Iartă-i pe toţi pentru toate !

În ultima mare operă a lui Dostoievsky, „Fraţii Karamazov”, se spune povestea lui Markel, fratele bătrânului Zossima. Diagnosticat cu tuberculoză, el este pe moarte. În acele ultime zi, el a ajuns la o credinţă reînnoită în Dumnezeu şi la o înţelegere cu adevărat profundă a iertării. Într-o conversaţie cu mama lui, ea se întreabă cum poate fi atât de vesel într-un stadiu atât de serios al bolii sale. Răspunsul lui este o ilustraţie a inimii unui Creştin Ortodox.

„Mamă”, i-a răspuns el, „nu plânge, viaţa este paradis şi noi suntem toţi în paradis, dar nu vrem să realizăm asta şi, dacă ne-ar păsa să o realizăm, paradisul s-ar stabili în toată lumea mâine.” Şi toţi ne-am minunat de cuvintele lui, atât de ciudat şi hotărât a zis asta; am simţit o emoţie suavă şi am plâns…

„Dragă mamă, picătură a sângelui meu”, a spus (la acel moment, el începuse să folosească astfel de cuvinte de alint, neaşteptate), „preaiubită picătură a sângelui meu, veselă picătură, trebuie să înveţi că, de un adevăr, fiecare dintre noi este vinovat în faţa tuturor pentru toţi şi toate. Nu ştiu cum să îţi explic asta, dar simt că aşa este, până la un punct al chinului. Şi cum am putut să trăim în tot acest timp fiind supăraţi unii pe alţii şi neştiind nimic de acest fel?” [El a vorbit inclusiv despre vinovăţia lui în faţa păsărilor şi a întregii creaţii.]…”Da”, a spus el, „în jurul meu a fost atâta glorie divină: păsări, copaci, livezi, cerul, şi eu am trăit în dizgraţie, eu am dezonorat toate acestea, ignorând complet frumuseţea şi gloria lor.” „Îţi iei prea multe păcate asupra ta”, ar spune mama dragă, plângând. „Dar dragă mamă, bucuria vieţii mele. Plâng de bucurie, şi nu de jale; chiar eu însumi vreau să fiu vinovat în faţa lor, doar că nu îţi pot explica, pentru că nu ştiu cum să le iubesc. Lasă-mă să fiu vinovat în faţa lor şi apoi toate mă vor ierta şi acela va fi paradisul. Nu sunt în paradis acum?”

Oricât de dificil ar părea, realitatea descrisă de Dostoievsky poate fi rezumată foarte simplu: iartă-i pe toţi pentru toate. Spusă în acest mod sincer, un astfel de scop este copleşitor. Cum pot să iert eu pe toţi pentru orice? Această viaţă a iertării, care nu este alta decât viaţa lui Hristos în noi, este moştenirea noastră întru credinţă. O viaţă cu vină, învinuire, amărăciune, furie, răzbunare şi altele asemenea nu este viaţa lui Hristos, ci doar furiile ego-ului nostru, eu-l fals pe care îl înălţăm peste viaţa noastră reală, care este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”.

Dreptatea unei cauze sau corectitudinea judecăţii noastre nu ne îndreptăţeşte, şi nici nu schimbă, natura furiilor noastre. Căci niciunul dintre noi nu poate sta în faţa Domnului şi să se îndreptăţească – doar dacă ne predăm în viaţa lui Hristos, care este singura noastră dreptate.

Chestiunea iertării nu este o problemă morală. Nu iertăm pentru că este lucrul „corect” de făcut. Iertăm pentru că asta este adevărata natură a vieţii întru Hristos. Aşa cum Dostoievsky descrie: este Paradisul. În acelaşi mod, refuzul de a ierta, continuarea învinuirii, amărăciunii etc., nu sunt eşecuri morale. Sunt crize existenţiale – îndepărtându-ne de viaţa lui Hristos şi de Paradis, tot mai adânc într-un abis al non-existenţei.

În ultima vreme, mi-am petrecut o parte a timpului meu de rugăciune în fiecare zi cu o formă modificată a „Rugaciunii lui Iisus”. Este aşa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul, şi iartă-i pe toţi aceia care mă urăsc sau mă rănesc. Iartă-i liber pe toţi, fără reproş, şi dă-mi căinţă reală.” Nu ofer mare autoritate asupra acestei rugăciuni – într-adevăr, pe măsură ce o spun, descopăr că se schimbă din când în când. Dar este un mod de a mă ruga pentru duşmanii mei – de a-mi învăţa inima să „îi ierte pe toţi pentru toate”.

Mai este o chestiune care este de mare importanţă. Iertarea şi lipsa iertării nu sunt lucruri private. Precum Hristos i-a învăţat pe Apostoli: „Ale cui păcate le veţi lega, legate vor fi, cui păcate le veţi dezlega, dezlegate vor fi.” Această poruncă bineînţeles, are un înţeles specific pentru activitatea de propovăduire a Bisericii. Dar face referire şi la o altă realitate. Refuzul meu de a ierta este o forţă a răului în această lume – legându-mă atât pe mine, cât şi pe cei din jurul meu. S-ar putea să nu fie o legătură intenţionată, dar va fi o legătură. În acelaşi fel, iertarea este preambulul Paradisului în această lume – atât pentru mine, cât şi pentru alţii din jurul meu. Chiar dacă intenţionez sau nu, Paradisul vine ca un fruct al acestei iubiri.
Iartă-i pe toţi pentru toate. Oare nu vom fi în Paradis?
Săptămâna aceasta am fost în Dallas, Texas, pentru înmormântarea Arhiepiscopului Dmitri, iubit Apostol al Sudului. Ca şi concluzie la finalul priveghiului (cum este în mod normal cazul pentru toţi Creştin-Ortodocşii), preotul care conduce slujba (protosul) se apropie de coşciugul deschis al celui trecut la Domnul. Aşezând epitrahilul pe capul mortului, el citeşte cuvintele iertării finale (aceeaşi rugăciune este folosită şi în Taina Mirungerii).

Noi cei care aşteptăm să primim o asemenea milă la momentul propriei morţi – nu ar trebui să oferim tuturor aceeaşi milă cât încă suntem printre ei?

Anunțuri

Muntele Schimbării la Faţă şi Cămăra Slavei Bucuriei

Există o tendintă în lumea noastră modernă de a despica firu’ în patru – de a analiza. Am câstigat o anumită măiestrie peste multe lucruri prin analizarea numeroaselor componente ale structurii lor şi prin manipularea a ceea ce-am găsit. Aceasta a devenit un lucru normal pentru gândirea modernă. Această putere de  analiză, totuşi, este slăbită de chiar propiul ei succes.  Frecvent adevărul unui lucru nu se bazează pe însumarea părţilor sale, ci pe minunea întregului.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în credinţa creştină. Nu este neobişnuit pentru teologie să fie abordată sub diverse titluri: Hristologie, soteriologie, eshatologie, eclesiologie, hermeneutica, etc.,  suficiente pentru o serie impresionantă de titluri  ale unei  liste de discipline apartinând facultăţii de teologie. Problema însă, este că teologia în cele din urmă încearcă să descrie ori să stabilească un singur lucru (sau ar trebui). Acest unic lucru, totuşi, este atât de mare încât nu poate fi descris cu uşurinţă. Plenitudinea credinţei nu este revelată în analiza diverselor elemente constitutive, ci în înceata (şi uneori spontana) teamă a întregului.

Dacă ar trebui să utilizez un singur cuvânt pentru a descrie singurul lucru care este „totul” ar fi Învierea (în plenitudinea lor).  Nu mă pot gândi la o altă parte a vieţii creştine ori la o alta parte a revelaţiei care să nu fie conţinută în plinătatea Învierii. Este unul dintre motivele pentru care celebrarea liturgică a Sfintelor Paşti este cu totul copleşitoarea în spiritualitate ortodoxă.

Liturghia are o gramatică, un mod de a vorbi şi de a revela adevărul.  Această gramatică face lucruri  care nu pot  fi descrise atât de usor în scrisul teologic discursiv.  Am scris despre aceasta anterior.

Continuă lectura

Visele şi realitatea – Rugăciuni lângă lac XXXI

ochridUrmătorul poem este scris de Sfântul Nicolae Velimirovich – Rugăciuni pe malul lacului. Singura Realitate adevărată este Dumnezeu şi numai în El noi suntem adevăraţi. 

Tu verşi lumină peste întuneric, Doamne, şi culori şi forme apar. Îţi pleci faţa Ta asupra adâncului, al cărui nume este Nimic, şi adâncul încearcă să zugrăvească prin umbre frumuseţea feţei Tale. Toată zidirea Te arată pe Tine aşa cum Te viseaza adâncul. 

Lacul meu este de asemenea frumos când faţa blândă a soarelui rămâne plecată deasupra lui. Şi toţi cei care trec pe alături laudă frumuseţea lacului meu. Dar de îndată ce soarele îşi ascunde faţa, lacul devine întunecat şi abisal. Şi nici un trecător nu mai laudă lacul decât în prezenţa soarelui sau a tovarăşilor lui luminoşi. Faţa adâncului îi otrăveşte pe cei care nu văd soarele aplecat deasupra lui. Frumuseţea lucrurilor începe atunci când un privitor îşi pleacă faţa asupra lor. Nu există oglindă dacă înaintea ei nu există chip. Dar, chiar şi un chip înaintea oglinzii nu însemnă nimic în absenţa luminii.

În lumina feţei Tale, nici o fiinţă nu-mi distrage atenţia. Fără Tine, eu şi celelalte fiinţe nu ne-am putea oglindi unele pe celelalte, ci am fi mai degrabă întuneric şi adînc şi îngheţ. 

Zidirea Îţi stâlceşte frumuseţea aşa cum visul deformează realitatea. Zidirea mă chinuie la fel ca visele. Căci ce este zidirea dacă nu vise ale Realităţii Tale de negrăit. 

Vecinii mei spun : ”Am visat frumos.” Universul îmi este martor când îţi spun că eşti tu eşti mai frumos decât visele tale. Şi universul visează, şi nu poate să viseze îndeajuns despre propria-i frumuseţe. O, universul meu adormit: atâta timp cât un vis visează un vis, un vis se teme de altul, chiar dacă un vis caută un interpret şi un consolator în altul. Cine profeţeşte cui: visul realităţii sau realitatea visului? 

O, frumosul meu univers: visează despre Realitate şi Realitatea îţi va spune tot. Recunoaşte Realitatea căreia tu îi eşti numai vis şi te vei trezi şi nu vei mai hoinări după frumuseţe ci vei fi Frumuseţe. Nu există decât o Realitate şi o Frumuseţe, şi acesta este motivul visului tău. 

Nu-mi spuneţi, copii, despre frumusetea stelelor. Dacă Domnul s-ar retrage din stele, gurile voastre mute ar rămâne. Staţi în întunericul adânc, lângă lacul meu şi încercaţi să-i cântaţi. Cu adevarat veţi muţi şi aşa veţi rămâne până când soarele va apune, până când soarele îşi va vărsa frumuseţea peste lac şi va reda limbilor voastre mute graiul. 

Faţa Ta varsă frumuseţe peste toată zidirea. Universul înoată în frumuseţea Ta aşa cum un vas pluteşte pe mare. 

Şi când Tu te pleci asupra cenuşilor reci, acestea sunt transfigurate şi primesc un chip.

Înviază inima mea, Doamne, să nu fie cuprinsă de frumuseţea cea trecătoare ci de Tine, Veşnica mea Frumuseţe. 

O, singura mea Frumuseţe!

Îngăduie-mi să văd Faţa Ta, tot mai mult şi mai mult.

 

Distrugerea imaginilor

iconoclasm

Am un citat pe bara laterală de la un articol mai vechi. E despre nevoia de a avea imagini bune şi pericolul care se află în distrugerea imaginilor sau în iconoclasm.

Trebuie să renunţăm la iconoclasm. În acest sens, ne-am opus noi înşine în mod inerent împotriva anumitor forţe în modernitate. Adevărul este eshatologic, adică se afla in viitor, dar credem deasemenea că această realitate a fost eshatologic întrupată în Hristos, Începutul şi Sfârşitul, Alpha şi Omega. Noi nu ne opunem viitorului când îmbrăţişâm Tradiţia pe care am primit-o. Noi imbratisăm viitorul care vine întru Adevăr, mai degrabă decât falsele utopii ale imaginaţiei omului modern.

Există un spirit ciudat al iconoclasmului (grecescul pentru distrugerea icoanelor) care apare acum şi de mai multe ori dealungul istoriei. Nu e vorba doar o scurtă perioadă din istoria bizantină în care Ortodoxia a rezistat cu succes ci de o manifestare ciudată a păcatului care are ca motor ispita că ar apăra imaginea lui Dumnezeu.

Iconoclaşti sunt la fel de mulţi ca şi anumite forme ale islamului sau anumite forme ale puritanismului. Unii dintre iconoclaşti îşi îndreaptă atenţia către tablouri sau statui, pe când alţi îşi orientează atenţia chiar către anumite icoane ideologice cum ar fi sărbătorirea unor zile şi sărbători. Acei creştini care se raliază împotriva datei Crăciunului aparţin unui astfel de grup de iconoclaşti.

Ce e neaşteptat pentru mine e că iconoclasmul a fost mereu urmat de revoluţii. Presupun că cei care distrug vechiul înlocuindu-l cu noul au o anumită dorinţă de a curaţa lucrurile. Astfel în timpul Revoluţiei culturale chineze cărţile, tablourile, vechii membri de facultate, şi multe alte persoane şi lucruri au devenit obiecte ala mişcării iconoclaste. Ca în toate revoluţiile, iconoclasmul distruge.

În istoria creştină când a apărut prima răbufnire a iconoclasmului a fost perioada care a şi dat numele acesta, în timpul Imperiului Bizantin. Ca şi celelalte reapariţii ale acestui spirit distrugător, icoanele în sine au fost distruse, iar cei care căutau să explice şi să le apere au devenit deasemenea subiecte ale distrugerii. Astfel avem martiri ai acestei erezii iconoclaste.

În timpul Reformei protestante iconoclasmul mergea cot la cot cu reforma teologică. Astfel că statuietele, moaştele, obiecte, toate au devenit ţinta distrugerilor (la fel ca şi oamenii).  Unele dintre aceste distrugeri au fost susţinute de stat (exact ca-n perioada iconoclastă). Logica iconoclasmului, nu poate fi mereu aplicată. Deşi în Reformă logica reformei a trecut de la distrugerea imaginilor la distrugerea statului (care era el însăşi o imagină stricată). În Germania rezultatul a fost Revolta Ţăranilor,  care a devenit aşa de periculoasă puterii încât chiar şi Martin Luther a trebuit s+o denunţe şi să binecuvinteze intervenţia sângeroasă a statului.

În Anglia Reforma care pornită de stat a rămas inconsistentă pentru mai mult de o sută de ani. În final, Reforma puritană (care a dus logica Reformei la următorul stadiu) a început să distrugă tablouri, să decapiteze regi, să-i exileze pe episcopi, să suprime sărbătorile, să elimine dansurile (care erau foarte distractive). Pentru zece ani Anglia a fost condusă de un dictator sângeros care a fost cel mai dur în activitatatea sa iconoclastă din toată istoria.

Una dintre dificultăţile iconoclasmului este atracţia faţă de ideea de Dumnezeu. Tablourile (imaginile) erau distruse pentru că erau considerate o ofensă adusă lui Dumnezeu. Şi nu numai imaginile, ci şi anumite idei au fost distruse (dând foc cărţilor şi celor care le-au scris). Există o „dreptate” aferentă acestei cauze care refuză să accepte orice altceva decât ascultarea completă.

Nu scriu despre iconoclasm complet pe dinafară (din exterior). L-am trăit, l-am simţit. Cel mai iconoclastic verset din Sfânta Scriptură pentru mine este:

Pentru că, deşi umblăm în trup, nu ne luptăm trupeşte.  Căci armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor. Noi surpăm iscodirile minţii şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos, şi gata suntem să pedepsim toată neascultarea, atunci când supunerea voastră va fi deplină.

Bineînţeles,  versetul se referă la gândurile păcătoase şi foloseşte imagini războinice (lucru comun Sfântului Pavel). Aceleaşi reprezentări aplicate guvernării statului (sau a Bisericii) pot fi foarte periculoase. Ele  pot fi folositoare-n viaţa duhovnicească, numai să fie bine direcţionate de un îndrumător adecvat.

Adevărul gol-goluţ a acestei probleme este că Dumnezeu e un creator de icoane. El L-a făcut primul pe om „după chipul şi asemănarea Sa”. Şi în devenirea sa ca om, omul este descris ca „chip al Dumnezeului nevăzut” (Col.1:15).  Acelaşi Dumnezeu care a dat porunca să nu ne facem chip cioplit, a poruncit şi facerea heruvimilor de pe Chivotul Legii, şi de asemenea chipul îngerilor ţesut pe cortina templului. A poruncit facerea şarpelui ridicat în pustie, care a adus vindecare tuturor celor care se uitau la el (o prefigurare a luI Hristos răstignit în Vechiul Testament).

De mai mult de 14 ani de când îl cunosc pe Arhiepiscopul DMITRI din Dallas (episcopul meu), l-am auzit avertizându-ne insistent că cel mai mare pericol în lumea modernă este atacul asupra omului ca şi  chip al lui Dumnezeu. Unica valoare a omului dată de Dumnezeu, şi cea mai certă este că Dumnezeu S-a făcut om ca să-l unească pe om cu Dumnezeu. Avem valoare datorită imaginii pe care o purtăm.

Există o anumită constrângere în oferirea unui privilegiu (onoare). Viaţa unui creştin ortodox presupune că ştim cum să ne închinăm lui Dumnezeu şi ce-I datorăm doar Lui, dar în acelaşi timp să ştim să onorăm acele lucruri care sunt onorabile fără să le oferim lor ceea ce aparţine numai lui Dumnezeu. E uşor să zici „să-i oferi lui Dumnezeu tot ce i se cuvine” dar asta contrazice scriptura în care ni se spune că „daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori” (Romani 13:7) şi de asemenea Romani (12:10). Nu putem să-l slăvim pe Dumnezeu distrugând chiar chipul pe care El l-a creat (şi aici îi aşez şi pe sfinţi care nu pot fi ceea ce sunt decât prin harul lui Dumnezeu).

Asta e iconoclasmul, un duh de ură şi mânie. Fără el a distruge n-ar fi aşa uşor.  Dar astfel de duhuri nu aparţin lui Dumnezeu – deşi sunt uşor atribuite râvnei sau scuzate prin exuberanţă. Iconoclasmul nu e calea cea strâmtă, ci calea cea largă care duce la pieire. E uşor să spui că toate zilele sunt la fel şi că nici o zi nu poate fi considerată mai sfântă ca alta. E uşor să cercetăm originea fiecărei sărbători a Bisericii şi să spunem că unele au avut ca predecesor sărbători  păgâne. Sigur că a fost aşa, exact cum a avut fiecare om. Dacă Biserica a binecuvântat o zi şi a făcut-o să fie zi în care se sărbătoreşte o faptă a lui Hristos sau un eveniment din viaţa Lui, sau vreun sfânt al Bisericii, atunci acţionează sub autoritatea dată de Sfânta Scriptură (Matei 18:18).

Mai important, vom creşte mai mult în chipul lui Hristos imitându-I faptele şi învăţând să  construim decât să demolăm. Făcând loc mâniei şi duhului iconclast, în toate formele lui, nu a produs niciodată sfinţi – ci doar distrugere care a făcut loc la ceva şi mai nebunesc. Moştenirea noastră de cultură a distrugerii imaginii (o parte puternica a lumii puritane) este secularizarea – care acum ne umple cu imaginile sale. Dacă nu putem da o importanţă adecvată rolului imaginilor în Creştinism – rezultatul nu va fi dispariţia imaginilor -ci doar dominarea culturii imaginii şi o conformare subtilă cu lumea. Singura imagine care trebuie alungată este cea pe care o avem noi despre Dumnezeu. Noi nu sunterm El. Să ne închinăm lui Dumnezeu, să-I dăm slavă cui I se cuvine.