Lipsa comuniunii cu Dumnezeu corupe totul în noi

Conversaţii recente m-au readus la importanţa fundamentală a acestui subiect. Puţine lucruri sunt atât de esenţiale în ceea ce priveşte Noul Testament precum este adevărul comuniunii (koinonia). Aceasta înseamnă un scop comun, o împărtăşire şi participare la acelaşi lucru. Acest caracter comun sau împărtăşire stă în însăşi esenţa mântuirii noastre. Această comuniune este descrisă în ,,Rugăciunea arhierească a lui Iisus”:

„Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan, 17:20-23).

Continuă lectura

Apocalipsa acum

Puţine învăţături ale credinţei creştine sunt atât de uşor de răstălmăcit şi de  aplicat greşit precum sunt lucrurile referitoare la ,,Sfârşitul Lumii”.  Istoria creştinismului, atât din Est, cât şi din Vest, oferă numeroase exemple de  răstălmăciri răspândite – dintre care unele au dus la masacre şi la cele mai defavorabile momente din istoria Bisericii. Tocmai de aceea, apocalipticismul, credinţa într-un sfârşit al istoriei, a avut un puternic impact asupra culturilor în care creştinismul a stăruit. Numeroase utopii (marxismul, fascismul, milenarismul sectar) sunt toate rezultate ale unei greşite înţelegeri ale concepţiei creştine.

Acestea nu sunt invenţiile creştinătăţii – însă cu greu ar fi putut avea originea în oricare altă cultură. Acelaşi lucru poate fi spus despre variate distopii (credinţa în vremuri grele şi foarte dificile). Reprezentările sfârşitului lumii pot fi interpretate în ambele feluri. În orice caz, cele mai rele consecinţe se găsesc, în general, în grupuri care nu cred doar într-o formă sau alta de apocalipticism, ci cred că propriile lor acţiuni pot avea efecte directe asupra sosirii sfârşitului.

O grămadă de secte apocaliptice s-au format din variate erezii creştine de-a lungul secolelor, multe dintre ele pe pământul american, un ţinut ai cărui primi colonişti europeni au avut o fermă viziune apocaliptică asupra lumii. Chiar şi islamismul, descris uneori de către părinţii ortodocşi ca fiind mai degrabă  o ,,erezie” decât o ,,nouă religie”, are elementul său apocaliptic, mai ales în interiorul grupărilor extreme.

Deci care este esenţa apocalipticismului fals şi care este esenţa interpretării ortodoxe a Sfârşitului? În mare, elementul de bază al falsului apocalipticism este înrădăcinat într-o viziune liniară a istoriei, în care totul este interpretat în mod literal. Timpul liniar permite doar o succesiune de momente, a căror cauză este găsită în momentul precedent. Dumnezeu poate interveni în această procesiune liniară, dar caracterul liniar al acţiunilor nu este schimbat. Putem afirma că în acest model istoria poate fi schimbată, însă nu esenţa şi trăirea timpului.

Asemenea liniaritate şi interpretare literală pot adesea să îşi reducă iubitorii la caricaturi ale lui Jerry Fletcher, aproape psihoticul protagonist în filmul Teoria Conspiraţiei (1997). El a citit cu grijă o mulţime de cotidiene, căutând probe, găsind legături unde niciuna nu exista (dar şi găsind întâmplător unele, de dragul intrigii filmului).

Sfârşitul, aşa cum este el înţeles în teologia Ortodoxă, nu este o cosmică teorie a conspiraţiei, elaborată cu grijă în interiorul cronologiei liniare a istoriei umane. Ziarele noastre nu conţin indicii şi chei ascunse de aparenţă. Cu adevărat, întreaga concepţie liniară asupra vieţii şi a timpului nu ne ajută să înţelegem Paştele Domnului şi ceea ce se întâmplă în Învierea lui Hristos.

Limbajul Scripturii, atât în cursul slujirii lui Hristos şi în special în descrierile întâlnirilor dintre El şi apostoli după înviere, este destul de neobişnuit, mai ales referitor la modul de a trata timpul. Vă este cunoscută afirmaţia lui Hristos: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat. Deci au zis iudeii către El: Încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam? Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam.” (Ioan 8:56-58).

În mod evident, textul face referire la pre-existentul Fiu al Lui Dumnezeu –  însă afirmaţiile lui Hristos dărâmă cu totul sensul normal al timpului. Afirmaţiile sale sunt mai mult decât un simplu exerciţiu psihologic jucat de Hristos – acestea sunt dezvăluiri ale ,,distorsionării” (probabil reconfigurării) şi împlinirii timpului. Hristos, în Apocalipsa Sf. Ioan, spune: “Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.” (Apocalipsa 22:13). Acest enunţ, o proclamare clară a divinităţii lui Hristos, este făcut doar în termeni temporali – dar în fiecare dintre cele trei cazuri, termenii temporali sunt fireşte contradictorii. Temporalitatea lui Hristos nu poate fi definită numai în termeni liniari.

Sf. Ioan lasă din nou temporalitatea în urmă în afirmaţia: „Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat.” (Apocalipsa 13:8).

Hristos este fără îndoială răstignit pe Cruce în istorie, şi totuşi Sf. Ioan îl identifica pe acel Hristos cu Mielul înjunghiat ,,de la întemeierea lumii”. Paştele lui Hristos este atât ,,istoric”, cât şi cosmic, depăşind timpul.

Aceasta depăşire a istoriei şi a timpului este o componentă esenţială în înţelegerea ortodoxă a închinării (şi până la urmă – a întregii noastre vieţi). Începem Sfânta Liturghie rostind cuvintele: ,,Binecuvântată este Împărăţia… ”. Preotul nu spune: ,,Binecuvântată este Împărăţia Ta care va să vină…”. El binecuvântează Împărăţia care este; ca urmare, atunci când îi mulţumim lui Dumnezeu, stăm înăuntrul Împărăţiei Sale. În cursul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur, preotul se roagă şi mulţumeşte la timpul trecut pentru minunata a doua venire a lui Hristos. Ce poate însemna un asemenea limbaj?

Înseamnă că fiind botezat cu Hristos în moartea Sa şi ridicat sub chipul Învierii Sale, timpul s-a decalat de la timpul acestei perioade, şi acum participă la timpul epocii ce urmează. Ne aflăm în comuniune cu Alpha şi Omega: Începutul şi Sfârşitul sălăşluieşte în inimile noastre.

Mulţi au respins Începutul şi Sfârşitul în favoarea unui ,,Hristos liniar”, fie pierduţi în căutarea ,,Iisusului istoric”, fie cercetând cu furie Bibliile şi ziarele, căutând semne ale apropierii liniare ale unui Hristos mărginit de timp. Un asemenea Hristos reduce religia creştină la teorii şi moralisme. Hristosul liniar nu salvează, nu poate salva. Ce este mărginit în timp este limitat în moarte. El, care cu moartea a călcat în picioare pe moarte, a zdrobit sub tălpi şi timpul prin timp şi ,,ne-a dus la Împărăţia care va veni”.

Cu o asemenea transformare în vieţile noastre, putem înceta să trăim ca prizonieri în propria noastră eră, aşteptând întoarcerea unui Dumnezeu exilat. Dumnezeu este cu noi şi face ca noi să fim cu El.

Iubirind un Dumnezeu mânios

death-for-dostoevsky1Nu sunt deacord cu sistemele teologice care au la bază un Dumnezeu mânios şi supărat a cărui dreptate trebuie împlinită – dar îi înţeleg pe cei care fiind crescuţi sau educaţi în medii evalvioase înţeleg Sfânta Scriptură la nivelul literei şi sunt puşi în încurcătură de oameni ca mine, care căută să-l arate pe Dumnezeu fără să pedepsească mânios sau supărat pe cei ce merită (chiar dacă face asta „din dragoste”).

Unele contradicţii referitoare la diferenţele dintre Dumnezeul iubirii şi Dumnezeul mâniei le-am avut în minte la 13 ani şi atunci am avut prima mea atitudine respingătoare faţă de creştinism. Ştiu din experienţă că aceste chestiuni despre mânia sau iubirea lui Dumnezeu au circumstanţele lor teologice.

Sunt conştient de încercările de aborda această imagine mânioasă în manierea semitică de înţelegere a lui Dumnezeu. Unele din acestea vin din surse ortodoxe. Unele mărturii semtice ca ceea a Sfântui Isaac Sirul nu erau nici pe departe dominate de aşa-zisa înţelegere semită.

Sunt mai multe citate ale Sfinţilor Părinţi pe care vreau să vi le ofer:

Din Sfântul Antonie, Filocalia volumul I:

Dumnezeu este  bun, drept  şi neschimbat. Acum dacă cineva se gândeşte că e rezonabil şi adevărat să afirmi că Dumnezeu nu se schimbă, ar întreba deasemenea cum e posibil să spunem că Dumnezeu se bucură de cei buni, că-şi arată milă faţă de cei ce-L slăvesc pe El, sau că-şi întoarce faţa de la cei răi şi că se supără pe păcătoşi. La aceasta trebuie să răspundem că Dumnezeu nici nu se bucură nici nu se supără, pentru că a te bucura şi a te supăra sunt patimi; nici nu este încântat de darurile celor ce-L slăvesc pe El, pentru că asta ar însemna că este ispitit de plăcere. Nu e bine să spunem că dumnezeirea simte plăcere sau neplăcere din partea stării umane. El e Bun, şi întotdeauna dăruieşte binecuvântări şi niciodată nu face rău, rămânând mereu la fel. Noi oamenii, pe de altă parte, dacă rămânem buni asemănându-ne cu El, suntem uniţi cu El,  dacă devenim răi neasemănându-ne cu El suntem separaţi de El. Trăind în sfinţenie rămânem credicioşi lui Dumnezeu; dar devenind răi îl facem pe El duşmanul nostru. Asta nu înseamnă că El se supără pe noi în mod arbitrar, ci păcatele noastre nu-l lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, expunându-ne diavolilor care ne chinuie. Şi dacă prin rugăciune şi milostenie câştigăm liberearea de păcate, asta nu înseamnă că L-am câştigat pe Dumnezeu şi L-am făcut să se schimbe, ci prin faptele noastre şi prin întoarcerea noastră către dumnezeire, ne-am vindecat slăbiciunile şi iarăşi ne bucurăm de bunătatea lui Dumnezeu. Astfel a spune despre Dumnezeu că-şi întoarce faţa de la păcătoşi e ca şi cum ai spune că soarele se ascunde de cei orbi.

Mulţi vor spune: „Nu însăşi Sfânta Scriptură vorbeşte adeseori despre mânia lui Dumnezeu ?” Nu chiar Dumnezeu spune că ne va pedepsi sau că ne va ierta? Nu este scris că „Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11:6)? Nu spune El că răzbunarea e a Lui şi că El răzbuna nedreptăţile făcute nouă? Nu este scris că e drept să cazi în mâinile Dumnezeului Cel viu?

În discursul intitulat Dumnezeu nu este cauza răului Sfântul Vasile cel Mare scrie următoarele:

Mi s-ar putea spune:- Daca Dumnezeu nu este autorul relelor, pentru ce se spune in Scriptura: „Eu sunt Cel ce am intocmit lumina si am facut intunericul, făcand pace si zidind rele„; si iarasi: „S-au pogorat de la Domnul rele peste portile Ierusalimului„; si: „Nu este rautate in oras, pe care sa n-o fi facut Domnul„; iar cantarea cea mare a lui Moise spune: „Vedeti, vedeti ca Eu sunt si nu este Dumnezeu afara de Mine; Eu voi omori si Eu voi face viu; Eu voi bate si Eu voi vindeca„?  Pentru un om care intelege sensul Scripturii, nici unul dintre aceste texte nu cuprinde vreo acuzatie impotriva lui Dumnezeu, ca El ar fi autorul si facatorul raului. Cand spune: „Eu sunt Cel ce am intocmit lumina si am facut intunericul„, Dumnezeu Se arata pe Sine Creator al zidirii, dar nu autor al raului. Ca sa nu crezi cumva ca altul este creatorul luminii, si altul creatorul intunericului, a spus ca El este Facatorul si Mesterul a doua elemente aparent potrivnice in natura, ca sa nu cauti un alt creator pentru foc. „Dumnezeu face pace si zideste rele” adica le transforma in bine si le aduce intr-o stare mai buna, in asa fel ca inceteaza de a mai fi rele si imbraca natura binelui.

Aşa cum scrie şi Sfântul Issac, „foarte adesea multe lucruri sunt spuse în Sfânta Scriptură şi-n ea multe lucruri nu sunt folosite la propriu…cine are minte înţelege asta” (Omilia 83, p.317).

Înţeleg grija unora de a da un înţeles corect cuvintelor Scripturii,  şi în experienţa lor au întâmpinat doar inamici ai Scripturii care au sugerat alternative la o citere mai mult sau mai puţin literală. Dar sursele din care am citat sunt foarte folosite printre Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Grija mea ca frate creştin se îndreaptă către inima mea şi inima altora. Înţeleg satisfacţia intelectuală care se află în dreptate (justiţie) – dar nu-I găsesc locul în bunătatea inimii. Nu mă pot bucura în mânia lui Dumnezeu şi nici de mânia îndreptată asupra altuia. Îmi pare rău – sau mai exact – când îmi dau seama că mă bucur de răul altuia ar trebuie să-mi pară rău. Sunt un om păcătos şi mă bucur de lucruri care-mi fac inima să plângă – aşa de mare e întunericul în ea.

Înţelegerea ortodoxă a mâniei lui Dumnezeu  nu este ataşată de universalism. Numai Dumnezeu ştie cine este mântuit. Dar este o chemare la iubire universală.  Pentru că nicăieri (în Noul Testament) nu ni se porunceşte să urâm. Trebuie să ne iubim vrăjmaşii. Şi dacă asta o putem face într-o mică măsură trebuie să fim modelaţi în Dumnezeul cel Bun şi să fim altoiţi în noi de Harul Său.

Ciudat, simt secolul nostru (şi cele ce au trecut) nu prea încărcate cu dragoste, ci mai degrabă ciuruite de cei care cred că răutatea este justificată. Dumnezeu m-a salvat de omul care se crede drept. Nu am nici o şansă în faţa lui. Mai degrabă numără pe mine cu vameşii şi cu desfrânatele – numără pe mine cu cei mai răi păcătoşi. În acest refuz al umanităţii aş putea afla milă şi o inimă destul de blândă să se roage care să se roage pentru un om la fel de rău ca şi mine.

Este Biblia adevărată?

family-bible

Îmi e simpatică o anumită teamă fundamentalistă. Simpatia mea este determinată de faptul că am trăit timp de mai mulţi ani sub greutatea acestei temeri. Este teama că ar fi posibil ca Biblia să nu fie de fapt adevărată, în ciuda încrederii (credinţei) depline în ea. O mare parte din energie este consumată în menţinerea integrităţii acestui zid care stă împotriva acestei temeri.

Am crescut în umbra Universităţii lui Bob Jones, una dintre cele mai proeminente bastioane ale fundamentalismului american. Gândirea acelei universităţi a influenţat nu numai pe studenţii care studiază acolo, dar în multe feluri şi specificul crestinismului din jurul acelei zona. Teama este îndreptată către Darwin şi spre fiecare din teorile evoluţiei sale. Această temere îi face pe studenţii la biologie de la universitate să ajungă la concluzii ciudate, indiferent de ce spune ştiinţă. Când aveam 10 ani am fost învăţat de un student la biologie de la Bob Jones, într-o tabără de vară baptistă, că negri din punct de vedere biologic sunt inferiori albilor,  bazându-se pe informaţii false pe care le aflase de la un grup de tineri, de la copii uşor de convins. Poate că biologia lui nu a fost învaţată la cursurile de la unviersiate. Dar a fost la fel de neîntemeiată pe ştiinţă, aşa cum ar fi fost la universate.

Aceeaşi teamă aduce nelinişte şi asupra Potopului lui Noe sau asupra vârstei planetei (fără să mai vorbim de vreun indiciu  din ştiinţa evoluţionistă). Astfel că pământul trebuie să fie tânăr, potopul trebuie să fie la propriu potop (referitor la care mai există probabil Arca lui Noe pe Muntele Ararat). Ştiinţa are un răspuns pe care trebuie să-l argumenteze decât o întrebare la care să răspundă. Planul unei astfel de ştiinţe fundamentaliste este dată de nevoia de a respinge orice poate submina o viziune specifică a bibliei. O singură fisură şi întregul castel de cărţi se prăbuşeşte la pământ.

Asta duce la o ştiinţă greşită şi la o incorectă intepretare biblică .

Nu sunt un adept al studiilor biblice liberale. Am suferit sub o astfel de temere mai mulţi ani şi pot spune că fundamentalismul are deasemenea şi o formă liberală. Am fost pedepsit (intelectual) pentru că am crezut în toate articolele Crezului Niceean, la fel de mult cum  darviniştii au suferit la universitatea Bob Jones. Dar asta e altă poveste.

Istoria interpretării literă cu literă (literalismul) este marcată de multe probleme. Unii dintre părinţii apostolici au încliniat în direcţia interpretării literă cu literă a scripturii, dar au lăsat loc şi pentru o abordare simbolică, acolo unde e cazul. Marea bătălie asupra literalismului  scipturii a apărut în secolul 18 în Europa şi în America (disputa pe anumite probleme ştiinţifice versus literalism a apărut chiar şi mai devreme).

Marea tragedie în aceste dispute a fost că însuşi câmpul de luptă erau un domeniu nou-apărut şi nu lua în considerare întreaga istorie intepretativă a Bibliei. L-aş fi întrebat pe un tânăr credincios, din mijlocul dezbaterilor religios-intelctuale ale Americii de la sfârşitul sec. 20 dacă variantele prezentate erau singurele disponibile.

Aş vrea să prefaţez părerile mele cu următoarea afirmaţie: Eu cred că Biblie este adevărată.

Acestea fiind zise, ar trebuie să adaug că Scriptura nu poate exista ca o lucrare literară independentă sau ca o Carte Sfântă autosuficientă. Biblia nu este Revelaţia lui Dumnezeu către om: Iisus Hristos  este Revelaţia lui Dumnezeu către om. Scriptura aduce mărturii pentru El şi sunt într-adevăr reale, ca mărturii adevărate aduse Dumnezeu-Omului Iisus Hristos.

Aşa cum au observat şi alţii, scripturile sunt adevărate aşa cum sunt ele acceptate şi înţelese de Biserică, care le-a primit. Sunt cărţi acceptate de Biserică şi nu pot fi eliminate din Biserică doar pentru a fi îndreptate împotriva Bisericii. Sunt scrieri unice, si trebuie citite pe o cale unică. Acestă cale se află in liturghiile Bisericii şi-n comentariile Sfinţilor Părinţi.

Este de asemenea adevărat că în scrierile Sfinţilor Părinţi pot fi o multitudine de păreri asupra anumitor probleme scripturistice. Punctul lor comun esenţial este mărturisirea lui Hristos. Facerea vorbeşte despre Hristos. Ieşirea vorbeşte despre Hristos, şi aşa mai departe. Citite altfel, cărţile scripturii sunt interesante, dar nu vor fi citite în modul in care ele au fost acceptate de Biserica Ortodoxă.

Bineînţeles că metoda istorică (critica litera sau istorică) reprezintă doar două căi posibile de citire a textului Scripturii. Există presupuneri în spatele fiecăruia dintre ele care sunt problematice din perspectivă ortodoxă. Pentru mulţi noţiunea de „mântuire istorică” a devenit aşa dominantă îmcât nu se pot gândi la istorie în altă manieră decât cum au fost îmvăţaţi. Mă pot gândi la câteva probleme:

Prima -vederea modern tradiţionalistă (fundamentalistă sau altfel) a istoriei este doar o problemă de cronologie. Se vede un început la un punct undeva în trecut şi un anumit progres către un anumit punct în viitor. Acest lanţ de evenimente este văzut de obicei ca realitate, sau baza realităţii, şi fiind văzut mai important decât orice alt lucru. Dumnezeu acţionează în istorie, ei n-ar fi deacord, dar istoria este într-un fel realitatea cu care Dumnezeu are de a face.

Această chestiune este foare problematică văzută fiind dintr-o perspectivă teologică ortodoxă. Nu numai că Scripturile tratează istoria ca fiind relativă (Hristos este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, El este deasemenea „Mielul jertfit de la punerea temeliei pământului”), dar face istoria subiect al sfârşitului creaţiei, devenind  un simplu aspect al eshatologiei trăite.

Astfel că nici timpul sau cronologia nu guvernează realitatea, ci Dumnezeu guvernează realitatea.

În acelaşi fel, sfintele scripturi sunt o vedere dumnezeiească a realităţii, ne-putând fi explicată de cronologie sau fără să fie subiect al unei validări istorice, ci subiect al Adevărului aşa cum ni s-a descoprit nouă în Iisus Hristos. În acest mod Noul Testament este scriptură sfântă, iar scrierile lui Iosif sau ale lui Tacitus sunt doar istorie.

Există o tensiune care apare în fundamentalism când fraza „doar istorie” este folosită. Această tensiune apare din încercările moderniştilor liberali de a elimica sub titlu de „mit şi ficţiune” evenimentele esenţiale mântuirii noastre în Hristos. Orice credincios ar trata aceată tensiune doar cu simpatie. Coservatorii din creştinismul apusean au dus o luptă aprigă, pentru a apăra credinţa de competitori, având de multe ori uneltele necesare. Dar acea luptă nu justifică orice argument avansat de fundamentalism. Ortodoxia oferă o altfel de viziune.

Observ o anumită tensiune care apare printre conservatori dacă „adevărul” este abordat în altfel decât literă cu literă. Liberalii s-au jucat cu cuvintele foarte mult, încât credincionşii sunt pe bună seamă îngrijoraţi de aceste jocuri de cuvinte. Pe de altă parte, pentru o acurateţe teologică, este necesar să vorbim despre adevăr şi despre caracterul lui în revelaţia creştină. Asta nu înseamnă că El este Adevărul în comparaţie cu alt criteriu extern al adevărului, ci că El Însuşi este crieteriul şi definiţia a ce este adevărat. Lucrurile sunt adevărate sau false numai în comparaţie cu EL. El nu poate fi comparat cu nimic.

Pe acest fir, este dificil să defineşti adevărul pe baza unui standard specific al „istoricităţii”. Înţeleg importanţa vorbei: „Acest lucru este chiar adevărat” şi n-aş vrea s-o neg. Mormântul Paştilor a fost gol, Hristos a înviat cu adevărat dintre morţi orice standard am lua ca referinţă, şi deasupra oricărui standard. Învierea lui este adevărata bază a tuturor realităţilor.

Astea fiind zise, trebuie spus că Scripturile sunt adevărate (ca scripturi) doar în măsura în care-L revelează pe Hristos ca Domnul înviat şi tot ce înseamna asta pentru toată creaţia. Părerea  Bisericii este că aceste scrieri fac exact acest lucru şi de aceea sunt Scripturi. Dar învierea lui Hristos care garantează Sfânta Scriptură şi nu invers. Apostolii n-au înţeles scripturile până când n-au înţeles pe Dumnezeu cel Înviat. Aşa stau lucrurile.

Înţelegerea potopolui lui Noe se găseşte în Sfântul Botez şi nu în altă parte. Crearea lumii aşa cum apare în primul capitol al Facerii este o dezvăluire treptată a tainei învierii şi din această taină derivă valoarea ei. Aş putea da mai multe exemple. Când aceste principii sunt uitate, creştinii încep să dezbată  pe probleme de geologie sau arheologie şi nu despre victoria învierii lui Hristos. Dacă Hristos n-a înviat din morţi toate mărturiile creştine devin fără sens.

Hristos a înviat dim morţi.

Ce putem spune despre acest lucru? Scripturile sunt adevărate pentru că Hristos a înviat din morţi, şi asta e mesajul lor. Credinţa Ortodoxă presupune că toate lucrurile au un început şi un sfârşit, înţelegerea şi împlinirea lor în Învierea Donnului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Aste e vestea cea bună. Ce altă veste ar mai putea fi?

Înţelegerea Întrupării

untitled1Dintre cuvintele importante dîn viaţa mea în Hristos nu pot omite cuvântul „întrupare.” Desigur, cuvântul se referă la dogma lui Dumnezeu devenit om, Cuvântul făcut trup. Am scris anterior despre importanţa de a citi „Despre Întrupare” a Sfântului Atanasie cel Mare şi impactul acesteia asupra vieţii mele de creştin-ortodox.

Desigur, cuvântul „întrupare” nu e marcă înregistrată a Ortodoxiei. Este un cuvânt des folosit, la fel ca şi-n alte grupuri de creştini. Când am studiat sub îndrumarea lui Stanley Hauerwas la Universitatea Duke, el a remarcat faptul că cuvântul „întrupare” a fost deosebit de iubit de unii. Am fost interesat de ceea ce a avut de spus.

„Unor oameni le-ar trebui interzisă folosirea cuvântului ‘întrupare'”  a spus el în stilul lui înţepător. „Ei înţeleg întruparea zicând: „Cuvântul a devenit trup. Si apoi, se uita în jur, a spus el, „Hei acest lucru nu este aşa de rău!”

Umorul lui a fost ca o acuză la folosirea greşită a dogmei întrupării – un caz în care această doctrină a fost pur şi simplu un alt mod de a spune „lucrurile nu sunt chiar atât de rău pe aici, Ce frumoasă e viaţa!” Desigur, dacă sunteţi un creştin înstărit şi cu o stare bună de sănătate, s-ar putea să vezi lumea aşa. Comentariile lui comice punctează modul greşit în care cuvântul întrupare este adesea înţeles şi folosit.

Că Dumnezeu a devenit trup (materie) şi s-a sălăşluit printre noi, nu conferă brusc o binecuvântare de la sine peste toată materia. Lumea în care Cuvântul S-a născut, a fost şi încă mai este o lume căzută. Ce a fost imediat schimbat şi restaurat a fost trupul (materia) asumat de Cuvântul. Este, într-adevăr, aceeaşi materie pe care toţi o împărtăşim – dar această materie   este unită cu a doua persoană din Sfânta Treime şi deci restaurată în adevărata comuniune cu Dumnezeu. Astfel, la Cina cea de Taină, Hristos spune apostolilor Săi: „Luaţi, mâncaţi. Acesta este trupul meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.” Această materie, purtătoare a vieţii a lui Dumnezeu, devine pentru credincioşi sursa adevăratei vieţi. ” Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.”

Cheia pentru a prezenta o bună înţelegere a întrupării este întruparea ca şi comuniune, ca şi participare. Cuvântul nu devin trup în scopul de a conferi o legitimitate inerentă lumii materiale. Cuvântul devine trup pentru a restaura comuniunea între creaţie şi Dumnezeu. În această comuniune dintre necreat şi creat spune Dumnezeu despre lume că „Este bună foarte.” Cum Hristos Însuşi va spune mai târziu, ” Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” Astfel, nimic nu este bun în sine, ci doar când exista în comuniune cu Cel Bun.

O adevărată teologie a întrupării este prin urmare, nu o teologie care vorbeşte despre ordinea materială care are o bunătate întrinsecă. Acest lucru este pur şi simplu o incercare de a transforma binecuvantarea dumnezeiească în lume într-un model secularizat [secularismul nu presupune inexistenţa lui Dumnezeu, ci că lumea este auto-suficientă, Dumnezeu stând la distanţă]. În numele unei astfel de bunătăţi secularizate, tot ce fiinţează devine „binecuvantat.” Astfel lumea, fără să se raporteze la Dumnezeu, devine bună în sine, şi diversele noastre aranjamente culturale devin de asemenea, în mod dubios, binecuvântate.

Într-o astfel de înţelegere greşită, întruparea este pur şi simplu un act de afirmare divină – un eveniment de mântuire doar în sensul în care se proclama „o buna intenţie către umanitate” (sic).

Adevărata teologie a întrupării este înrădăcinată în înţelegerea  biblică a comuniunii sau participării. Dumnezeu a devenit ca noi, pentru ca noi să putem deveni ca EL. Sau aşa cum zic părinţii apostolici: „Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să devină Dumnezeu.” Aş prefera să zic acest lucru în termenii: „Dumnezeu a luat viaţa noastra asupra Sa, pentru ca noi să devenim părtaşi la viaţa Lui dumnezeiească” Tot ce facem în viaţa noastră în Hristos, facem în comuniune cu El. Astfel, chiar şi milostenia pe care o facem, ni se spune, „Mie mi-aţi făcut-o”

Această teologie a întrupării, având rădăcini în comuniune şi tot ceea ce inseamnă ea, este sursa Bisericii de a înţelege ce înseamnă cu adevărat Biserica. Ne rugăm cu sfinţii şi sfinţilor, pur şi simplu pentru că suntem în comuniune cu ei. Viaţa lor şi viaţa noastră este o viaţă în comuniune. Cum ne putem ruga şi ignora viaţa noastră în comun.

În acelaşi timp, mântuirea noastră este o mântuire în comuniune, niciodată o problemă personală. Nu există mântuire personală. Sfinţii Parinţi spun: „Nici un om nu este mântuit singur. Dacă ne rătăcim ne rătăcim singuri. Dar nici unul dintre noi nu este mântuit singur.”

Întruparea este bunatatea dumnezeiească, pentru a folosi o expresie de a Sfântului Atanasie cel Mare. Dumnezeu S-a unit pe Sine cu noi pentru ca noi să putem să ne unim cu El. Adevărata viaţa creştină este viaţa trăită din ce în ce mai mult în comuniune cu Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Întrupare Lui face posibilă îndumnezeirea noastră. Una fără cealaltă este o abatere de la credinţă.