Muntele Schimbării la Faţă şi Cămăra Slavei Bucuriei

Există o tendintă în lumea noastră modernă de a despica firu’ în patru – de a analiza. Am câstigat o anumită măiestrie peste multe lucruri prin analizarea numeroaselor componente ale structurii lor şi prin manipularea a ceea ce-am găsit. Aceasta a devenit un lucru normal pentru gândirea modernă. Această putere de  analiză, totuşi, este slăbită de chiar propiul ei succes.  Frecvent adevărul unui lucru nu se bazează pe însumarea părţilor sale, ci pe minunea întregului.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în credinţa creştină. Nu este neobişnuit pentru teologie să fie abordată sub diverse titluri: Hristologie, soteriologie, eshatologie, eclesiologie, hermeneutica, etc.,  suficiente pentru o serie impresionantă de titluri  ale unei  liste de discipline apartinând facultăţii de teologie. Problema însă, este că teologia în cele din urmă încearcă să descrie ori să stabilească un singur lucru (sau ar trebui). Acest unic lucru, totuşi, este atât de mare încât nu poate fi descris cu uşurinţă. Plenitudinea credinţei nu este revelată în analiza diverselor elemente constitutive, ci în înceata (şi uneori spontana) teamă a întregului.

Dacă ar trebui să utilizez un singur cuvânt pentru a descrie singurul lucru care este „totul” ar fi Învierea (în plenitudinea lor).  Nu mă pot gândi la o altă parte a vieţii creştine ori la o alta parte a revelaţiei care să nu fie conţinută în plinătatea Învierii. Este unul dintre motivele pentru care celebrarea liturgică a Sfintelor Paşti este cu totul copleşitoarea în spiritualitate ortodoxă.

Liturghia are o gramatică, un mod de a vorbi şi de a revela adevărul.  Această gramatică face lucruri  care nu pot  fi descrise atât de usor în scrisul teologic discursiv.  Am scris despre aceasta anterior.

Continuă lectura

Cele 40 de zile de la Crăciun

meetingTitlul meu duce puţin în eroare. Nu există 40 de zile de la Naştere în Biserica Ortodoxă – dar există o sărbătoare care marchează a 40-a zi după Crăciun: Aducerea la templu a lui Hristos, numită uneori Sărbătoarea Întâmpinării Domnului (2 februarie).  Se sărbătoreşte la 40 de zile de la naştere exact aşa cum prevedea legea iudaică. Tradiţia spune că Iosif şi Maria l-au adus pe prunc la Ierusalim înainte de a pleca în Egipt.

La această sărbătoare apar 2 întâlniri semnificative: întâlnirea cu Bătrânul Simeon care a aşteptat mult pe Mesia, i s-a promis de către Dumnezeu că-L va vedea înaintea morţii sale. Îl ia în braţe pe copil, mulţumeşte, şi spune câteva cuvinte profetice. Cealaltă întâlnire este cu profetesa Ana, care vorbeşte celor de acolo despre Mesia.

Imnografia ortodoxă are un fel de a-i duce pe credincioşi într-un eveniment înauntrul Scripturii într-un fel în care niciodată nu ne-am imagina singuri. Astfel, iată imaginea mea preferată a sărbătorii, cântată în canonul Vecerniei:

Bătrânul a îngenuncheat şi cu frică a atins urmele paşilor Maicii lui Dumnezeu, nenuntită şi a zis: „O doamnă curată, porţi foc!” Mi-e frică să-l iau în braţe pe Dumnezeu ca un prunc: Domnului luminii care nu cunoaşte înserare, şi Împăratul Păcii!”

„Isaia s-a curăţit primind cărbunele de la Serafim!” A plâns bătrânul în faţa Maicii lui Dumnezeu. Tu mă umpli de lumină, îmi încredinţezi mie cu mâinile tale ca şi cu nişte cleştişori, pe Cel ce-l porţi: Domnului luminii care nu cunoaşte înserare, şi Împăratul Păcii!”

Ce imagine minunată! Să vezi cărbunele de foc atins de buzele lui Isaia şi să vezi în el un fel de Hristos care arde foc! Ca să vezi mâinile care L-au ţinut  ca şi cleştele prin care Serafimul ţinea cărbunele lui Isaia.  E o aducere aminte că nu mai avem de aface cu o viziune cerească a unei profeţii, ci cu realitatea însăşi. Într-adevăr, un foc  arzând s-a născut din Fecioară, şi bătrânul îl ia în braţe – ce curaj de a lua în braţe pe Fiul întrupat!

Aceleaşi imagini sunt evocate în rugăciunile dinaintea împărtăşirii când ni se reaminteşte că primim în gurile noastre cărbunele arzător a lui Hristos, pentru curăţire, însănătoşire, şi viaţă veşnică! N-ar trebuie ca întodeauna să ne apropiem de Domnului şi Dumnezeu nostru în aşa fel.

Crăciunul trece,  dăruind binecuvântări le sale în toată lumea, până când ajunge la cruce la mormânt. Râul dumnezeiesc va  lumina chiar şi iadul însăşi. Cei care stau în întuneric vor vedea într-adevăr o mare lumină – steaua de la Betleem – lumina necreată a lui Dumnezeu!