„Nu există ‘obiecte’ în viaţa spirituală. Tot ceea ce există poartă cu sine posibilitatea comuniunii.”

Limba deţine multe secrete pe care le ignorăm. Unele secrete sunt destul de vechi. Dacă le acordăm atenţia cuvenită, suntem capabili de a descoperi lucruri pe care le știm deja, dar încă nu ştiam că le ştim. Fraza „Acum văd” sau alte utilizări diverse ale verbului a „vedea” ca o formă de „cunoaştere” este destul de veche în perspectiva ei. Cuvântul grecesc pentru cunoaştere este εἰδῶ, și, deși nu este evident, rădăcina ei este aceeași ca și a cuvântul latin „videre”, a „vedea”. Legătura dintre vedere şi cunoaştere pare instinctivă la un anumit nivel. Deși, dacă ne gândim mai bine, tipul de cunoaștere la care se referă este ea însăși foarte interesantă.

De exemplu, atunci când ne gândim la felul de cunoaștere, care este adesea descris ca fiind „obiectivă”, „a vedea” nu este deloc cuvântul potrivit. Imaginaţi-vă că aveţi posibilitatea de a întâlni pe Dumnezeu faţă în faţă. Eu îţi voi da două cuvinte pentru această întâlnire: „priveşte” şi „uită-te”. Aş putea „privi” la Dumnezeu, şi, probabil, (în scenariul meu imaginar) voi veni cu o descriere. Dar, „privirea” nu implică nici un nivel de cunoaştere. Dumnezeu este întâlnit ca obiect.

Când ne uităm la obiecte, nu facem adeseori nimic mai mult decât angajarea facultăţii raţionale, facultate critică a minţii noastre. Nu exista nici o investiţie particulară în obiectul în sine. Aceasta este cunoaşterea pe care am descris-o ca şi cunoaștere „de consum”. Magazinul meu alimentar este plin de obiecte. Cumpăr o parte din ele şi le mănânc.

Dar dacă spunem: „El a văzut pe Dumnezeu” este implicată un alt tip de cunoaştere. Într-adevăr, ar fi posibil să-l „vadă” pe Dumnezeu, şi totuşi să nu fie în măsură să descrie sau chiar să raţionalizeze ceea ce a văzut. Nu este doar cunoaşterea unui obiect – ci o întâlnire care îşi are originea în comuniune.

Dumnezeul viu şi adevărat, nu poate fi consumat, nici nu poate fi cunoscut de uneltele de consum

Eschimoşii chiar au într-adevăr peste 50 de cuvinte pentru zăpadă. În total, există aproximativ 180 de cuvinte pentru zăpada şi gheaţă. Există „aqilokoq” pentru „zăpada care cade încet” și „piegnartoq” pentru „zăpada [care este] bună pentru a conduce o sanie.” Există, de-asemenea, „utuqaq”, ceea ce înseamnă „gheaţă, care durează an după an” și „siguliaksraq”, „stratul de mozaic de cristale care se formează când marea începe să înghețe” și „auniq”, „gheaţa care este umplută cu găuri, precum brânză elvețiană”. Motivul, desigur, este simplu. Dacă informaţia despre zăpada şi gheaţă este o chestiune de supravieţuire, fiinţele umane dezvolta un vocabular suficient pentru a acoperi nevoia lor. Ei dezvoltă, de-asemenea, un ochi fin pentru zăpadă și gheaţă. Ei nu văd mai bine sau mai altfel decât oricine altcineva, ci acorda atenţie la anumite lucruri pe care alţii le ignoră.

Această realitate simplă poate fi deasemenea aplicată cuvintelor vieţii noastre duhovnicești. Limba noastră modernă poate face o distincţie între televiziunea de înaltă definiţie şi ultra-înaltă definiţie, sau chiar super-ultra-înaltă definiție (aceasta din urmă fiind atât de extremă în rezoluția sa că un eschimos ar putea-o folosi pentru a clasifica zăpada). Avem chiar cuvinte pentru particule sub-atomice. Dar, limba modernă este extrem de săracă în vocabularul ei spiritual. Cultura a fost copleşită de ideile şi conceptele psihologiei, împingând deoparte un întreg vocabular al experienţei umane. Unele dintre cuvintele experienței creştine clasice au dispărut cu mult înainte de perioada modernă (asta e o altă poveste).

Când cuvintele sunt absente, capacitatea de a percepe este redusă. Limba şi percepţia lucrează împreună. Sunt multe lucruri pe care nu le poți vedea până când nu ești învăţat să le vezi. (n.r. “Vezi ceea ce știi”) A avea cuvinte pentru astfel de lucruri este parte din procesul de învăţare pentru a vedea.

Așteptând cu răbdare

Hristos a zis: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca:21:19)

Ortodoxia presupune răbdare din partea noastră. Slujbele necesită răbdare –  ele durează o perioadă destul de îndelungată de timp și fără răbdare mintea ta nu se va opri din întrebări. Catehumenatul poate dura destul timp. Nu poți grăbi procesul de asimilare a atâtor învățături care constituie stilul de viață ortodox. Numai în timp se pot schimba lucrurile. Răbdarea este un cuvânt greu într-o cultură în care timpul înseamnă bani și în care mereu ni se pare că nu avem ce ne trebuie.

Dar deși cultura noastră s-a schimbat, ființa umană nu. Trec tot nouă luni până ajungem la împlinirea timpului în uter. Noi încă dormim o treime din viață. Încă îmbătrânim la aproximativ aceeași vârstă (Biblia vorbește despre vârsta de șaptezeci de ani, poate optzeci de ani și durata noastră de viață în medie încă nu a atins optzeci de ani). Dar harul, această viață minunată pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, de asemenea se adaptează vieții noastre ca ființe umane. Noi nu primim har și deodată devenim îngeri. Noi primim har, și întregul proces al mântuirii noastre este o chestiune de ani.

Familia mea și cu mine am împlinit 15 ani ca și creștini ortodocși în luna februarie. Am găsit câteva citate în cartea părintelui Siluan Athonitul. El menționează o perioadă de cincisprezece ani necesară pentru asimilarea harului în viața marilor asceți. Aceasta îmi spune ca nu sunt un mare pustnic. De asemenea îmi spune încă o dată „Fii răbdator”.

Istoria Bisericii împreună cu relația personală cu mulți pustnici m-a condus la concluzia că experința harului în cei care au L-au primit este asimilată în profunzime abia după ani de efort auster; harul apoi luând forma cunoașterii spirituale pe care prefer să o definesc ca și înțelepciune spirituală (dar nu în sensul academic al termenului).

Experiența istorică a Bisericii, în care îi includ pe Apostoli, pe Sfinții Părinți. pe cei din vechime dar și pe cei moderni, face posibil calculul periodei de asimilare ca fiind cel puțin cincisprezece ani. Astfel  epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel a fost scrisă la cincisprezece ani dupa ce Domnul îi apăruse pe drumul spre Damasc. Deseori perioada durează douăzeci, douăzeci și cinci, treizeci sau chiar mai mulți ani .

Evangheliștii și alti Apostoli și-au scris mărturiile și epistolele la mult timp după Înălțarea Domnului. Mulți dintre Sfinții Părinți au împărtășit lumii viziunile și experiențele lor abia atunci când parcursul lor pământesc era aproape de final. Mai mult de treizeci de ani au trecut înainte ca starețul să înceapă să scrie, cu cunoștiința dogmatiă matură, experiențele sale.
Asimilarea harului este un proces de durată.

Treziți-vă! Feriți-vă!

„Auzind veți auzi și nu veți înțelege, și văzând veți  vedea şi nu veti pricepe; Căci inimile acestor oameni s-au învârtoșat. Cu urechile greu aud și ochii lor s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înteleagă și să se intoarcă, și Eu să-i mântuiesc pe ei.”

                                                                                                                                     (Matei 13:14-15)

“De ce nu am văzut asta? Această  întrebare apare destul de des. Este experiența cea care ne spune că experiența însăși este eronată. Poate fi foarte supărator  atunci când realizăm că mașina din fața noastră a pus frână brusc. Poate fi deranjant și frustrant, atunci când ceva ce ar fi trebuit să fie observat și înțeles nu a reușit să fie perceput corect. Este o experiență obișnuită în viețile noastre și are un echivalent spiritual. Remediul ei este starea de veghe, de a fi treaz: nepsis. Hristos vorbește despre această stare a inimii în contextul venirii Sale:

                „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în ce zi vine Domnul vostru. Aceea cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine hoțul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. De aceea voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.”

                                                                                                                                            (Matei 24:42-44)

Cei care aplică acest verset abia în momentul celei de-a Doua Veniri, nu reușesc să înţeleagă  avertismentul său. Ei privesc către politicile lumii și încearcă să potrivească Biblia cu ciclul de știri.

 Dar Fiul Omului vine des la ei în mod neobservat și fără a fi luat în considerare. Ei devin inconștienți sub greutatea și tristețea falsei învățături. Am vazut recent un interviu pe Youtube cu unul dintre marii părinți contemporani ai Ortodoxiei. În timpul conversației părintele și-a îndreptat în mod repetat atenția spre starea inimii. Tânărul care coordona  interviul a continuat să îi adreseze întrebări despre evenimentele din lume. El vroia o profeție senzațională.

A fost oportunitatea spirituală a vieții, risipită. Tristețea inimii este probabil caracteristica fundamentală a zdrobirii noastre. După cum s-a menționat mai sus (Matei 13), este condiția care stă în calea vindecării și salvării noastre.

Care este natura stării de veghe (nepsis)?

Mântuirea în Sodoma și Gomora – Rugăciunile sfinților

Acesta este un exercițiu de lectură ortodoxă a Sfintei Scripturi.

Obiceiurile creștinilor moderni au radacini in istorie: istoria este ca o lentila prin care vedem lumea. Vedem o lume a cauzei și a efectului, și, pentru că trecutul este mai vechi decât prezentul, ne uităm în trecut pentru a găsi sursa prezentului nostru. Unele culturi au istorii mai bogate decât altele (memoria Americii se extinde, de obicei, doar pana la începutul ciclului actual de știri). Aceeași mentalitate guvernează și felul în care citim Scriptura. Pentru mulți, Scripturile sunt o relatare divin inspirată a istoriei poporului lui Dumnezeu. Acea istorie este citită ca fiind istorie, percepută ca istorie și aplicată în prezent prin extragerea lecțiilor de istorie. Orice provocare asupra caracterului istoric al unei relatări este văzută, prin urmare, ca un asalt asupra autorității și integrității Scripturii în sine.

Dar această istoricizare radicală a Scripturilor este relativ noua: există și alte modalități de lectură, care adesea relevă cu mult mai mult tainele lui Dumnezeu. Un exemplu excelent găsim în epistola Sfântului Pavel către Galateni. El stabilește o dogmă printr-o interpretare alegorică sau tipologică a poveștii Sarei și a lui Agar. Ne-am putea întreba, „Cum poți să spui că Agar este muntele Sinai din Arabia? De unde ai luat toate astea? „

Interpretarea sa în mod sigur nu au fost găsită în contextul istoric. Sensul constă în forma poveștii în sine, Învierea lui Hristos fiind elementul interpretativ primar. Hristos este Copilul Făgăduinței, Unul-născut, care este oferit lumii spre mântuire, și totodată El înlocuiește mielul. Eforturile lui Avraam de a crea propriul legământ îndeplinit (acela de a avea un copil cu Agar), sunt văzute drept o infidelitate, ce înseamnă respingerea lui Hristos.

Vom vorbi mai jos despre o meditație similara la povestea distrugerii Sodomei și Gomorei – o lectură non-istorica, care oferă o înțelegere a tainei lui Hristos și a drumului mântuirii.

Scoatem pentru moment Sodoma și Gomora din domeniul speculațiilor istorice. Ceea ce rămâne este relatarea din Facere cap.18. Dumnezeu i se înfățiseaza lui Avraam sub imaginea celor trei îngeri (relatarea oscileaza în mod straniu între singular și plural – Părinții au văzut acest lucru ca o prefigurare a Sfintei Treimi). În cursul vizitei Sale Dumnezeu vorbește:

Moartea lui Hristos şi schimbarea omului

 Dintre gânditorii străluciţi ortodocşi contemporani face parte şi părintele John Behr, decanul Seminarului Sfântul Vladimir. Am avut ocazia să-l ascult recent, pentru câteva zile, în cadrul unei conferinţe în Florida. Pregăteşte o nouă carte care va fi publicată în această toamnă, în care îi poartă pe cititori la locul morţii – moartea lui Hristos – şi ne arată adevărul comuniunii şi învierii noastre în Hristos. Am ratat săptămâna acesta unul din subiectele lui, dar aştept cu nerăbdare cartea (căreia îi voi face, fară îndoială, o recenzie şi o voi posta pe blog). Este vorba de o scurtă meditaţie asupra Schimbării prijeluite de unele din reflecţiile lui. Aşa cum se întâmplă totdeauna la părintele John, ceea ce este nou şi unic, nu este gândirea originală (căci ea aparţine Sfinţilor Părinţi si în cele din urmă lui Hristos), dar ne ajută prin abilitatea lui să vedem ceea ce noi trecem prea uşor cu vederea.

Povestea creării noastre în Geneză, este întreruptă la un moment dat. Sfânta Treime spune: “Să facem om după chipul si asemănarea noastră” şi în acest moment opera de creare a omului începe. Dar crearea omului nu se întâmplă la fel ca în cazul celorlalte lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut. Căci, atunci când a creat stele şi copacii, cerul şi pământul, Dumnezeu a spus: “Să fie…!” Şi aşa a fost. Dumnezeu s-a uitat la ceea ce a făcut şi a spus: “Este bine.” Dar când îl crează pe om are loc o discuţie: “Să facem…” Îl alcătuieşte pe om din pământ şi suflare de viaţă. Dar, Dumnezeu uitându-se la om nu spune: “Este bine” ci, uitându-se la el spune: “Nu este bine.” Primul “nu este bine” din toată creaţia se referă la faptul că omul este singur. ”Nu este bine ca omul să fie singur.” Apoi a adus în faţa omului toate animalele şi i le-a dat în stăpânire. Însă a văzut Dumnezeu că omul nu avea  ajutor potrivit pentru el.

Prima afirmaţie că este bine apare atunci când este creată femeia “Os din oasele mele şi carne din carnea mea.” Omul nu mai este singur acum. Dar aceasta nu reprezintă binele final. Crearea omului, bărbat şi femeie este însă întreruptă de păcat şi este deraiată de la planul lui Dumnezeu. Aşezaţi în grădina Raiului, sunt avertizaţi să nu mănânce dintr-un anumit pom căci “În ziua în care veţi mânca, veţi muri.” Sfântul Atanasie spune că moartea apare astfel ca o consecinţă a refuzului lui Adam si al Evei de a trăi după asemănarea lui Dumnezeu. Ne-am întors la nimicul din care am fost creaţi. Păcatul este aşadar o perturbare a creării omului.