi cere să fii vindecat. Noi nu trebuie să neglijăm niciodată o inima împietrită. Acesta este începutul morţii şi a corupţiei în sufletul nostru.

Maicii lui Dumnezeu, care Şi–a cedat inima lui Dumnezeu atât de complet şi cu astfel de perfecţiune, I S–a spus, la prezentarea lui Hristos în templu, „şi chiar prin sufletul tău va trece sabie!„ (Ev. După Luca 2:35) Ea nu se temea de o astfel de sabie , dar a stat fermă lângă Hristos la Cruce, şi Şi–a purtat sabia cum El Şi–a purtat Crucea. Nu este de mirare că Părinţii Pustiei îşi doresc întotdeauna să plângă într–un astfel de mod. Pentru a avea o astfel de inimă înaintea lui Dumnezeu înseamnă să-L cunoaştem în plinătatea Lui.

Solidaritatea şi viaţa creştină

Mi–am comandat colecţia Împărăţia Interioară, volumul 1, din operele adunate ale Mitropolitului Kallistos Ware. Scriind un eseu despre martiraj, Mitropolitul Kallistos oferă următoarea observaţie şi poveste:

Această noţiune de schimb, de solidaritate în suferinţă, constituie una din temele cele mai importante ale lui Martin Buber de Hasidim. Se spune despre unul dintre cei mai atractivi profesori hasidici, rabinul Zusya, „el a simţit păcatele oamenilor pe care i–a cunoscut ca ale lui proprii, şi s–a acuzat el însuşi pentru ele.” Atât de puternic era sentimentul său de identificare despre care ar putea spune un anumit om care a fost un păcătos, „am coborât toate treptele până când am fost cu el, şi am legat rădăcina sufletului meu la rădăcina lui.” Acesta este înregistrarea lui Rabbi Moshe Leib, care era bolnav de doi ani şi jumătate, chinuit de durere: „el a crescut mai mult şi mai sigur că el suferea de dragul lui Israel, şi  durerea lui nu a crescut mai puţin, dar a fost transfigurată.”

Pentru a face suferinţele altora a lui proprii, să coboare toate treptele până este cu cel mai păcătos, să lege rădăcina sufletului păcătosului la rădăcina sa proprie, să sufere de dragul lui Israel, atât​​ Vechiul şi Noul – este exact ceea ce a facut Hristos, şi martirii sunt capabili să facă acelaşi lucru tocmai pentru că sunt convinşi că Hristos suferă cu ei. Aplicând testul catolic al Părintelui Aleksandr Elceaninov, putem defini ca martir chintesenţa persoanei din Biserică: „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă cu el”(1 Corinteni 12:26), se spune despre Biserică. Dacă noi nu simţim acest lucru, nu suntem în Biserică.

…. Solidaritatea, partajarea reciprocă, este, de asemenea, o trăsătură în martirajul dominant al vieţii monahale. Nu numai că monahul, trăind în comunitate împarte cu ceilalţi munca şi rugăciunea sa zilnică, împreună cu toate posesiile sale, dar poate fi, de asemenea, chemat să exprime această solidaritate la un nivel mult mai adânc. Sfântul Simion Noul Teolog s–a rugat la Dumnezeu, aşa ne spune, „cu lacrimi…şi cu tot sufletul său,” ca fraţii săi să intre în Rai cu el, sau dacă nu, să poată fi condamnat la iad cu ei. „Spiritual era legat de ei cu o iubire sfântă, în Duhul Sfânt, el nu a vrut să intre în Împărăţia Cerurilor dacă aceasta ar însemna că va fi separat de ei. „

Legat aşa cum este în acest mod cu fraţii săi, călugărul – ca şi Zusya – ia vina lor asupra lui însăşi şi se uneşte cu ei în pocăinţa lor. În scrierile Sfinţilor Părinţi sunt multe povestiri ca următoarea:

Doi fraţi s–au dus la piaţă să–şi vândă munca mâinilor lor. În oraş au mers pe drumuri diferite, şi unul din ei a căzut în preacurvie. După un timp celălalt călugar l–a întâlnit şi i–a spus: „să ne întoarcem la celula noastră, frate.” Dar primul a răspuns „nu vin.” Şi celălalt l–a întrebat, spunând: „de ce nu, fratele meu?” şi acesta a spus: „când ne–am despărţit, am căzut în preacurvie.” Atunci celălalt, dorind să–l recâştige, a început să–i spună: „când te–am părăsit, acelaşi lucru mi s–a întâmplat şi mie. Dar să mergem şi să facem penitenţă grea, şi Dumnezeu ne va ierta.” Astfel ei s–au întors şi i–au spus bătrânului ce li s–a întâmplat; şi bătrânul a împărţit împreună cu ei regulile penitenţei pe care trebuiau să o facă. Astfel acela a oferit pocăinţa din jumatatea celuilalt, ca şi cum el însuşi ar fi păcătuit. Dumnezeu, văzând munca sa din dragoste, după câteva zile i–a descoperit unuia dintre bătrâni că, datorită dragostei mari a fratelui care nu a păcătuit, El l–a iertat şi pe fratele care a păcătuit. Asta înseamnă să–şi pună viaţa unul pentru altul.

Mai adaug o poveste a mea proprie. În 1988, un an foarte dificil de tranziţie din viaţa mea, un tânăr cuplu, prieteni creştini, dar nu enoriaşi, au venit să–mi povestească despre îngrijorarea lor privind faptul că eram fumător (foarte trist, dar adevărat). Mi–au spus că erau convinşi că slujirea mea ar fi mult mai efectivă dacă nu aş fuma. Au fost foarte atenţi să nu ducă conversaţia către o pantă a vinovăţiei. În loc, ei au spus: ”ştim că este foarte greu când încerci să te laşi. Am început o săptămână de post pentru tine (era într–o zi în care ei nu au mâncat nimic) şi îl rugăm pe Dumnezeu să–ţi dea harul să te laşi. Vrem doar să ne anunţi când să ne oprim din post.”

Am răspuns cu recunoştinţă şi nu am luat–o ca o învinovăţire (ei nu m–au făcut să simt astfel). Într–adevăr, nu am făcut nimic în ceea ce priveşte aceasta până în Postul Mare din acel an. În acel Post am lăsat ţigările la o parte, şi cu toate că a fost o luptă, am făcut ceea ce am eşuat de atâtea ori înainte: am renunţat şi am rămas aşa. Harul lui Dumnezeu, rugăciunile prietenilor, sacrificiul lor voluntar în ceea ce mă priveşte, toate acestea au luminat povara până la un punct în care mi–a fost imposibil înainte. A fost un moment profund de schimbare în viaţa mea şi una dintre cele mai pregnante experienţe ale harului pe care am cunoscut–o vreodată – în special întinsă, aşa cum a fost, după o perioadă de săptămâni sau luni. „Suferă cu cei care suferă.”

Miracolele şi creaţia

Există un aspect al utilizării moderne a cuvântului „minune”, care este un pic problematic. Deşi este adevărat că există imnuri ortodoxe care atunci când se referă la anumite evenimente dramatice folosesc expresia „ordinea naturii este răsturnată,” acest lucru este departe de a fi o declaraţie teologică a ceea ce ştim ca miraculos. O înţelegere comună în lumea seculară a cuvântului „miraculos” este că acesta este cumva o perturbare a ordinii naturale – ceva care nu face parte din lumea noastră. Clasic, „dovada” miracolului folosită în unele părţi ale lumii creştine este că nu trebuie să aibă nicio explicaţie „naturală” sau „ştiinţifică”. Mi se pare că această abordare face o distincţie inadecvată şi radicală între acţiunile lui Dumnezeu şi acţiunile naturii: este mai mult „un univers cu două etaje” despre care am scris pe larg.

Cele două poveşti cu animale, pe care le–am postat pe site, sunt ambele explicabile prin mijloace naturale. Astfel, mulţi, atât credincioşi şi necredincioşi, ar spune, „Acestea nu sunt miracole.” Cu toate acestea, în universul nostru secularizat cu două etaje acest lucru este echivalent cu a spune „nu are nimic de a face cu Dumnezeu.” Şi acest lucru este problematic.

Răscumpărare pe care noi o aşteptăm nu este o răscumpărare care distruge sau ignoră natura. Răscumpărarea noastră este la fel cu o răscumpărare de ordin material:

Într’adevăr, eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu au nici o însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi. Fiindcă nerăbdătorul dor al făpturii cu nerăbdare aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o – cu nădejdea însă că şi ea, făptura însăşi, se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că pân’acum toată făptura suspină laolaltă şi suferă’n durerile naşterii. Dar nu numai ea, ci şi noi, cei ce avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm lăuntric, nerăbdători aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Căci prin nădejde ne-am mântuit; a vedea însă ceea ce nădăjduieşti, aceea nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva în ceea ce se vede? Dar dacă nădăjduim în ceea ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare. (Romani 8:18-25).

Răscumpărarea lumii nu se face altundeva decât în lume – deşi se ridică la un nou mod de existenţă. Deci, de asemenea, nu încetăm de a fi umani în înviere, nici nu încetăm să avem corpuri: corpurile noastre, cu toate acestea, există într-un mod nou.

Minunile, aşa cum lumea le înţelege, sunt lucruri care dovedesc existenţa lui Dumnezeu – şi astfel, devin puncte de argumentare pentru cei care nu cred. O astfel de argumentare bazată pe dovezi miraculoase nu este temelia credinţei adevărate. Dumnezeu, care S–a făcut cunoscut pe Sine în Hristos este „prezent peste tot şi este împlinirea tuturor lucrurilor”, aşa cum se spune în rugăciunea „Împărate Ceresc.” Isaia spune că „plin e tot pământul de slava Ta” (Is. 6 : 3). Epoca actuală şi–a  construit viziunea despre lume, astfel ca slava lui Dumnezeu să nu se vadă nicăieri. Dar aceasta este o vedere depravată – o manifestare modernă a căderii.

Cu astfel de limitări, chiar eforturile bine intenţionate pot fi direcţionate greşit. Astfel, există o tendinţă în momentul nostru actual de a pune semnul egal între încălzirea globală şi apocalipsă şi imaginaţi-vă că eşecul de a controla şi de a gestiona acest fenomen va aduce judecata lui Dumnezeu asupra noastră. Este adevărat că ar trebui să trăim corect cu creaţia şi ca administratori a ceea ne–a fost dat. Dar speranţa noastră nu trebuie găsită într-o nouă tehnologie sau ecologie, prin care să reuşim să controlăm clima. Dumnezeu nu este necesar pentru astfel de proiecte creative – deşi mulţi se vor folosi de Numele Lui pentru a subscrie eforturile lor.

O transformare mai radicală (ca şi administrare) ne este cerută. Această transformare ne este prima dată făcută cunoscută în întruparea lui Hristos, în care „materia devine mijloc de mântuire” (în scrierile Sf. Ioan Damaschin). Zilnic ne sunt făcute cunoscute tainele Bisericii în care elementele simple ca pâinea, vinul, apa, uleiul, punerea mâinilor şi alte acţiuni sunt mijloace prin care mântuirea noastră este eficientă în noi şi ne este făcută cunoscută. Acesta este transformarea Creaţiei şi transformarea sinelui nostru chiar prin mila lui Dumnezeu.

Binecuvântarea obiectelor din această lume nu le face să fie altceva decât ceea ce sunt (fac o excepţie a elementelor euharistice, pentru care trebuie să fie rezervată o discuţie diferită). Aceasta le arată a fi într-o poziţie unică cu Dumnezeu şi cu energiile Sale divine. Dar marea binecuvantare a apelor sau binecuvântarea apei la Sfântul Botez nu face apa să fie ceva care nu este apa. Acest lucru a fost puternic subliniat în inima mea, atunci când, stând la râul Iordan anul trecut, am auzit cuvintele de  binecuvântare de la episcopul care slujea „Trimite binecuvântarea Iordanului …” Ne rugăm să facem râul Iordan să fie Râul Iordan? Da, într-un sens important, asta facem.

Răscumpărarea noastră în cursul acestei vieţi este, printre altele, o recuperare a umanităţii noastre adevărate. Hristos este „pe deplin uman” (şi „pe deplin divin”). În cuvintele lui Kallistos Ware, El este primul „Om pe deplin uman.” Cel puţin am putea spune că, în comparaţie cu umanitatea lui Hristos – umanitatea noastră este ruptă. Astfel, această viaţă este trăită într–o  restabilire a gloriei care este adecvată fiinţelor umane.

Cred că slava este dezvăluită în mai multe moduri – cele mai multe ar putea să nu fie recunoscute ca „miraculoase”. Iubeşte–ţi duşmanul, este, probabil „miraculos” atunci când apare, de fapt, este unul dintre modurile în care este descoperită slava „miraculoasă”.. Dragostea pentru prieten – iubirea pentru lup şi pasăre (şi întreaga creaţie) sunt, de asemenea, revelatoare. Icoana noii creaţii se manifestă în astfel de momente.

Cred că o imagine corectă a lumii noastre este de a vedea caracterul său iconic. Creaţia este o „fereastră” spre cer – slava prin care se manifestă. Sfântul Ioan Gură de Aur a spus odată că „cel care dă la săraci este mai mare decât cel care ridică un om din morţi.” Este un simplu ecou al învăţăturilor Sfântului Pavel din 1 Corinteni 13 („daca nu am dragoste …” ).

Nu ştiu povestea Sfântului Serafim cu ursul sau a Sfântului Francisc şi a lupului din Gubbio (şi alte poveşti similare). Dar ele conţin mai mult decât povestea unui spectacol de circ. Prietenia dintre om şi natură este o reflectare a lui Dumnezeu, care a văzut creaţia şi a spus: „Este bine.”

Ştiu că atunci când văd un călugăr mergând pe jos cu un lup, prieten la prieten, ceva în inima mea tresaltă şi spune, „Este bine.”

Prezenţa în absenţă

De când am început subiectul despre cunoaştere mistică a lui Dumnezeu, m-am gândit, începând cu 2010, să republic acest articol. Mi-am amintit de el printr-o reflecţie minunată al lui Jan Beare – o lectură plăcută.

Există un aspect ciudat privind prezenţa lui Dumnezeu în lumea din jurul nostru. Acest aspect este absenţa lui aparentă. Am citit cu fascinaţie (pentru că eu nu sunt filosof, cu atât mai puţin un om de ştiinţă) discuţiile din jurul „designului inteligent” şi altele asemănătoare. Eu înţeleg că toată lumea este de acord cu faptul că universul este minunat şi frumos doar pus împreună (eu nu mă pot gândi la un univers mai bun). Dar începe apoi despărţirea de viziuni, cum unul îl vede pe Dumnezeu pretutindeni şi un altul nu–L vede nicăieri. Cu siguranţă nu au nevoie de motiv ca să–L nege, deşi nici  motiv să fie forţat să-L recunoască. Mi-am petrecut cea mai mare din viaţa mea în jurul valorii acestor argumente – un loc sau altul. Eu pot sta în loc şi să văd atât prezenţa cât şi absenţa.

 Dar, cum anii au trecut, am ajuns să văd ceva ce n-am văzut niciodată înainte – prezenţa în absenţă. Nu vreau să sune prea mistic – numai că văd în ascunderea lui Dumnezeu o revelaţie a dragostei Sale. Creatorul nostru, al tuturor, ne atrage spre El şi la cunoştinţa Lui, cu sugestii şi sesizări, cu semne văzute şi nevăzute încă.

 Capacitatea de negare ciudată că El ne părăseşte este spaţiul în care iubirea se naşte. Dragostea nu poate fi forţată, nu poate fi cerută. Ea trebuie să vină ca un dar, născută din dorinţa de a dărui. Pentru a–i arăta lui Dumnezeu încrederea că ceea ce văd este într-adevăr dovada înţelepciunii în care El a făcut toate lucrurile este tot un spaţiu – unul pe care Dumnezeu îl umple cu Sine şi ecoul, da, că universul strigă înapoi la noi.

Acesta este locul unde am obosit să aduc argumente – nu pentru că ele nu trebuie să fie făcute – ci pentru că devine greu să aud tăcerea în zgomotul propriilor noastre voci – o tăcere care ne invită să auzim sunetul vocii lui Dumnezeu care descoperă totul în jurul nostru.

 Sunt mai multe de spus – dar nu acum.

 

 

Frumuseţea – marele mister

După ce am vorbit despre lume aşa cum probabil nu este cel mai bine înţeleasă (teologic), în termeni de cauză şi efect, îmi întorc atenţia pentru o perioadă scurtă de timp la misterul frumuseţii. Dumnezeu a creat lumea şi a spus că este frumoasă, dar atât în ebraică cât şi în greacă traducerea acestei afirmaţii din Geneza are dublu-sens de frumos. Lumea nu este numai bună în creaţia sa, dar este la fel de bine creată şi în frumuseţe. Desigur, lumea este căzută mult şi frumuseţea cu care ne întâlnim este desfigurată. Şi totuşi, caracterul omniprezent al frumuseţii demonstrează cât de puţin îşi păstrează universul ceva din originile sale. Înţelegerea ortodoxă a mântuirii, ca participare la Dumnezeu, este de asemenea descrisă, din timp în timp, ca o restaurare a frumuseţii noastre originale. Acest lucru poate veni numai prin participarea noastră şi comuniunea cu Dumnezeu. Se subliniază din nou caracterul personal a tot ceea ce există (sau cel puţin în potenţialul personalităţii). Frumuseţea nu este o categorie care poate fi separată de personalitate (cel puţin cred eu că nu poate fi). Următorul articol este de anul trecut, dar este o revizuire fructuoasă a acestei înţelegeri importante.

 +++

 Marea taină a frumuseţii este că declaraţia cea mai profundă din întreaga istorie umană este Hristos răstignit. Experienţa umană a frumuseţii este bine descrisă de Isaia:

Doamne, cine i-a dat crezare auzului nostru? şi cui i s’a descoperit braţul Domnului? Noi ca pe un copil L-am vestit înainte-I, ca pe-o rădăcină în pământ însetat: nu are chip şi nici mărire; noi L-am văzut, dar El n’avea nici chip, nici frumuseţe. Ci Îi era chipul nevrednic de cinstire şi mai prejos decât acela al fiilor oamenilor. El era un om în suferinţă şi obişnuit să rabde slăbiciune; că faţa Şi-a întors-o: defăimat a fost, iar nu’mbrăcat în cinste. El păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere, dar noi Îl socoteam că de la Dumnezeu se află El întru durere, chinuri şi necaz. El însă pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a pătimit; pedeapsa păcii noastre asupra Lui era şi noi prin rana Lui ne-am vindecat. (53:1-5).

 Hristos nu a avut „nicio frumuseţe pe care ar trebui să ne–o dorim”. Cum este posibil ca regele Gloriei ar trebui să nu aibă nicio frumuseţe? Acesta este în sine misterul frumuseţii: se află ascunsă sub suferinţele lui Dumnezeu. Această imagine este extinsă în aceeaşi lume în sine. Poveştile noastre despre frumuseţe duc cu ele, de asemenea, fragilitatea frumuseţii. Frumuseţea copilul meu este îngrozitor de fragilă, astfel că inima mea de părinte tremură la fiecare gând. Frumuseţea creaţiei în sine este fragilă la fiecare pas. Frumuseţea nu poate rămâne stabilă în sine – este la fel de efemeră ca toate formele de viaţă create. Dacă Frumuseţea există ca să nu aibă sens –sensul de dincolo de momentul său, atunci aceasta trebuie să fie cumva subscrisă.  Cu nimic inferioară, frumuseţea îşi bate joc de noi toţi, ne tachinează într-o lume care ne bântuie numai cu ceva care nu poate fi.

Dar astfel este taina frumuseţii că într-adevăr este subscrisă misterului suferinţei lui Dumnezeu. Ceea ce pare a fi caracterul efemer al frumuseţii proprii a lui Dumnezeu – învăluită în chipul afectat şi aflat în dificultatea răstignirii – este în fapt, nimic mai puţin decât frumuseţea veşnică a lui Dumnezeu Însuşi acum apăsând în cea mai profundă urâţenie pe care lumea o poate oferi – boala şi moartea. Pentru că imersiunea lui în urâţenia lumii este scufundarea noastră în frumuseţea lumii sale. „Prin rănile Lui suntem vindecaţi”.

 Şi este aceeaşi promisiune la toată frumuseţea acestei lumi. Deşi trece, ceva mai mare deţine încă promisiunea:

Glasul Celui ce zice: „Strigă!“, iar eu am zis: „Ce voi striga?“. „Tot ce e trup e iarbă şi toată slava omului e ca floarea ierbii; iarba s’a uscat, floarea s’a scuturat, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac“. (Isaiah 40:6-8).

 Acelaşi cuvânt este Cuvântul, lovit pe Cruce dar ridicat în plinătatea frumuseţii. Şi în El toată frumuseţea este ridicată:

Într’adevăr, eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu au nici o însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi. Fiindcă nerăbdătorul dor al făpturii cu nerăbdare aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o – cu nădejdea însă că şi ea, făptura însăşi, se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că pân’acum toată făptura suspină laolaltă şi suferă’n durerile naşterii. Dar nu numai ea, ci şi noi, cei ce avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm lăuntric, nerăbdători aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Căci prin nădejde ne-am mântuit; a vedea însă ceea ce nădăjduieşti, aceea nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva în ceea ce se vede? Dar dacă nădăjduim în ceea ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare. (Romans 8:18-25).

De acum vom vedea o frumuseţe mai fragilă – suficientă pentru a rupe inima. Dar cu inima zdrobită poate fi înţeleasă fragilitatea lui Dumnezeu, care este nimeni altul decât vindecarea de toată frumuseţea, răscumpărarea de toate lucrurile. Cu astfel de cunoştinţe putem spune cu fidelitate: Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Paradoxul rugăciunii

Scriind despre experienţele sale în rugăciunea pentru bolnavi, Stareţul Sofronie scrie:

 Nu este încă clar pentru mine de ce rugăciunea mea mai puţin intensă ar putea face uneori ca boala să ia  o întorsătură favorabilă, în timp ce în alte dăţi rugăciunea mai profundă nu a adus nicio îmbunătăţire vizibilă.

                                                                                                                Din Despre Rugăciune.

 El spune mai târziu că nu a solicitat niciodată darul vindecării, dar a făcut totul după voia lui Dumnezeu, „Cine ştie de ce are nevoie fiecare om pentru mântuirea lui.”

 Aceasta este parte a paradoxului rugăciunii. Suntem obişnuiţi mai ales în lumea noastră să gândim în termeni de „cauză şi efect”, iar acest lucru este uşor de transferat fenomenului de rugăciune. Desigur, acest lucru a condus la multe neînţelegeri şi mai mult decât la un mic abuz. Legătura directă între ardoarea rugăciunii şi eficacitatea ei este, într-adevăr, magie, nu creştinism. Şi magia este o tentaţie chiar şi în lumea modernă.

 Experienţa Stareţului Sofronie ar putea fi repetată din vieţile multor preoţi – cel puţin pe baza conversaţiilor pe care le–am avut de-a lungul anilor. Cei mai mulţi preoţi pe care îi cunosc pot împărtăşi poveştile recuperărilor miraculoase sau răspunsuri uimitoare la rugăciune. Şi totuşi, cei mai mulţi recunosc de asemenea, că aceste ocazii rămân paradoxale şi nu înrădăcinate în ei înşişi sau în ardoarea rugăciunii lor.

 Aceasta, desigur, nu este un motiv să nu se roage, nici să se roage fierbinte. Dar este un motiv de a schimba înţelegerea noastră departe magie către personal. Am scris înainte de toate că rugăciunea are ca obiectiv final comuniunea cu Dumnezeu. Chiar şi atunci când ne rugăm pentru bolnavi, suntem noi înşine în uniune cu Dumnezeu şi cu voia Lui, şi extindem această uniune faţă de cel pentru care ne rugăm. În acest sens, putem înţelege că unirea tuturor lucrurilor în Hristos aduce totul spre scopul său final (Efeseni 1:10). Rugăciunea noastră nu este cauza – Dumnezeu este cauza. În uniunea noastră cu toate lucrurile lui Dumnezeu este faptul că lumea se întoarce la cauza sa adevărată şi faptul că în ea ne putem bucura.

 Deseori bănuiesc că fenomentul de cauzalitate, aşa cum este înrădăcinat în fizică şi alte științe similare, este, probabil, un termen care induce în eroare atunci când se aplică la un univers adevărat al cărui existenţă este înrădăcinată în personalitate. Într-un astfel de univers, dragostea este o categorie mult mai importantă decât legătura de cauzalitate, în cazul în care legătura de cauzalitate are orice loc, în toate.

 În rugăciune ne confruntăm frecvent cu paradoxul – dar acesta este paradoxul lui Dumnezeu:

 O, cine e acela ce sfatul Mi-l ascunde şi-n noduri de cuvinte M’ascunde chiar pe Mine? Încinge-ţi bărbăteşte mijlòcu’n cingătoare: Eu întrebări voi pune, iar tu ai să-Mi răspunzi. Unde erai când Însumi întemeiam pământul? Hai, spune-mi, dacă ştii! Ştii oare cine-anume i-a hotărât măsuri, sau cine-a pus o plasă de funii peste el? şi, dacă-l ţin pilaştrii, în ce sunt ei înfipţi? sau cin’ i-a pus tărie de piatră unghiulară? hai, cine?; toate-acestea când stele se năşteau şi îngerii Mei (da, toţi!) Mă preamăreau în cor? (Iov 38:1-7)