Icoanele şi Sfânta Scriptură

Declaraţia teologică cea mai importantă al celui de–al Şaptelea Sinod Ecumnic este succintă: “Icoanele fac cu culoarea ceea ce Scripturile fac cu cuvintele”. Prima dată când am citit aceasta, eram student în an terminal la Universitatea Duke, şi studiam Teologia Sistematică. Mi–am schimbat subiectul şi mi–am scris teza despre un alt subiect: “Icoana ca Teologie”.

Ce a fost nou pentru mine – şi gândul a rămas permanent în mintea mea – au fost ideile care izvorau din această simplă declaraţie al celui de–al Şaptelea Sinod Ecumenic. A vorbi despre legătura dintre icoană şi Scriptură nu este chiar acelaşi lucru cu a spune “Icoanele spun o poveste”. Multe icoane într–adevăr spun o poveste – dar ele o fac într–o manieră specială. E foarte interesant a spune că poţi povesti prin culoare.

Într–adevăr icoanele spun poveşti – dar ele o fac într–o mod unic. Icoanele nu sunt desene animate. Desenele animate spun poveşti, dar o fac de obicei printr–o anumită caricaturizare a realităţii. Sunt ca nişte filmuleţe cu cea mai mare parte a acţiunii eliminată. Când eram copil eram un mare fan al cărţilor comice – şi aveam un prieten în liceu, care era fan înfocat al „benzilor desenate comice”, de vreme ce acele cărţi ofereau de obicei o versiune prescurtată a unor cărţi care ne erau cerute să le citim ca şi literatură.

Dar icoanele nu sunt desene animate. Ele au dezvoltat destul de devreme o gramatică “artistică”, un mod de a spune lucruri cu culori pe care cuvintele nu le–ar putea exprima cu uşurinţă. În acest sens, icoanele fac cu culorile ceea ce Scriptura face cu cuvintele – dar Scriptura face cu ajutorul cuvintelor lucruri care câteodată necesită icoane ca să ne ajute să le citim.

Gramatica artistică a icoanelor este cunoscută sub numele de “perspectivă inversă”. În loc de a lăsa regulile tradiţionale de perspectivă să facă din distanţă o chestiune de linii convergente în cadrul picturii (cu cât sunt mai departe cu atât liniile sunt mai apropiate), icoanele folosesc contrariul. Spaţiul unei icoane “se deschide” şi devine tot mai mare pe măsură ce ne uităm la ea. Această gramatică este motivul pe care icoanele îl folosesc mereu şi arată clădiri în care “ambele părţi” sunt portretizate. De asemenea crează în mare parte “privirea” pe care o vedem în chipurile umane – vedem faţa celuilalt în care “realitatea” persoanei creşte şi devine mai mare – mai degrabă decât să scadă când ne îndepărtăm de ea. Ca atare, gramatica icoanelor nu este gramatica tradiţională a picturilor “istorice”, a picturilor în care Occidentul a devenit obişnuit cu Renaşterea. Icoanele nu sunt fotografice. Ele nu ascultă de gramatica istorică şi artistică a fotografiei.

Scriptura, în special când este citită în Biserica Ortodoxă, are şi ea gramatica ei. Această gramatică este realitatea Învierii. Putem spune că Scriptura, atât Vechiul cât şi Noul Testament, are o “formă pascală”. Cu cât înţelegem mai ferm realitatea pascală şi o cunoaştem, cu atât mai clar vedem imaginea sa portretizată iară şi iară în pildele Scripturii. Şi cu cât cunoaştem mai ferm realitatea Învierii, cu atât mai mult Scripturile vor deschide acea realitate înaintea noastră.

Unul dintre cele mai apropiate momente, în perspectiva realităţii pascale, din viaţa Bisericii se găseşte în Sâmbăta Mare. Aici găsim 15 pasaje biblice, 15 lecţii extrase din Sfânta Scriptură, cele mai multe din Vechiul Testament.

1. Prima lecţie cuprinde versetele din cartea Facerii, capitolul 1, de la 1 la 13 care descriu facerea lumii până în ziua a treia, ziua în care viaţa a fost creată.

Acest pasaj biblic are o formă pascală. În a treia zi, Paştile au adus o nouă viaţă.

2. A doua: Isaia 60:1–6 care spune:Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că lumina ta vine şi slava Domnului peste tine a răsărit.”. Ceea ce urmeză este împlinit în Învierea lui Hristos, care este Lumina lumii.

3. Ieşire 12:1–11: Instituirea primelor Paşti (Paştele evreiesc).

4. Iona 1:1–17, 2:1–10, 3:1–10, 4:1–11 Iona, contrar literalismului fundamentalist face trimitere la Hristos, care a stat trei zile în pântecele pământului. Astfel citim:

Iona s–a rugat la Domnul din burta balenei: “În strâmtorarea mea am chemat pe Domnul şi m–a ascultat; din mijlocul locuinţei morţilor am strigat şi mi–a auzit glasul; Şi totuşi mă aruncasei în adânc, în inima mării, şi râurile de apă mă înconjuraseră, toate valurile şi toate talazurile tale au trecut peste mine”.

Dacă citim întreg pasajul, este glasul lui Hristos din Pământ, nu a lui Iona din pântecele balenei.

Şi pasajele biblice din Sâmbata Mare continuă în acelaşi fel. Nu sunt doar pasaje din Vechiul Testament care din coincidenţă ne amintesc de Paştile lui Hristos. Ele sunt Scripturi despre Paştile lui Hristos. Nu sunt literatură despre Paştile lui Hristos. Ele sunt Scripturi (Creştine) despre Paştile lui Hristos. Creştinii au nevoie să treacă peste frica lor că cineva le va demonstra că istoria lor este greşită. Hristos a înviat din morţi. Dacă nu crezi, toată istoria din lume nu te va face să te simţi mai bine. Trebuie să–l cunoşti pe Domnul Înviat. Apoi toate vor părea mai clare. Dar toate aceste pasaje minunate din Biblie, ca şi gramatica frumoasă a icoanelor, trebuie să fie învăţate în mod corespunzător. Istoricii nu ne pot da gramatica Bibliei. Doar Biserica ştie această gramatică.

Trebuie să învăţăm să vorbim limba culorilor

Icoane şi Scripturi

jonah-s1Marele enunţ teologic al Sinodului VII  Ecumenic este succint: Icoanele fac cu ajutorul culorilor ceea ce Scripturile fac cu ajutorul cuvintelor. Prima dată când am citit asta eram absolvent la Universitatea Duke, şi studiam Teologia Sistematică. Am ajuns să-mi fac teza de licenţă cu tema „Icoanele ca teologie”.

Ce era nou pentru mine – şi ce mi-a rămas în minte – era acest enunţ simplu de la Sinodul VII Ecumenic şi posibilităţile de dezvoltare care se aflau în el. Pentru a face legătura dintre icoană şi Scriptură nu e la fel de simplu ca şi cum ai zice „icoanele spun ceva”. Într-adevăr toate icoanele trasmit ceva (povestesc ceva) dar fac asta într-un mod special. E interesant cum ai putea spune o poveste cu ajutorul culorilor.

Icoanele chiar ne povestesc ceva – dar o fac într-o manieră unică. Icoanele nu sunt desene animate. Desenele animate spun poveşti, dar deobicei printr-o caricaturizare a realităţii. Sunt ca nişte mici filmuleţe în care majoritatea acţiunii este dată la o parte. Îmi placeau foarte mult benzile deseneate când eram băieţel – şi chiar aveam un prieten care iubea foarte mult „Classics Comics” în tot timpul liceului, având în vedere că unele dintre aceste benzi desenate ofereau o versiune scurtă a cărţilor pe care trebuia să le citim la şcoală.

Dar icoanele nu sunt benzi desenate. De abia mai târziu  au evoluat pe baza unei „gramatici” artistice, un fel de a spune lucrurile cu ajutorul culorilor, pe care cuvintele nu le pot întotdeauna repeta uşor. În acest sens, icoanele fac cu culorile ceea ce Scripturile fac cu cuvintele – dar Scripturile fac anumite lucruri cu cuvintele pe care uneori necesită icoane ca să ne ajute să le înţelegem.

Gramatica artistică a icoanelor este cunoscută ca „perspectiva inversă”. În loc să se lase regulile tradiţionale a perspectivei să facă distanţa o problemă de convergenţă a liniilor în pictură (în aşa fel încât cu cât sunt mai departe cu atât liniile par mai apropiate), icoanele fac exact opusul. Spaţiul unei icoane se deschide pe măsură ce ne uităm la ea. Această gramatică este motivul pentru care icoanele arată clădirile astfel încât ambele feţe sunt schiţate. Deasemenea aranjează imaginea pe care o vedem pe chipul oamenilor – noi vedem faţa altuia în care „realitatea” persoanei se dezvoltă şi creşte mai mult – decât de a se depărta de la noi. Astfel gramatica icoanelor nu este gramatica tradiţională a picturii „istorice”, a picturii în care occidentul s-a învăţat cu Renaşterea. Icoanele nu sunt fotografice. Ele nu se supun gramaticii istorice şi artistice ale fotografiei.

Scripturile, în mod special cum sunt ele citite (înţelese) de Biserica Ortodoxă, au deasemenea o gramatică. Acea gramatică este realitatea Învierii. Putem spune că Sfânta Scriptură, atât Vechiul cât şi Noul Testament, au o formă pascală. Cu cât înţelegi mai bine realitatea Învierii, cu atât mai clar vei vedea imaginea ei schiţată iară şi iară în Sfânta Scriptură. Şi cu cât cunoaştem mai bine realitatea Învierii, cu atât Scripturile îşi vor deschide acea realitate către noi.

Unul dintre marile momente „gramatice” în viaţa Bisericii se află în Marea Sâmbătă. Atunci ascultăm 15 învăţături ale Scripturii, majoritatea extrase din Vechiul Testament.

Facere 1:1-3 îşi ia înţelesul din aceea că se opreşte a 3-a zi, ziua în care viaţa este creată. Este un comentariu în a Treia Zi a Facerii care are o formă Pascală. În a 3-a zi, Învierea  a scos deasemenea la iveală noua viaţă.

Isaia 60:1-6 începe zicând: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit”. Ce urmează este împlinit în Învierea lui Hristos, care e lumina care ne-a răsărit.

Ieşire 12:1-11 e instituirea primelor Paşti.

Iona: 1:1-17, 2:1-10, 3:1-10, 4:1-11, vorbesc despre Hristos care a stat 3 zile în mijlocul pământului. De aceea :

Şi Dumnezeu a dat poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona. Şi a stat Iona în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi. Atunci s-a rugat Iona din pântecele peştelui către Domnul Dumnezeul lui, zicând: „Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea, şi El m-a auzit; din Şeol către El am strigat, şi El a luat aminte la glasul meu! Tu m-ai aruncat în adânc, în sânul mării şi undele m-au înconjurat; toate talazurile şi valurile Tale au trecut peste mine. 

Dacă citeşti tot pasajul este vocea lui Hristos din Şeol, nu a lui Iona din pântecele balenei.

Şi celelalte texte sunt la fel. Acestea nu sunt doar pasaje din Vechiul Testamen care prin coincidenţă ne aduc aminte de Învierea lui Hristos. Ele sunt Scripturi despre Paştile lui Hristos. Nu spun că sunt literatură despre Învierea lui Hristos. Ele sunt Scripturi (creştine) despre Învierea lui Hristos. Creştinii trebuie să treacă peste frica lor că cineva încearcă să demonstreze că istoria lor e greşită. Hristos a înviat din morţi. Dacă nu crezi, toată istoria din lume nu te va face să te simţi mai bine. Trebuie să-l cunoşti pe Domnul cel Înviat. Apoi totul va fi clar.

Dar aceste pasaje minunate din Sfânta Scriptură, ca şi minunata gramtică a icoanelor, trebuie învăţată corect. Istoricii nu ne pot da gramtica Scripturii. Numai Biserica cunoaşte această gramtică.

Trebuie să-nvăţăm să discutăm despre limbajul culorilor.

Distrugerea imaginilor

iconoclasm

Am un citat pe bara laterală de la un articol mai vechi. E despre nevoia de a avea imagini bune şi pericolul care se află în distrugerea imaginilor sau în iconoclasm.

Trebuie să renunţăm la iconoclasm. În acest sens, ne-am opus noi înşine în mod inerent împotriva anumitor forţe în modernitate. Adevărul este eshatologic, adică se afla in viitor, dar credem deasemenea că această realitate a fost eshatologic întrupată în Hristos, Începutul şi Sfârşitul, Alpha şi Omega. Noi nu ne opunem viitorului când îmbrăţişâm Tradiţia pe care am primit-o. Noi imbratisăm viitorul care vine întru Adevăr, mai degrabă decât falsele utopii ale imaginaţiei omului modern.

Există un spirit ciudat al iconoclasmului (grecescul pentru distrugerea icoanelor) care apare acum şi de mai multe ori dealungul istoriei. Nu e vorba doar o scurtă perioadă din istoria bizantină în care Ortodoxia a rezistat cu succes ci de o manifestare ciudată a păcatului care are ca motor ispita că ar apăra imaginea lui Dumnezeu.

Iconoclaşti sunt la fel de mulţi ca şi anumite forme ale islamului sau anumite forme ale puritanismului. Unii dintre iconoclaşti îşi îndreaptă atenţia către tablouri sau statui, pe când alţi îşi orientează atenţia chiar către anumite icoane ideologice cum ar fi sărbătorirea unor zile şi sărbători. Acei creştini care se raliază împotriva datei Crăciunului aparţin unui astfel de grup de iconoclaşti.

Ce e neaşteptat pentru mine e că iconoclasmul a fost mereu urmat de revoluţii. Presupun că cei care distrug vechiul înlocuindu-l cu noul au o anumită dorinţă de a curaţa lucrurile. Astfel în timpul Revoluţiei culturale chineze cărţile, tablourile, vechii membri de facultate, şi multe alte persoane şi lucruri au devenit obiecte ala mişcării iconoclaste. Ca în toate revoluţiile, iconoclasmul distruge.

În istoria creştină când a apărut prima răbufnire a iconoclasmului a fost perioada care a şi dat numele acesta, în timpul Imperiului Bizantin. Ca şi celelalte reapariţii ale acestui spirit distrugător, icoanele în sine au fost distruse, iar cei care căutau să explice şi să le apere au devenit deasemenea subiecte ale distrugerii. Astfel avem martiri ai acestei erezii iconoclaste.

În timpul Reformei protestante iconoclasmul mergea cot la cot cu reforma teologică. Astfel că statuietele, moaştele, obiecte, toate au devenit ţinta distrugerilor (la fel ca şi oamenii).  Unele dintre aceste distrugeri au fost susţinute de stat (exact ca-n perioada iconoclastă). Logica iconoclasmului, nu poate fi mereu aplicată. Deşi în Reformă logica reformei a trecut de la distrugerea imaginilor la distrugerea statului (care era el însăşi o imagină stricată). În Germania rezultatul a fost Revolta Ţăranilor,  care a devenit aşa de periculoasă puterii încât chiar şi Martin Luther a trebuit s+o denunţe şi să binecuvinteze intervenţia sângeroasă a statului.

În Anglia Reforma care pornită de stat a rămas inconsistentă pentru mai mult de o sută de ani. În final, Reforma puritană (care a dus logica Reformei la următorul stadiu) a început să distrugă tablouri, să decapiteze regi, să-i exileze pe episcopi, să suprime sărbătorile, să elimine dansurile (care erau foarte distractive). Pentru zece ani Anglia a fost condusă de un dictator sângeros care a fost cel mai dur în activitatatea sa iconoclastă din toată istoria.

Una dintre dificultăţile iconoclasmului este atracţia faţă de ideea de Dumnezeu. Tablourile (imaginile) erau distruse pentru că erau considerate o ofensă adusă lui Dumnezeu. Şi nu numai imaginile, ci şi anumite idei au fost distruse (dând foc cărţilor şi celor care le-au scris). Există o „dreptate” aferentă acestei cauze care refuză să accepte orice altceva decât ascultarea completă.

Nu scriu despre iconoclasm complet pe dinafară (din exterior). L-am trăit, l-am simţit. Cel mai iconoclastic verset din Sfânta Scriptură pentru mine este:

Pentru că, deşi umblăm în trup, nu ne luptăm trupeşte.  Căci armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor. Noi surpăm iscodirile minţii şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos, şi gata suntem să pedepsim toată neascultarea, atunci când supunerea voastră va fi deplină.

Bineînţeles,  versetul se referă la gândurile păcătoase şi foloseşte imagini războinice (lucru comun Sfântului Pavel). Aceleaşi reprezentări aplicate guvernării statului (sau a Bisericii) pot fi foarte periculoase. Ele  pot fi folositoare-n viaţa duhovnicească, numai să fie bine direcţionate de un îndrumător adecvat.

Adevărul gol-goluţ a acestei probleme este că Dumnezeu e un creator de icoane. El L-a făcut primul pe om „după chipul şi asemănarea Sa”. Şi în devenirea sa ca om, omul este descris ca „chip al Dumnezeului nevăzut” (Col.1:15).  Acelaşi Dumnezeu care a dat porunca să nu ne facem chip cioplit, a poruncit şi facerea heruvimilor de pe Chivotul Legii, şi de asemenea chipul îngerilor ţesut pe cortina templului. A poruncit facerea şarpelui ridicat în pustie, care a adus vindecare tuturor celor care se uitau la el (o prefigurare a luI Hristos răstignit în Vechiul Testament).

De mai mult de 14 ani de când îl cunosc pe Arhiepiscopul DMITRI din Dallas (episcopul meu), l-am auzit avertizându-ne insistent că cel mai mare pericol în lumea modernă este atacul asupra omului ca şi  chip al lui Dumnezeu. Unica valoare a omului dată de Dumnezeu, şi cea mai certă este că Dumnezeu S-a făcut om ca să-l unească pe om cu Dumnezeu. Avem valoare datorită imaginii pe care o purtăm.

Există o anumită constrângere în oferirea unui privilegiu (onoare). Viaţa unui creştin ortodox presupune că ştim cum să ne închinăm lui Dumnezeu şi ce-I datorăm doar Lui, dar în acelaşi timp să ştim să onorăm acele lucruri care sunt onorabile fără să le oferim lor ceea ce aparţine numai lui Dumnezeu. E uşor să zici „să-i oferi lui Dumnezeu tot ce i se cuvine” dar asta contrazice scriptura în care ni se spune că „daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori” (Romani 13:7) şi de asemenea Romani (12:10). Nu putem să-l slăvim pe Dumnezeu distrugând chiar chipul pe care El l-a creat (şi aici îi aşez şi pe sfinţi care nu pot fi ceea ce sunt decât prin harul lui Dumnezeu).

Asta e iconoclasmul, un duh de ură şi mânie. Fără el a distruge n-ar fi aşa uşor.  Dar astfel de duhuri nu aparţin lui Dumnezeu – deşi sunt uşor atribuite râvnei sau scuzate prin exuberanţă. Iconoclasmul nu e calea cea strâmtă, ci calea cea largă care duce la pieire. E uşor să spui că toate zilele sunt la fel şi că nici o zi nu poate fi considerată mai sfântă ca alta. E uşor să cercetăm originea fiecărei sărbători a Bisericii şi să spunem că unele au avut ca predecesor sărbători  păgâne. Sigur că a fost aşa, exact cum a avut fiecare om. Dacă Biserica a binecuvântat o zi şi a făcut-o să fie zi în care se sărbătoreşte o faptă a lui Hristos sau un eveniment din viaţa Lui, sau vreun sfânt al Bisericii, atunci acţionează sub autoritatea dată de Sfânta Scriptură (Matei 18:18).

Mai important, vom creşte mai mult în chipul lui Hristos imitându-I faptele şi învăţând să  construim decât să demolăm. Făcând loc mâniei şi duhului iconclast, în toate formele lui, nu a produs niciodată sfinţi – ci doar distrugere care a făcut loc la ceva şi mai nebunesc. Moştenirea noastră de cultură a distrugerii imaginii (o parte puternica a lumii puritane) este secularizarea – care acum ne umple cu imaginile sale. Dacă nu putem da o importanţă adecvată rolului imaginilor în Creştinism – rezultatul nu va fi dispariţia imaginilor -ci doar dominarea culturii imaginii şi o conformare subtilă cu lumea. Singura imagine care trebuie alungată este cea pe care o avem noi despre Dumnezeu. Noi nu sunterm El. Să ne închinăm lui Dumnezeu, să-I dăm slavă cui I se cuvine.