Dintre care cel dintâi sunt eu

untitled6În Sfânta Liturghie, cei care vin să se împărtăşească spun o anumită rugăciune, din care o să citez o parte:

Cred, Doamne, şi mărturisesc cu Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.

Bineînţeles, rugăciunea este o trimitere la cuvântul Sfântului Pavel care se auto-intitulează „primul dintre cei păcătoşi” (1 Timotei 1:15). Este o mărturisire făcută de către toţi credincioşii, adunaţi în faţa Sfântului Potir, toată lumea mărturisind a fi primul dintre păcătoşi. Ar fi uşor să iei această declaraţie ca fiind un exces de pioşenie – exagerând starea noastră păcătoasă. Dacă ar fi aşa, Liturghia ar fi o parodie – pe când ea există pentru a ne duce pe noi spre tot Adevărul şi de a ne da darul Vieţii Adevărate. O astfel de viaţă nu poate fi cuprinsă de o pioşenie fără sens. Astfel, noi trebuie să acceptăm mărturisirea aşa cum este de fapt. Cum se face că eu sunt primul dintre păcătoşi? Am putea presupune că limbajul exprimă a fi mai păcatos decât ceilalţi păcătoşi. Dar cum poţi face o comparaţie între un păcat şi un altul? Unii vor spune că o crimă, este de departe, mai rea decat furtul sau minciuna – şi, probabil se consolează zicând: „Cel puţin nu sunt un criminal.” Dar asta este doar un ecou al rugăciunii fariseului, care a mulţumit lui Dumnezeu că nu a fost „ca ceilalţi oameni” în special ca vameşul de lângă El(Luca 18:11).

Spovedania nu este un exerciţiu de moralitate comparată – ci un exerciţiu de smerenie şi de căinţă adevărată în faţa lui Dumnezeu. Faimosul personaj al lui Dostoevsky, Zossima cel Bătrân, spune că „fiecare om se face vinovat de tot şi pentru toate.” Misterul fărădelegii, de care se vorbeşte în Scriptură, este doar atât – un mister. Implicarea noastră în păcat este în sine un mister. Cultura noastră a făcut din păcat, fie o cădere morală, deci o categorie legală, fie o problema psihologica, care  să fie tratată ca vină. Ambele sunt triste caricaturi ale realităţii şi niciuna  nu ne permite să spunem: „dintre cei păcătoşi,  cel dintâi sunt eu”. Moralitatea ne-ar linişti spunându-ne că nu am făcut la fel de mult ca şi alţii, şi ne-ar lăsa ca nişte farisei fără îndreptăţire. Psihologia ne-ar calma sentimentul de vină, atenţionându-ne că astfel de sentimentele sunt rele pentru noi.

Dar Biserica insistă să stăm împreună cu Sfântul Pavel şi să ne alăturam mărturisirii lui.

Prefer să înţeleg rugăciunea în termenii folosiţi de Zossima cel Bătrân, ale cărui gânduri sunt în mare măsură provenite de la Sfântul Tikhon de Zadonsk. Solidaritatea mea cu fiecare păcătos este de aşa natură, încât nu pot considera că am păcate mai mici decât păcatele celuilalt, sau nu pot fi neresponsabil faţă de păcatele celuilallt. Din nou, cuvintele Bătrânului Zossima:

Amintiţi-vă, mai ales, că nu puteţi fi judecătorul nimănui. Nu poate exista un judecător al unui criminal pe pământ, până când judecătorul află că şi el este un criminal, exact ca cel care-i stă înainte şi că este cel mai vinovat de crima aceluia. Când va înţelege asta atunci va putea fi judecător. Oricât de nebuneşte ar părea, este adevărat. Pentru că dacă eu aş fi drept, probabil n-ar exista niciun criminal care să-mi stea în faţă acum.

Desigur, trăim în societăţi în care frecvent facem distincţia dintre bine şi rău, dintre moral şi imoral. Şi sunt cu adevărat oameni care se comporte aşa de rău  încât ne stupefiază şi nu putem înţelege. Şi totuşi împărtăşim aceeaşi viaţă ca fiinţe umane şi toate eforturile de a refuza realitatea,  ne împing  şi mai mult în mândrie, invidie, vină, şi în orice formă de ură.

Astfel, nu există nici o cale de urmat, decât cea a iertării – şi o iertare care este în chipul lui Hristos. Hristos a luat asupra sa păcatele lumii – într-adevăr, în limbajul direct al Sfântului Pavel:

Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, [Dumnezeu] L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu.  (2 Corinteni 5:21).

Dacă refuzăm trăirea noastră împreună cu Hristos, care El Însuşi a fost „făcut păcat”, atunci cum putem pretinde trăirea împreună cu El, în dreptatea lui Dumnezeu? Şi dacă vom accepta această trăiere –  atunci putem mărturisi împreună cu Sfântul Pavel ca „sunt cel dintâi dintre cei păcătoşi.” Iertarea lui Dumnezeu oferită nouă nu este o iertare prin care El S-a înstrăinat sau S-a depărtat de noi chiar dacă El a fost fără păcat. Cum putem noi, care suntem păcătoşi, să ne punem mai presus decât alţi păcătoşi? Calea iertării este calea solidarităţii.

„Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac”, este cu siguranţă cuvântul unui Dumnezeu milostiv. Este, de asemenea plânsul unui om care s-a dat pe Sine pentru a mări iubirea dintre noi.

Anunțuri

Dostoyevsky despre individ

untitled5Următoarul pasaj din Fraţii Karamazov este luat din „Convorbiri şi Omilii” a Bătrânului Zossima – unul dintre personajele principale ale romanului. Gândurile sale sunt eco-uri ale unor articole anterioare care pun în contrast omul ca „individ” (izolare), şi omul ca persoană (fraternitate şi comuniune).

Uita-te la cele lumeşti şi la întreaga lume care se bucură mai mult decât poporul lui Dumnezeu, nu sunt cumva chipul lui Dumnezeu şi adevărul Lui, stricate în popor? Ei au ştiinţa, şi-n ştiinţă au tot ceea ce este supus simţurilor. Dar lumea spirituală, cealaltă jumătate mai înaltă din om, este cu totul respinsă, alungată cu un fel de mândrie, chiar cu ură. Lumea a proclamat libertatea, mai ales în vremurile din urmă, dar ce se vede în această libertate a lor: numai sclavie şi sinucidere!

Lumea spune: „Ai nevoii şi prin urmare trebuie să le satisfaci, pentru că ai aceleaşi drepturi ca şi cei bogati sau ca nobilii. Nu-ţi fie frică de a le satisface, sau chiar să ai mai multe”- asta te-nvaţă acum lumea. În acest sens văd ei libertatea. Dar ce vine din acest drept, de mărire a nevoilor? Pentru cei bogaţi, izolare şi sinucidere spirituală; pentru cei saraci, invidie şi crimă, pentru că lor li s-a dat dreptul, dar nu li s-a arătat un mod de a le satisface. Suntem asiguraţi că lumea devine din ce în ce mai unită, că se se formează o comuniune frăţească, prin scurtarea distanţelor, prin transmiterea gândurilor prin aer.

Alas, nu a crezut într-o astfel de unire a oamenilor. Considerând libertatea o satisfacere mai rapidă şi mai promptă a nevoilor, ei îşi distorsionează propria lor fiinţă, pentru ca-şi generează multe dorinţe nebuneşti şi fără sens, obiceiuri, şi capricii  pentru sine din cele mai absurde . Ei traiesc doar pentru a se invidia reciproc, pentru goana după plăceri şi pentru a se afişa. 

A cina împreună, a avea cai, trăsuri, ranguri, sclavi care să le slujească, este o necesitate astfel încât ei şi-ar sacrifica viaţa, onoarea, iubirea celorlalţi, şi chiar s-ar sinucide dacă n-ar putea să le aibe. Vedem acelaşi lucru şi la cei care nu sunt bogaţi, la săraci care-şi înneacă nevoiele nesatisfăcute şi invidia în băutură. Dar în curând se vor imbata cu sânge în loc de vin, căci spre asta se îndreaptă. Te-ntreb: Un astfel de om este liber?

Am cunoscut un „luptator pentru o idee”, care mi-a spus el însuşi că, atunci când era lipsit de tutun în închisoare, a fost atât de chinuit de această privaţiune încât şi-a trădat şi „ideea”, numai că să-i dea nişte tutun . Şi un astfel de om spune: „Voi lupta pentru omenire.” Ei bine, cât de departe va merge un astfel de om, şi la ce este el bun? Poate va rezista puţin, dar el nu pentru mult timp.

Şi nu e de mirare că au căzut în sclavie în loc de ajunge liberi, şi în loc de lupta petru dragostea frăţească şi unitate umană, au căzut în dezbinare şi izolare, aşa cum îmi spunea profesorul şi vizitatorul meu la tinerete. Şi, prin urmare, ideea de a sluji omenirii, de fraternitate şi unicitate a oamenilor, se degradează tot mai mult în lume, şi acum ideea chiar este luată în bătaie de joc, căci cum poate cineva să-şi lepede obiceiurile, unde va merge aceast sclav acum, cănd este atât de obişnuit să-şi satisfacă nevoile lui nenumărate, pe care chiar el le-a inventat? El este izolat, şi ce-i pasă lui de ceilalţi? Au reuşit să adune din ce în ce mai multe lucruri, dar au din ce în ce mai puţină bucurie.