Limba deţine multe secrete pe care le ignorăm. Unele secrete sunt destul de vechi. Dacă le acordăm atenţia cuvenită, suntem capabili de a descoperi lucruri pe care le știm deja, dar încă nu ştiam că le ştim. Fraza „Acum văd” sau alte utilizări diverse ale verbului a „vedea” ca o formă de „cunoaştere” este destul de veche în perspectiva ei. Cuvântul grecesc pentru cunoaştere este εἰδῶ, și, deși nu este evident, rădăcina ei este aceeași ca și a cuvântul latin „videre”, a „vedea”. Legătura dintre vedere şi cunoaştere pare instinctivă la un anumit nivel. Deși, dacă ne gândim mai bine, tipul de cunoaștere la care se referă este ea însăși foarte interesantă.
De exemplu, atunci când ne gândim la felul de cunoaștere, care este adesea descris ca fiind „obiectivă”, „a vedea” nu este deloc cuvântul potrivit. Imaginaţi-vă că aveţi posibilitatea de a întâlni pe Dumnezeu faţă în faţă. Eu îţi voi da două cuvinte pentru această întâlnire: „priveşte” şi „uită-te”. Aş putea „privi” la Dumnezeu, şi, probabil, (în scenariul meu imaginar) voi veni cu o descriere. Dar, „privirea” nu implică nici un nivel de cunoaştere. Dumnezeu este întâlnit ca obiect.
Când ne uităm la obiecte, nu facem adeseori nimic mai mult decât angajarea facultăţii raţionale, facultate critică a minţii noastre. Nu exista nici o investiţie particulară în obiectul în sine. Aceasta este cunoaşterea pe care am descris-o ca şi cunoaștere „de consum”. Magazinul meu alimentar este plin de obiecte. Cumpăr o parte din ele şi le mănânc.
Dar dacă spunem: „El a văzut pe Dumnezeu” este implicată un alt tip de cunoaştere. Într-adevăr, ar fi posibil să-l „vadă” pe Dumnezeu, şi totuşi să nu fie în măsură să descrie sau chiar să raţionalizeze ceea ce a văzut. Nu este doar cunoaşterea unui obiect – ci o întâlnire care îşi are originea în comuniune. Continuă lectura