Focul Crăciunului

Fiind un copil din Sud, obişnuit cu obiceiurile şi poveştile regiunii mele, ştiam bine că există „focul iadului”. Indicatoarele de pe marginea drumului arătau destinul veşnic al celor care nu erau mântuiţi. În anii de mai târziu am descoperit că mulţi creştini percep focul din iad într-un mod literal şi vorbesc de parcă raiul în sine depinde de arderea în flăcări a sufletelor nenorocite.

Acesta nu pare începutul unui articol despre Crăciun. E perioada anului în care cântăm „Pace pe pământ, între oameni bunăvoire” şi pe cât posibil îi uităm pe acei oameni care, aşa cum spun unii, nu vor sărbători niciodată Crăciunul, devenind ei înşişi un buştean de Crăciun ce arde în focul veşnic, spre uşurarea multora.

În mod ciudat, Biserica Ortodoxă, în Duminica dinaintea Crăciunului îi sărbătoreşte pe strămoşii lui Hristos, amintindu-şi de drepţii Vechiului Testament a căror lucrare a preînchipuit venirea lui Hristos în lume. Cea mai proeminentă figură, a cărei icoană ocupă locul central al cinstirii ortodoxe în această Duminică, este cea a Celor Trei Tineri, care au fost chinuiţi în cuptorul Babilonului şi au refuzat să se închine idolului regelui rău.

Istoria Celor Trei Tineri este povestită în cartea lui Daniel şi este dezvoltată în ediţia grecească (LXX) a cărţii lui Daniel. Aici ni se spune că, deşi tinerii au refuzat să execute ordinul regelui şi au fost aruncaţi într-un cuptor încălzit de şapte ori mai mult decât de obicei:

Îngerul Domnului a coborât în cuptor alături de ei şi a înlăturat flăcările arzătoare ale cuptorului. El a făcut interiorul cuptorului să fie ca şi când o adiere plină de rouă ar sufla prin el, astfel că focul nu i-a atins deloc, nici nu le-a provocat durere, nici nu i-a tulburat.

Aici este minunea Crăciunului, înfăţişată nouă în ilustrarea tipologică a Vechiului Testament! Un imn din Biserică închinat Naşterii Domnului spune: „Fii Vechiului Legământ care au umblat în mijlocul focului, dar nu au ars, au preînchipuit pântecele Fecioarei, care a rămas neatins când a născut mai presus de fire”. Ca focul pe care Moise l-a văzut arzând în rug, şi acest foc arde, dar nu mistuie. Este Energia Divină a lui Dumnezeu, după cum spun mai mulţi Sfinţi Părinţi. „Căci Domnul Dumnezeul tău este foc mistuitor” (Deuteronom 4, 24). Dar El este şi foc care arde şi totuşi nu mistuie.

Însuşi Hristos spune: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49) Crăciunul este şi el aprinderea acestui foc. La venirea Lui, toate se apropie de judecată. Cei înţelepţi îşi află mântuirea, un rege rău îşi află decăderea. Îngerii cântă într-un fel care depăşeşte orice laudă adusă vreodată. Israelul devine pământul pe care păşeşte Dumnezeu şi Ţara Făgăduinţei devine Ţara Împlinirii.

Acesta este şi focul care se aprinde deasupra capetelor Apostolilor la Cincizecime şi îi umple de Duhul Sfânt. Este focul harului lui Dumnezeu care ne schimbă, care arde patimile noastre şi care desăvârşeşte lucrarea dreptăţii.

O, Noapte Sfântă, lumina străluceşte minunat!

Anunțuri

Cât de grozav este Crăciunul tău?

Am ajuns zilele în care analiştii de ştiri întreabă „Va fi fastuos Crăciunul în anul acesta?”. Zile în care persoanele se întreabă între ele: „Vei avea un Crăciun mare în anul acesta?” se înţelege că sunt incluse aspectele economice (şi cele mass-media). Economiile noastre moderne depind în mare măsură de cumpărăturile uriaşe care au loc între sfârşitul lunii noiembrie şi sfârşitul lunii decembrie. Cumpărăturile de Crăciun sunt atât de benefice pentru economie (în forma sa prezentă) încât, dacă Hristos nu ar fi fost născut, ar fi trebuit să venim cu un alt pretext pentru a oferi cadouri.

Cu toate acestea, deşi sistemul economic mondial pare să stea în echilibru pe baza generozităţii celor două luni de cheltuieli, acest lucru este foarte puţin pentru Crăciun. Sfântul Maxim Mărturisitorul rezumă Crăciunul şi Întruparea lui Hristos, astfel: „Întruparea Cuvântului este temeiul tuturor lucrurilor.”

Această declaraţie minunat de paradoxală aduce sub observaţie că „toate lucrurile au fost făcute de către El şi pentru El”. Sf. Maxim interpretează aceste cuvinte referindu-se la Hristos întrupat şi nu la Cuvântul pre-întrupat. Acesta întoarce istoria pe dos şi dovedeşte întruparea lui Hristos ca fiind ceva mai mult decât un conflict istoric menit să ne elibereze de datoriile sau obligaţiile noastre temporare. Este actul lui Dumnezeu care Îşi desăvârşeşte cu adevărat creaţia prin Învierea Sa. Cuvintele „Săvârşitus-a! sunt cuvintele Creatorului peste întreaga Sa creaţie. El a prezis aceasta, „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine.”. Acest lucru răsună într-un sens cosmic în cuvintele primului capitol din Epistola către Efeseni: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, Spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El” (Efes. 1:9-10).

Crăciunul, ca sărbătoare care celebrează Întruparea lui Hristos (la fel ca şi sărbătoarea Bunei Vestiri), este sărbătoarea începutului tuturor lucrurilor şi sărbătoarea sfârşitului tuturor lucrurilor. Este atât cauza, cât şi sfârşitul tuturor efectelor. Şi astfel vom avea un Crăciun „mare” în acest an pentru că darul care ni s-a dat nu este altceva decât creaţia însăşi. Preţul său este însăşi viaţa lui Dumnezeu. Nu este economia, în felul în care se gândesc politicienii la economie. Este oikonomia – iubirea neîncetată a lui Dumnezeu ce desăvârşeşte ceea ce numai El putea începe şi ceea ce numai El putea termina.

Cum arată Crăciunul

Una dintre caracteristicile cele mai izbitoare ale Evangheliilor este reacţia frecventa a ucenicilor dupa Invierea lui Hristos: îndoiala. Întotdeauna am fost înţelegător la îndoielile şi ezitările ce le-au însoţit lucrările în timpul slujirii lui Hristos. Ei sunt aproape duioşi în incapacitatea lor de a înţelege cine este de fapt Hristos. Cu toate acestea, aceeaşi incapacitate de a înţelege lucrurile după Înviere, pare aducă după sine și alte dificultăţi. Ce avea Învierea așa de special încât n-o putea crede sau nu vroiau s-o creadă? Un om moare şi este înmormântat. Dar El nu este îngropat şi în același timp nu este doar un simplu om resuscitat sau înviat, ci manifestă o forma de existenţă complet nouă. Numiţi-o Înviere sau cum doriţi, dar se pare că Hristos a prezis aceasta realitate de mai multe ori înainte să se întâmple. Care era atunci problema ucenicilor ?

Problema pare să fie mult mai profundă, atat atunci cât şi acum. Dacă Învierea aparţinea de o clasificare a evenimentelor pe care lumea le putea vedea, măsura, studia şi ajunge la un acord “ştiinţific”, nu ar fi fost nici o dificultate în a crede. Dar Învierea nu aparţine unor clasificări generale. Ea însăși determină apariția unei clase noi. Sunt mulţi care doresc să vorbească despre Înviere ca şi cum ar vorbi despre un accident de maşină la colţul farmaciei. Orice a fost, este mult mai mult decât atat,  într-adevar ceva complet diferit, nu ca orice altceva.

Şi aici se manifestă problema revelaţiei divine. Scriitorii creştini ortodocşi au obiceiul de a rosti lucruri precum: “Dumnezeu va salva lumea prin frumuseţe” (Dostoievski) sau “Icoanele vor salva lumea” (recent în First Things – Primele lucruri – un jurnal ecumenic), afirmaţii ce îi determină pe oamenii să se îndepărteze. Dar în inima lor, astfel de afirmații încearcă să spuna ceva despre natura Învierii şi efectele sale în lumea noastră.

Învierea lui Hristos este ceva complet nou. Este o manifestare a lui Dumnezeu cum nu am văzut niciodată. Este Adevarul întrupat, nu adevarul aflat de un om de vârstă medie. Eu am 58 de ani şi sunt foarte diferit faţă de cum eram la 10 ani. Sunt foarte diferit şi faţă de cum voi fi peste 100 de ani (probabil nu veţi vrea să vedeţi asta). Astfel, normal că nu vom vedea niciodată ceva într-o stare veșnică, neschimbătoare. Învierea este exact contrariul. Ea nu face parte din clasificarea lucrurilor create, ea este necreată în faţa ochilor noştri.

Astfel, Biserica înfăţişează Învierea prin intermediul icoanelor, nu prin portrete sau prin “adevarul” ce se află în faţa ochilor noştri. Icoanele pictează Adevărul într-o manieră ce intenţionează să evidenţieze Învierea. Drept dovadă, Biserica nu scrie despre Înviere aşa cum scriem noi despre alte lucruri, pentru că Învierea nu este unul din lucrurile despre care putem noi scrie, ci este ceva cum nu s-a mai văzut. De aceea Parinţii Bisericii au spus că “Icoanele transmit prin culoare, ceea ce Biblia transmite prin cuvinte”.

Şi amandoua sunt legate de revelaţie. Biblia ne spune: “Fericiţi cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu”. Eu nu sunt cu inima curata, dar cred că am întâlnit asemenea persoane. Cel puţin am citit despre asemenea persoane şi ştiu că ele pot vedea ceea ce eu nu pot vedea, într-un mod necunoscut mie.

Toate acestea duc la mântuire. Mântuirea nu înseamnă sa ajungi într-un loc ferit de focurile iadului. Aceasta este o problema de transport, în cel mai bun caz, sau o problemă juridica, în cel mai rău caz. Mântuirea este despre cum să schimbi oamenii ca mine sau ca tine. Este vorba despre schimbare, văzând astfel că Învierea devine posibilă.

În acest sens, Dumnezeu va salva într-adevar lumea prin frumuseţe. Problema este că foarte puţini au văzut vreodată frumuseţea. Daca aţi văzut frumuseţea, atunci veţi fi de acord cu această afimaţie. Caracterul ei evident, ar fi de fapt într-adevăr neîndoielnic. Faptul că oamenii sunt împotriva frumuseţii (sau a icoanelor) nu înseamnă decât că nu văd sau nu pot vedea. Nici eu nu văd, în mare parte a timpului.

Dacă aş vedea aşa cum ar trebui să văd atunci ochii mei nu ar vedea vrajmaşii sau cei asemenea lor. Nu că alţii nu ar putea să intenţioneze să-mi fie duşmani sau să-mi vrea răul, dar sunt ochi care văd dincolo de toate acestea; văd Adevarul din acea persoană. Daca aş avea ochi să văd, dragostea nu ar fi o problema de neîntrecut, ci ar fi clară precum Învierea în sine.

Şi astfel ne apropiem şi mai mult de praznicul Naşterii Domnului. Fiecare inimă ar trebui să Îi pregatească sălaşul. Mai mult decât atât, fiecare inimă ar trebui să se roage pentru a vedea Frumuseţea, pentru a înţelege cu adevărat sensul Icoanei şi Evangheliei Naşterii, pentru a vedea ceea ce ne scapă privirii în fiecare zi, pentru a vedea că suntem orbi şi că îi conducem şi pe alţii spre orbire.

Dumnezeul care s-a făcut mic

O postare anuală de decembrie:

Pe cine avem noi, Doamne, ca Tine
Cel Mare care a devenit mic, Cel Treaz care a dormit,
Cel Pur care a fost botezat, Cel Viu care a murit,
Regele care s-a înjosit pentru a proteja cinstea tuturor.
Binecuvântată este onoarea Ta!

Sfântul Efrem Sirul

+++

Ne apropiem de Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru, şi nu pot pătrunde cu mintea micimea lui Dumnezeu. Lucrurile din viaţa mea se întrezăresc aşa de mari, iar toate instinctele umane ne spun să depăşim mărimea unei ameninţări prin întâmpinarea ei cu o ameninţare mai mare, mai puternică. Dar slăbiciunea lui Dumnezeu, mai puternică decât moartea, întâmpină viaţa omenească şi totodată moartea noastră, devenind un copil – cel mai mic dintre noi toţi – omul la punctul lui cel mai slab – complet dependent.

Învăţăturile Lui nu se vor îndepărta niciodată de realitate pentru niciun moment. Întâmpinarea misiunii Lui printre noi este marcată de neînţelegere, trădare, negare şi crimă. Dar El ne întâmpină cu iertare, iubire şi sacrificiu de sine.

Acest fel al Lui este mai mult decât o misiune de salvare menită să îndrepte ce am deformat noi. Venirea Lui printre noi nu este doar o acţiune, este şi o descoperire, este o revelaţie. El nu Se schimbă pentru a ne face pe noi asemenea Lui. Slăbiciunea, micimea, iertarea – tot ce am văzut în întruparea Lui – este o revelare a Adevărului lui Dumnezeu. El a devenit El Însuşi, pentru ca noi să devenim ceea ce am fost creaţi să fim.

Pare ciudat să vorbim despre Dumnezeu ca fiind umil şi totuşi asta este ceea ce este arătat în Scriptură. Referinţele culturale legate de Dumnezeu sunt puternice şi denotă pretenţia la înţelepciune a neamului omenesc care consideră că Atotputernicul Dumnezeu nu a îndreptat lucrurile încă. Pe acestă bază, unii vor ajunge să respingă însăşi existenţa lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu nu se compară cu puterea noastră. El a creat tot ceea ce există şi a făcut asta din nimic. Asta nu se aseamămnă cu nimic din ceea ce „creăm” noi. El care a creat este tot Cel care susţine această creaţie şi totuşi în umilinţa Lui noi nu putem vedea în mod direct sprijinul Lui, doar dacă El ne dă ochi să vedem.

Atotputernicul se arată pe Sine în slăbiciunea Lui şi nu, bănuiesc eu, din cauză că a fost un plan „de rezervă”. Mai degrabă cred că Atotputernicul s-a arătat pe Sine pe deplin pe Cruce, deoarece acesta este într-adevăr modul în care se arată puterea lui Dumnezeu. Nu pot să cuprind cu mintea realitatea că puterea pe care o vedem în Crucea lui Hristos este aceeaşi putere care a creat universul; însă, eu cred că aşa este.

Nu vom cunoaştem niciodată plinătatea până când nu se golim pe noi înşine în goliciunea Lui. Nu vom cunoaştem niciodată iubirea până când nu ne înecăm în apele compasiunii Lui, care nu ucid, ci oferă mai multă viaţă. Nu putem vedea măreţia până când nu Îl vedem foarte mic. El care se sălăşluieşte în pântecul unei Fecioare va intra şi în apele Iordanului şi va coborî şi în prăpastia iadului. Şi acolo vom vedea într-adevăr măreţia, El care este prezent peste tot şi care cuprinde totul.

Postul Crăciunului – De ce postim

Data de 15 noiembrie marchează începutul Postului Crăciunului (40 de zile înainte de Crăciun) următorul articol oferă câteva gânduri asupra scopului postului.

Oamenii nu mai sunt atat de receptivi la actul de a posti, iar postul nu mai este trăit. Majoritatea lumii a pierdut de mult orice conexiune cu trăirea istorică a postului creştin. Fără îndrumarea Tradiţiei, mulţi creştini moderni ori nu postesc, ori caută constant să reinventeze practica postirii, uneori cu consecinţe neintenţionate.

Unele culte creştine prezintă reminescenţe ale postului creştin tradiţional, însă în faţa lumii moderne, au redus tradiţia şi sacrificiul ce îl implică postul la acte superficiale.

Am citit recent (deşi nu îmi aduc aminte unde) că respingerea Isihasmului a fost sursa tuturor ereziilor. În termeni mai puţin rigizi, putem spune că aflându-l pe Dumnezeu în adevăr, participând la viaţa Lui, unindu-ne cu El prin smerenie, rugăciune, dragostea duşmanului şi pocăinţă, înainte de toate, acesta este scopul vieţii creştine. Isihasmul ( din grecescul „ hesychia ” = linişte) este numele dat tradiţiei ortodoxe de rugăciune neîncetată şi pace interioară. Dar rugăciunea neîncetată şi pacea interioara sunt înţelese greşit dacă sunt separate de cunoaşterea lui Dumnezeu şi participarea la Viaţa Sa prin unirea cu El prin smerenie, rugăciune şi pocăinţă înaintea tuturor lucrurilor.

Calea către cunoaşterea interioară(cu toate componentele sale) a lui Dumnezeu este ceea ce formează contextul potrivit postirii. Dacă postim dar nu ne iertăm duşmanii – postul nu are nici un folos. Dacă postim dar nu ne atrage postirea spre smerenie, postul nu ne foloseşte. Dacă postirea noastră nu ne face şi mai conştienţi de faptul că suntem păcătoşi faţă de toţi şi responsabili faţa de toate, atunci nu are nici un folos. Dacă postul nostru nu ne uneşte cu Viaţa lui Dumnezeu – care este blândă şi smerită – din nou, nu ne este de folos.

Postul nu este o dietă. Postire nu este o versiune creştină a Kosher-ului. Postul se referă la foame şi smerenie (care cresc cu cât ne permitem să devenim slabi). Postul este despre frângerea inimii.

Am văzut mai mult bine făcut în suflete prin căderi în sezonul postului decât în sufletele celor care „au postit bine”. Vameşii intră în Împărăţia lui Dumnezeu înaintea fariesilor cam de fiecare dată.

De ce postim? Poate întrebarea mai potrivită este de ce mâncăm? Hristos a citat din Scriptură celui rău şi i-a spus „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Mâncăm ca şi cum viaţa noastră ar depinde de acest lucru, dar nu depinde. Postim pentru că viaţa noastră depinde de cuvintele lui Dumnezeu.

Am lucrat câţiva ani ca preot la capela unui azil. În timpul acela, şezând zi de zi lângă paturile muribunzilor, am învăţat câte puţin despre cum murim. Este un fapt medical că mulţi oameni  devin „anorexici” înaintea morţii, ceea ce înseamnă că încetează să mai dorească mâncare. De multe ori familia şi chiar doctorii devin îngrijoraţi şi forţează pacienţii, care nu vor supravieţui, să mănânce. Interesant, s-a aflat că pacienţii care devin anorexici au mai puţine dureri decât cei care au fost forţaţi să mănânce. (Nimic din toate acestea nu se referă la anorexia psihologică care afectează pe mulţi dintre tinerii noştri. Aceea este o tragedie).

Cu toate acestea, inainte de moarte corpurile noastre deţin o înţelepciune care nouă ne-a lipsit în majoritatea vieţii noastre. Ştiu că ceea ce au nevoie nu este mâncarea, ci altceva mai profund. Sufletul caută şi este înfometat de Dumnezeul cel Viu. Corpul şi durerile suferite îl derutează pe om. Tutuşi prin mila lui Dumnezeu această confuzie sau distragere este redusă.

Creştinismul ca religie – ca sistem teoretic de explicaţii privitoare la rai si iad, la răsplată şi pedeapsa – este doar creştinismul care a fost distorsionat de la forma sa adevărată. Ori îl cunoaştem pe Dumnezeul adevărat, ori nu avem nimic. Ori Măncăm trupul Său şi bem Sângele Său, ori nu avem viaţă în noi. Respingerea isihasmului este sursa tuturor ereziilor.

De ce postim? Postim pentru a puta trăi ca şi cum am muri mâine – numai în moarte putând fi născuţi pentru viaţa veşnică.

Ce este în peşteră?

Este înţeles în mod tradiţional că naşterea lui Hristos a avut loc într-o peşteră (nu într-un staul).Peştera servea ca grajd – nefiind ceva neobişnuit pentru zona Bethleemului. Totuşi, în icoana tradiţională a naşterii lui Hristos se arătă în mod clar o peşteră.  Peştera Bethleemului seamănă cu Peştera Iadului, în care Hristos se coboară la moartea Sa.  De asemenea seamănă cu spaţiul încadrat de pietre în majoritatea icoanelor ce înfăţişează Botezul Domnului.

Acelaşi spaţiu încadrat de pietre poate fi văzut în multe din icoanele ce înfăţişează Răstignirea (sub Cruce înconjurând craniul).  Aceasta similaritate iconografică nu este accidentală.  Peştera Bethleemului este menită să semene cu Iadul (aşa cum un copil în feşe seamănă cu un corp învelit spre înmormântare).  Seamănă cu peştera Iadului din acelaşi motiv  pentru care spaţiul încadrat de pietre la Botezul lui Iisus seamănă cu Peştera Iadului.

Toate duc la una şi aceeaşi concluzie: întruparea lui Hristos reprezintă coborârea lui Dumnezeu în lumea noastră, unde moartea şi păcatul tronează. Întruparea Cuvântului reprezintă o provocare imediată la adresa întunericului morţii şi  iadului.

Sfântul Ioan face acest lucru limpede în prologul Evangheliei. El vorbeşte de Hristos ca „Lumina Lumii” şi instantaneu aduce acea Lumină în conflict cu întunericul: „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

Povestea naşterii lui Hristos este în mod cert marcată de elemente care acum au devenit celebre în lumea popularelor felicitări. Îngerii cântă pastorilor. Magii vin de departe. Boul şi asinul îşi cunosc stăpânul.

Într-o manieră tipică, felicitările lasă impresii frumoase despre Crăciun.  La urma urmei, Crăciunul cultural nu priveşte mai departe de cadourile de sub brad.

Totuşi Biserica priveşte Peştera Bethleemului ca ceea ce este în realitate: întunericul. De abia S-a născut Copilul că viaţa Lui deja este în pericol. Crudul rege Irod caută să Îl omoare, însă planul eşuându-i, îşi vărsa mânia pe toţi copiii sub 2 ani din acel loc. Prin tradiţie ni s-a transmis că numărul pruncilor omorâţi de oamenii lui Irod se apropia de 14.000. Aşa de mare este întunericul.

Acelaşi întuneric marchează lumea şi în zilele noastre. Lumina încă străluceşte, întunericul nu o cuprinde – dar în mijlocul întunericul lumina este cea care străluceşte şi nu altundeva.  Peştera este lumea – nu vă înşelaţi.

Cei care sunt botezaţi întru Hristos sunt botezaţi întru moartea Sa, precum zice Sfântul Apostol Pavel. Este de asemenea adevărat că cei care sunt botezaţi întru Hristos „primesc Lumina Lui Hristos”. Dar împărtăşirea cu Lumina lui Hristos în această lume înseamnă a fi tu lumina din mijlocul întunericului.

Marea bucurie a Crăciunului este că Pruncul născut în peşteră este într-adevăr Lumina lumii – şi deşi noi trăim în întuneric, întunericul nu poate cuceri Lumina. Hristos este acelaşi şi de Crăciun şi de Paşte. Fiecare descoperire a lui Hristos este o izbândă asupra morţii şi a păcatului.

Ce se afla în peşteră? Dumnezeu Însuşi.

Generalizarea Crăciunului

Pe pământ pace! Între oameni binevoire! este o urare comuna care se poate găsi pe felicitările din timpul Crăciunului. Acestea sunt, desigur, cuvintele ce au fost cântate de îngeri la Naşterea Domnului în Betleem (Luca, 2,14). De asemnea, este o fraza care permite diverse interpretari.

Posibilitatea unor diferite sensuri ale frazei este probabil motivul popularităţii ei pe felicitările de Crăciun. Cine ar putea fi împotriva păcii pe pământ şi a bunăvoirii între oameni (mai ales dacă bunăvoirea între oameni este înţeleasă prin relaţiile dintre sexe)? Problema Crăciunului, pentru mulţi, este că aduce în discuţie ceea ce este caracteristic cunoscut ca ruşinea individualităţii.

Afirmaţia facută de creştini cum că Pruncul născut în Betleem este Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Singurul prin care lumea se poate mântui, este un impediment. Tuturor ne place pacea. Majoritatea oamenilor îl plac pe Iisus. Însă nu toată lumea îl iubeşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu întrupat.

Astfel, postul Crăciunului devine marea tentaţie gnostică pentru cultura modernă. Modernitatea recunoaşte că Iisus a fost o importantă figură în istorie, însă nu doreşte să admită că El este Stăpânul istoriei. Modernitatea vrea să promoveze cauza păcii, însă nu recunoaşte că Hristos, singur, este Prinţul pacii.

Credinţa creştină în mod just respinge erezia gnosticismului. Creştinismul nu mărturiseşte pacea, nici bunăvoirea, nici măcar dragostea. Aceste cuvinte, scoase dintr-un context, nu au nici un sens. Ele devin simple simboluri ale banalităţii şi deşertăciunii vieţii moderne. Pacea definită ca absenţă a războiului nu are vreun sens pozitiv. Bunatatea fără fapte bune, fără legatura concreta între oameni, nu devine mai mult decât un zâmbet. Dragostea fără sacrificiu golirii de sine nu rămâne nimic mai mult decat un sentiment.

Sentimentalismul ieftin este esenţa idolatriei moderne. Venerăm sau chiar idolatrizăm senzaţiile şi sentimentele împreună cu acele lucruri care le produc. Din acest motiv, spectacolul şi furnizorii săi sunt icoanele lumii moderne. Aceia pe care lumea îi respectă şi îi apreciază sunt doar nişte poze fără conţinut – sentimente fără temei. Şi astfel, faptele necugetate ale vedetelor (fie că sunt legende ale golfului sau idoli ale serialelor) înfruntă aprecierele nemiloase, crude ale mass-mediei de ficare dată când se abat de la imaginea predefinită. Sentimentele noastre nu trebuie jignite.

Sentimentalismul necesită o generalizare. Acele lucruri pe care noi le percepem într-o manieră generala sunt lipsite de conţinut. Lucrurile generalizate nu au unicitate, nici invidualitate, nimic specific. Caracterul lor general ne lasă să ne proiectăm propriile dorinţe şi vise asupra lor fără să fim contrazişi. Modernitatea prefară un dumnezeu general din acelaşi motiv. Un dumnezeu general, comun, universal, suferă de lipsă de conţinut, de esenţa (are puţin sau chiar deloc conţinut) – acest continuţ poate genera contradicţii sau chiar ofense culturii dumnezeului sentimentalismului.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este plină de contradicţii şi ofense. Faptul de a fi adevărată întruparea singurului Dumnezeu devine o piedică în calea nevoilor sentimentalismului. Întruparea lui Hristos oferă o însemnatate unică păcii pe pământ şi bunăvoirii între oameni. Nu oferă interpretări. Îngerii cântă pentru că Hristos s-a născut. Fără naşterea Lui, nu există pace şi nici bunăvoire. Naşterea Sa anunţă începutul păcii lui Dumnezeu pe pământ, deschiderea Împărăţiei lui Dumnezeu. Naşterea Lui anunţă bunăvoirea – bunăvoirea lui Dumnzeu între oameni (singura care contează cu adevărat).

Contradicţiile inerente legate de Hristos, Dumnezeu-Omul şi sentimentele goale de pace şi bunăvoire între oameni formează războiul culturii moderne între „Crăciun fericit” şi „Sărbători fericite”. Un crăciun care nu aduce ofense sau contradicţii este un Crăciun care nu poate salva. Păcatul meu este jignit de imensa dragoste a lui Dumnzeu. Fără această ofensă n-ar exista pocăinţa. Păcatul meu este o jignire de asemenea, împotriva Crăciunului cu toate acestea, Crăciunul adevărat a luat această jignire asupra lui şi mi-a iertat totul: o iertare care poate avea sens numai dacă Pruncul născut în Betleem nu este nimeni altul decât Dumnezeu.

Mai potrivită decât „Crăciun fericit” este urarea tradiţionala ortodoxă : Hristos s-a născut! Slăviti-L!