Mintea şi inima

Scriu frecvent despre ceea ce eu numesc Religia Inimii. Arhimandritul Meletie Webber are o scriere  scurtă despre ceea ce poate fi numit Religia Minţii. Distincţia dintre minte şi inimă nu este o distincţie între gândire şi simţire. Mai degrabă, este o distincţie între minte (locul gândurilor şi sentimentelor), şi inimă (locul unei conştiinţe mai adânci – numit uneori nous în scrierile ortodoxe). Practica ortodoxă spirituală ar căuta în cele din urmă integrarea întregii persoane şi unirea minţii cu inima. Fără inimă, mintea se comportă într-un mod care înseamnă o distragere constantă a atenţiei – sfâşiată în mare măsură între teamă şi dorinţă. Observaţiile Părintelui Meletie merită o lectură atentă. Cei interesaţi în a citi mai mult ar trebui să înţeleagă Pâinea şi Apa, Vinul şi Uleil.

 Cu scopul de a fi corectă cu privire la orice, mintea are nevoie de a găsi pe cineva sau ceva care este greşit. Într-un sens, mintea este mereu în căutarea unui duşman (persoana care este „greşită”), deoarece fără un duşman, mintea nu este destul de sigură de propria identitate. Atunci când are un duşman, devine capabilă să fie mai încrezătoare cu privire la sine. Din moment ce şi mintea caută continuu certitudinea, care este un produs al dorinţei de a fi dreaptă, procesul de a găsi şi definii duşmanii este o luptă continuă pentru supravieţuire. Declararea duşmanilor nu este pentru minte un defect nefericit de caracter, ci o sarcină esenţială şi necesară.

 Din păcate, să fie drepţi nu este ceea ce oamenii au nevoie cu adevărat, chiar dacă o mare parte din viaţa lor poate fi folosită în căutarea dreptăţii. Apărarea ego-ului este aproape întotdeauna o chestiune de a încerca să fie drept. Destul de interesant, Iisus nu a sugerat niciodată ucenicilor Săi să fie drepţi. Cererea Lui a fost ca ei să fie neprihăniţi. Ascultând cuvintele Sale, noi constatăm că ne petrecem aproape toată energia în direcţia greşită, din moment ce în general urmărim să fim drepţi cu fiecare gram al fiinţei noastră, dar lăsăm bunătatea pentru a fi slabi şi naivi.

 Oamenii luptă în războaie, comit genocid, şi îi privează pe alţii de libertăţile civile fundamentale ale omului, toate în numele dreptului de a fi. Nu există îndoială că, dacă un război nuclear ar avea loc vreodată, acesta va fi deoarece persoana care apasă butonul se crede a fi dreapta.

 Religia, la nivelul minţii poate fi un lucru teribil, provocând distrugeri inutile persoanelor fizice, familiilor, şi chiar unor naţiuni întregi, toate cu scopul de a fi drept. Aproape fiecare sistem religios poate, şi în cele mai multe cazuri, operează doar la acest nivel, la un moment dat în istoria sa. Acesta este nivelul de conştientizare religioasă, care îi poate provoca pe slujitorii Regelui Păcii să se războiască cu acei care cred că gândurile sunt diferite de ale lor, le conferă celor cărora le–a fost poruncit să–şi  ierte duşmanii, dreptul de a–i  anihila.

Scrierile Părintelui Meletie nu sunt un argument pentru un relativist „de ce nu putem cu toţii doar să fim de acord?” Mai degrabă, este o analiză atentă a modului în care inima percepe şi răspunde. Acesta este locul în care ne întâlnim cu Împărăţia lui Dumnezeu:

 Inima este mai degrabă liniştită decât zgomotoasă, intuitivă mai degrabă decât deductivă, trăieşte în întregime în prezent, şi, în orice moment, acceptă realitatea pe care Dumnezeu o dă în acel moment. În plus, inima nu încearcă să caute la distanţă, să domine ceva sau pe cineva, prin etichetare. Mai degrabă, aceasta începe cu o conştientizare a relaţiei sale cu restul creaţiei (şi tot ceea ce este şi pe toată lumea din ea), acceptă mai degrabă decât de respinge, găseşte similitudini mai degrabă decât înstrăinare, şi asemănări mai degrabă decât diferenţe. Ea nu cunoaşte frica, nu experimentează dorinţă, şi nu găseşte necesitatea de a se apăra sau a se justifica. Spre deosebire de minte, inima nu caută să se impună. Este răbdătoare şi nesolicitantă. Nu e de mirare, atunci, că mintea, întotdeauna nerăbdătoare şi foarte exigentă, reuşeşte să o domine atât de bine.

Stareţul Sofronie despre personalitate

Încarnarea Cuvântului Tatălui – Iisus Hristos – ne furnizează o bază solidă pentru cunoaşterea noastră de Dumnezeu. Acţionaţi de dragostea pentru El, noi parcurgem o transformare profundă a întregii noastre fiinţe. Viaţa infinită a lui Hristos ne este transmisă noua. Sufletul nostru se găseşte la poli opuşi – atât în adâncurile negre ale iadului cât şi în Împărăţia lui Dumnezeu luminată de Soarele care nu apune niciodată. Conţinutul fiinţei noastre se extinde inefabil. În rugăciunea perseverentă sufletul aspiră la acest Dumnezeu minunat, dar este mult timp înainte să înţelegem că El însuşi se roagă în noi. Prin această rugăciune dată de Dumnezeu suntem uniţi existenţial cu Hristos – de la prima Sa auto–golire şi coborâre în iad, şi apoi în divinitatea Sa. „Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L–ai trimis.”  (Ioan 17:3)

Persoana Ipostas în fiinţa divină nu poate fi un principiu de limitare. Şi în ipostaza (persoana) creaturii noastre este un principiu care asumă infinitatea în sine. Când sufletul intră în lumea veşniciei divine omul este lovit de măreţia deschiderii viziunii în faţa lui. În acelaşi timp universul suferă o anumită modificare în destinul său. “Un om este născut în lume” (Ioan 16:21) – un eveniment care comunică întregii creaţii o nouă valoare nepieritoare. Omul, ca spirit ipostatic aparţine ontologiei veşnice. Acei care sunt mântuiţi în Hristos – sfinţii – primesc eternitatea divină ca posesie imprescriptibilă cu toate că rămân fiinţe imuabil create.

                                                             Din Să–l cunoştem pe Dumnezeu aşa cum este

+++

Nu este probabil nimic mai important în scrierile Stareţului Sofronie Sarov decât munca lui pe “principiu ipostatic” si rolul personalităţii în Hristos şi în umanitate. Aceasta merge la baza înţelegerii rugăciunii şi a mântuirii fiinţelor omenesti.

El nu spune nimic nou – dar reuneşte înţelegeri din diferite surse patristice în aşa fel încât pune într–o lumină strălucitoare importanţa personalităţii. Aceasta se află la inima credinţei noastre.

Lupta pentru rugăciune

Părintele Sofronie relatează parte a luptei sale pentru rugăciune şi harul pe care l–a primit să–i ajute pe alţii. Fragmentul este din Despre rugăciune.

 …Nu numai odată am simţit că eram răstignit pe o cruce invizibilă. Asta se întâmpla pe Muntele Athos când m–am mâniat pe cei care m–au contrariat. Slăbiciunea a distrus rugăciunea şi m–a umplut de groază. În acel timp mi se părea imposibil să lupt împotriva ei – mă sfâşia ca o bestie sălbatică care îşi rupe prada în bucăţi. Odată, datorită unei iritaţii a cărnii, rugăciunea s–a depărtat de mine. A trebuit să mă lupt timp de opt luni ca să o regăsesc. Dar când Domnul a cedat lacrimilor mele, inima  mea a avut curaj şi am devenit mai răbdător.

 Această experienţă a răstignirii mi s–a întâmplat din nou mai târziu (când m–am întors în Franţa) dar într–o formă diferită. Nu aş refuza niciodată să îngrijesc, ca un tată spiritual, pe aceea care apelează la mine să–i ajut. Inima mea a simţit o compasiune specială pentru cei bolnavi mintal. Copleşiţi de dificultăţile monstruoase ale vieţii contemporane, unii dintre ei avea nevoie de o atenţie prelungită, pentru care nu trebuia să mă lupt. Eram disperat: oriunde mă întorceam, cineva plângea de durere. Aceasta mi–a descoperit adâncurile suferinţei din timpurile noastre, cu oameni zguduiţi de cruzimea civilizaţiei noastre faimoase. Mecanismele statale colosale, deşi stabilite de oameni, sunt impersonale, ca să nu spun aparate inumane, strivind cu indiferență milioane de vieţi. Aşa cum eram neputincios să schimb intoleranţa societăţii, în rugăciunile mele, departe de orice imagine vizuală, am simţit prezenţa lui Hristos răstignit. Am trăit suferinţele Lui în duh aşa de distinct, încât o viziune fizică a existenţei Sale fiind „ridicat de pe pământ” nu ar fi putut nicicum să–mi intensifice participarea la suferinţele Sale. Oricât de nesemnificativă ar putea părea experienţa mea, mi–a adâncit percepţia lui Hristos în venirea Sa pământească de mântuire a lumii.”

Părintele Sofronie scrie aici despre „pierderea rugăciunii” timp de opt luni. Aceasta nu este acelaşi lucru cu a spune că nu s–a rugat opt luni, aşa cum mulţi dintre noi înţeleg. Mai degrabă înseamnă că a pierdut rugăciunea în sensul adevăratei uniri cu Dumnezeu găsit în adâncul inimii. Citind acest fragment am devenit conştient de cât de uşor este în viaţa mea să stabilesc sau să spun rugăciunile şi să fiu mulţumit că am făcut ceva, când de fapt n–am făcut absolut nimic.

Rugăciunea, aşa cum este descrisă de Părintele Sofronie, este un dar de la Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că nu poate fi căutată. El a luptat din nou timp de opt luni ca să recâştige „rugăciunea”. În multe cazuri pur şi simplu a lupta să te rogi cu atenţie este un pas uriaş înainte şi o luptă care merită dusă. Aceasta se întâmplă dacă ne rugăm în particular sau în mijlocul unei liturghii.

 Îmi amintesc conversaţia de vara trecută cu un adolescent când am fostla Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex. Cele două slujbe principale ale unei zile constau în mare parte din repetarea rugăciunii lui Iisus în lumina lumânărilor din Biserică. Este uşor să adormi – și mai uşor este să-ți laşi mintea să hoinărească. Acest adolescent vorbind blând şi fără nicio cunoştinţă a ceea ce zice, a spus: „ Am reușit să mă rog 45 minute, dar apoi a trebuit să mă opresc şi să ies afară.” Nu va ştii niciodată cât de mult m–au impresionat aceste 45 minute. Și cinci minute m–ar fi impresionat. Dar a fost o reamintire tăcută să continui să lupt şi să continui până când voi fi în stare să mă rog.

Să ne păstrăm pacea sufletească

                      

 

 

Din învăţăturile Sfântului Serafim de Sarov

Trebuie, prin orice mijloace, să depunem eforturi să ne păstrăm pacea sufletească astfel încât să nu fie perturbată de insultele altora; pentru aceasta trebuie, în orice mod, să ne străduim să limităm furia şi prin intermediul atenţiei să ne ferim mintea şi inima de sentimente nepotrivite.

Şi de aceea trebuie să suportăm insultele altora cu calm şi să ne obişnuim la o astfel de dispoziţie sufletească ca şi cum aceste insulte nu ne–ar  privi pe noi, ci pe ceilalţi.

O astfel de practică poate linişti inima omului şi să o facă o locuinţă pentru Însuşi Dumnezeu.

Un exemplu de astfel de lipsă de mânie vedemla Sf. GrigorieTaumaturgul, de la care o prostituată oarecare a cerut o recompensă într-un loc public ca şi cum ar fi fost pentru un păcat comis cu ea; iar el fără a se supăra pe ea niciun pic, cu blândeţe a spus unui prieten al lui: dă-i repede suma pe care o cere. Nici nu a apucat să ia femeia suma de bani ceruţi pe nedrept că a şi fost supusă atacului unui demon, iar Sfântul a alungat demonul din ea prin rugăciune.

Dacă, cu toate acestea, este imposibil să nu fim perturbaţi, atunci cel puţin ar trebui să ne străduim să ne limităm limba, în conformitate cu Psalmistul: „am fost tulburat, şi n–am vorbit” (Psalmul 76:4 LXX)

Cu inima şi mintea

 

 

 

Când mintea şi inima sunt unite în rugăciune şi sufletul este în întregime concentrat într–o singură dorinţă pentru Dumnezeu, atunci inima se va încălzi şi lumina lui Hristos începe să strălucească şi umple întreaga fiinţă lăuntrică a omului cu pace şi bucurie. Trebuie să–i mulţumim Domnului pentru tot şi să ne încredinţăm voii Lui, trebuie, de asemenea, să–i punem dinainte toate gândurile şi cuvintele noastre, străduindu–ne ca toate să–i slujească numai bunei Lui plăceri.

 Sfântul Serafim de Sarov

 Declaraţia Sfântului Serafim ne arată rugăciunea cu atenţie. Unirea inimii cu mintea este chiar esenţa rugăciunii cu atenţie. Ar putea fi şi că aceasta se face cu dificultate şi doar pentru o scurtă perioadă de timp. Dar astfel direcţionată unirea cu Hristos este foarte benefică vieţilor noastre. Aici este o descriere a Sfântului Serafim „Mică regulă de rugăciune” de pe situl Fotografii Ortodoxe. Aş putea adăuga că este mult material folositor pe  acest site la fel şi fotografii.

 Cum să te rogi când timpul este scurt.

 Ce cuvinte să foloseşti când te rogi? Ce ar trebui să facă cineva, care nu are suficientă memorie, care datorită lipsei învăţării nu a învăţat cele mai importante rugăciuni, şi în cele din urmă, când (şi această situaţie chiar se întâmplă) pur şi simplu nu este suficient timp să stai în faţa icoanei şi să citeşti rugăciunile obligatorii de dimineaţă şi de seară? Această întrebare a fost decisă de Stareţul Serafim de Sarov. Mulţi vizitatori ai stareţului se acuzau  că se roagă foarte puţin, că nu citesc nici chiar rugăciunile de dimineaţă şi de seară.

 Sfântul Serafim a stabilit pentru astfel de oameni următoarea regulă uşor de îndeplinit:

 „La trezirea din somn, fiecare creştin să stea în faţa icoanelor sfinte, să citească „Tatăl nostru” de trei ori, în cinstea Sfintei Treimi. Apoi cântecul Maicii lui Dumnezeu: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară bucură–te, cea plină de har…”de asemenea de trei ori. La sfârşit, Crezul: „Cred…” – o dată. Împlinind o astfel de regulă, fiecare ortodox să se implice atribuţiilor la care este chemat. În timpul muncii sale acasă sau pe drum, oriunde, ar trebui să repete: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte–mă pe mine păcătosul” – şi astfel până la prânz. Chiar înainte de prânz să repete regula de dimineaţă. După prânz, ocupat cu munca sa, fiecare creştin să citească în linişte: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte–mă pe mine păcătosul”. Când se pregăteşte de culcare, fiecare creştin să repete la fel ca dimineaţa, de exemplu ”Tatăl nostru” de trei ori, „Născătoare de Dumnezeu Fecioară bucură–te” de trei ori şi o dată „Cred”.

 Sfântul Serafim a explicat că ţinând această mică „regulă” se poate ajunge la o măsură a perfecţiunii creştine, pentru că aceste trei rugăciuni – sunt temelia creştinismului. Prima, ca o rugăciune dată de Domnul Însăşi, este model pentru toate rugăciunile. A doua este adusă din Rai de către Arhanghel din Rai ca salutare a Maicii lui Dumnezeu. Crezul conţine în sine toate dogmele salutare ale credinţei creştine.

 În plus la aceasta, stareţul sfătuia rostirea rugăciunii lui Iisus în timpul activităţilor, în timpul mersului, chiar şi în pat, şi ca o confirmare foloseşte următoarele cuvinte din Epistola către Romani „Că oricine va chema numele Domnului se va mântui.” (Romani 10:13). Pentru acei care au timp, stareţul sugerează citirea Evangheliilor, canoanelor, acatistelor şi psalmilor.

 

Murind noi trăim

Fiindcă tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine, acela o va mântui” (Luca 9:24)

Citatul de mai sus este probabil lucrul cel mai contra–intuitiv spus vreodată de Hristos – în măsura în care experienţa umană continuă. Nu vrem să ne pierdem viaţa – în pofida prezenţei suiciderilor (o discuţie cu totul diferită). Instinctul de auto–conservare este printre cele mai adânci ale psihicului uman. Este de asemenea, într–o măsură mare, printre cele mai mare probleme ale existenţei noastre dezordonate. În poveştile Părinţilor Pustiei găsim exemple ale celor care au urmat porunca lui Hristos şi au oferit o perspectivă şi altora:

Un frate a venit să–l vadă pe Avva Macarie Egipteanul, şi i–a spus: “Avva, dă–mi un cuvânt ca să pot fi mântuit”. Deci bătrânul a spus: “Du–te la cimitir şi insultă–i pe morţi”. Fratele s–a dus acolo şi i–a insultat şi a aruncat cu pietre în ei, apoi s–a întors şi i–a spus bătrânului despre aceasta. Acesta din urmă i–a spus: “Nu ţi–au spus nimic?” el a răspuns: “nu”. Bătrânul a spus: “du–te mâine înapoi şi slăveşte–i”. Astfel fratele s–a întors şi i–a slăvit, spunându–le “apostolilor, sfinţilor şi drepţilor”. S–a întors la bătrân care i–a spus: “Nu ţi–au răspuns?” Fratele a spus: “nu”. Bătrânul i–a spus: “Ştii cum i–ai jignit şi nu ţi–au răspuns, şi cum i–ai lăudat şi nu au vorbit, aşa şi tu, dacă vrei să fii mântuit, trebuie să faci la fel şi să devii un om mort. La fel ca morţii, nu lua în considerare nici dispreţul oamenilor nici lauda lor, şi poţi fi mântuit.”

Şi aceasta:

Abatele Moise a spus: “omul ar trebui să fie ca un mort cu tovarăşii săi, pentru că a muri pentru un prieten înseamnă să încetezi să–l mai judeci”.

O astfel de moarte de “sine” este extrem de dificilă. Este util de ştiut că „sinele“ care ni se cere să moară nu este, de fapt, sinele nostru adevărat, ci iluzia creată de temerile noastre, opiniile, judecăţile şi alte lucruri asemenea. Aşa cum Sfântul Pavel ar spune:

M–am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine; ceea ce trăiesc eu acum în trup, trăiesc întru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m–a iubit şi pe Sine Însuşi S–a dat pentru mine. (Galateni 2:20)

 “Sinele” care este răstignit cu Hristos este “eul” care nu mai trăieşte. Şi “eul” care trăieşte acum este sinele  adevărat, “eu” care trăiesc în virtutea relaţiei cu Hristos.

Adesea dificultatea cu toate acestea este că nu avem aproape nicio experienţă sau încredere în acest “sine adevărat”. Astfel călătoria noastră creştină constă în efortul constant şi eşecul de a reforma “sinele care nu mai trăieşte”. Adevărul este că acesta este o identitate care nu a avut niciodată o existenţă adevărată. Scrierile Părinţilor, în special acele scrieri despre ascetism şi rugăciunea inimii, sunt pline de discuţii şi învăţături privind această distincţie şi lupta spirituală pe care o implică.

În scrierile contemporane, am găsit câteva gânduri ale Arhimandritul Meletie Webber să fie mai folositoare. Despre ego-ul, sau falsul sine, el afirmă:

Cu scopul de a fi drept cu privire la ceva, mintea [organul central al falsului sine], are nevoie să găsească pe cineva sau ceva care este greşit. Într-un sens, mintea este mereu în căutarea unui duşman (persoana care este „greşită”), deoarece fără un duşman, mintea nu este destul de sigură de propria identitate. Atunci când are un duşman, este capabilă să fie mai încrezătoare cu privire la sine. Din moment ce mintea, de asemenea, caută continuu certitudinea, care este un produs al dorinţei de a fi corect, procesul de a găsi şi a defini duşmanii este o luptă continuă pentru supravieţuire. Declararea duşmanilor este, pentru minte, nu un defect de caracter nefericit, ci o sarcină esenţială şi necesară.

Din păcate, să fie drepţi nu este ceea ce oamenii au nevoie cu adevărat, chiar dacă o mare parte din viaţa lor poate fi luată în desfăşurarea ei. Apărarea ego-ului este aproape întotdeauna o chestiune de a încerca să fi drept. Destul de interesant, Iisus nu a sugerat niciodată ucenicilor Săi să fie drepţi. Ceea ce El a cerut a fost să fie neprihăniţi. Când ascultăm cuvintele Sale, noi constatăm că ne petrecem aproape toată energia în direcţia greşită, din moment ce urmărim, în general, dreptul de a fi drepţi cu fiecare gram din fiinţa noastră, dar îi lăsăm să fie buni pe cei slabi şi naivi.

Oamenii luptă în războaie, comit genocid, şi privează pe alţii de libertăţi civile umane fundamentale, totul în numele de a fi drept. Nu există nicio îndoială că dacă va fi vreodată vreun război nuclear, acesta va fi deoarece persoana care apasă pe buton se consideră a fi dreaptă. Despre ceva…

Inima [organul principal al adevăratului sine] este liniştită mai degrabă decât zgomotoasă, intuitivă mai degrabă decât deductivă, trăieşte în întregime în prezent, şi, în orice moment, acceptă realitatea că Dumnezeu dă în acel moment. În plus, inima nu caută distanţa sau dominarea a ceva sau a cuiva prin etichetare. Mai degrabă, ea începe cu o conştientizare a relaţiei sale cu restul creaţiei (şi totul şi toată lumea în ea), acceptarea mai degrabă decât de respingerea, găsirea de similitudini mai degrabă decât înstrăinarea şi asemănarea mai degrabă decât diferenţa. Ea nu cunoaşte frica, nu experimentează dorinţa, şi nu găseşte necesitatea de a se apăra sau justifica. Spre deosebire de minte, inima nu caută să se impună. Este răbdătoare şi modestă. Nu e de mirare, atunci, că mintea, întotdeauna nerăbdătoare şi foarte exigentă, reuşeşte să o domine atât de bine.

Citatele sunt din Pâine şi apă, vin şi ulei ale Arhimandritului Meletie

+++

Acest lucru atrage o parte din parametrii ai luptei noastră de zi cu zi. Adevăratul sine nu este un produs al eforturilor noastre proprii – nu ne putem re–crea. Cu toate acestea, putem fi sinceri şi să recunoaştem natura minţilor noastre zgomotoase, neliniştile şi temerile noastre, regretele noastre. Dominare şi dorinţa, justificarea apărarea sunt toate parte a vieţii falsului sine – care este trecător.

Acestea sunt toate aspectele prin care, prin harul lui Dumnezeu, putem rezista şi putem venii în lumina mărturisirii şi a compasiunii lui Dumnezeu. În acelaşi mod, prin harul lui Dumnezeu, putem lupta să fim liniştiţi şi să trăim în momentul prezent (fără anxietate sau regret). Putem renunţa la nevoia noastră de a domina şi a ne justifica pe noi înşine.

Acestea sunt sarcinile dificile ale luptei noastre de zi cu zi. Noi nu ar trebui să credem că lucrările falsului sine (sau sinele nostru), va săvârşii vreodată activitatea Împărăţiei. Că slava este darul lui Dumnezeu, la care putem intra aducând mulţumiri. Dumnezeu să ne ajute.