Treziți-vă! Feriți-vă!

„Auzind veți auzi și nu veți înțelege, și văzând veți  vedea şi nu veti pricepe; Căci inimile acestor oameni s-au învârtoșat. Cu urechile greu aud și ochii lor s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înteleagă și să se intoarcă, și Eu să-i mântuiesc pe ei.”

                                                                                                                                     (Matei 13:14-15)

“De ce nu am văzut asta? Această  întrebare apare destul de des. Este experiența cea care ne spune că experiența însăși este eronată. Poate fi foarte supărator  atunci când realizăm că mașina din fața noastră a pus frână brusc. Poate fi deranjant și frustrant, atunci când ceva ce ar fi trebuit să fie observat și înțeles nu a reușit să fie perceput corect. Este o experiență obișnuită în viețile noastre și are un echivalent spiritual. Remediul ei este starea de veghe, de a fi treaz: nepsis. Hristos vorbește despre această stare a inimii în contextul venirii Sale:

                „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în ce zi vine Domnul vostru. Aceea cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine hoțul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. De aceea voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.”

                                                                                                                                            (Matei 24:42-44)

Cei care aplică acest verset abia în momentul celei de-a Doua Veniri, nu reușesc să înţeleagă  avertismentul său. Ei privesc către politicile lumii și încearcă să potrivească Biblia cu ciclul de știri.

 Dar Fiul Omului vine des la ei în mod neobservat și fără a fi luat în considerare. Ei devin inconștienți sub greutatea și tristețea falsei învățături. Am vazut recent un interviu pe Youtube cu unul dintre marii părinți contemporani ai Ortodoxiei. În timpul conversației părintele și-a îndreptat în mod repetat atenția spre starea inimii. Tânărul care coordona  interviul a continuat să îi adreseze întrebări despre evenimentele din lume. El vroia o profeție senzațională.

A fost oportunitatea spirituală a vieții, risipită. Tristețea inimii este probabil caracteristica fundamentală a zdrobirii noastre. După cum s-a menționat mai sus (Matei 13), este condiția care stă în calea vindecării și salvării noastre.

Care este natura stării de veghe (nepsis)?

Mântuirea în Sodoma și Gomora – Rugăciunile sfinților

Acesta este un exercițiu de lectură ortodoxă a Sfintei Scripturi.

Obiceiurile creștinilor moderni au radacini in istorie: istoria este ca o lentila prin care vedem lumea. Vedem o lume a cauzei și a efectului, și, pentru că trecutul este mai vechi decât prezentul, ne uităm în trecut pentru a găsi sursa prezentului nostru. Unele culturi au istorii mai bogate decât altele (memoria Americii se extinde, de obicei, doar pana la începutul ciclului actual de știri). Aceeași mentalitate guvernează și felul în care citim Scriptura. Pentru mulți, Scripturile sunt o relatare divin inspirată a istoriei poporului lui Dumnezeu. Acea istorie este citită ca fiind istorie, percepută ca istorie și aplicată în prezent prin extragerea lecțiilor de istorie. Orice provocare asupra caracterului istoric al unei relatări este văzută, prin urmare, ca un asalt asupra autorității și integrității Scripturii în sine.

Dar această istoricizare radicală a Scripturilor este relativ noua: există și alte modalități de lectură, care adesea relevă cu mult mai mult tainele lui Dumnezeu. Un exemplu excelent găsim în epistola Sfântului Pavel către Galateni. El stabilește o dogmă printr-o interpretare alegorică sau tipologică a poveștii Sarei și a lui Agar. Ne-am putea întreba, „Cum poți să spui că Agar este muntele Sinai din Arabia? De unde ai luat toate astea? „

Interpretarea sa în mod sigur nu au fost găsită în contextul istoric. Sensul constă în forma poveștii în sine, Învierea lui Hristos fiind elementul interpretativ primar. Hristos este Copilul Făgăduinței, Unul-născut, care este oferit lumii spre mântuire, și totodată El înlocuiește mielul. Eforturile lui Avraam de a crea propriul legământ îndeplinit (acela de a avea un copil cu Agar), sunt văzute drept o infidelitate, ce înseamnă respingerea lui Hristos.

Vom vorbi mai jos despre o meditație similara la povestea distrugerii Sodomei și Gomorei – o lectură non-istorica, care oferă o înțelegere a tainei lui Hristos și a drumului mântuirii.

Scoatem pentru moment Sodoma și Gomora din domeniul speculațiilor istorice. Ceea ce rămâne este relatarea din Facere cap.18. Dumnezeu i se înfățiseaza lui Avraam sub imaginea celor trei îngeri (relatarea oscileaza în mod straniu între singular și plural – Părinții au văzut acest lucru ca o prefigurare a Sfintei Treimi). În cursul vizitei Sale Dumnezeu vorbește:

Locul creștinilor nu este în această lume

„La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: „Cântați-ne nouă din cântările Sionului!” Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?”

Versetul 5 din psalmul 137 reprezintă pasajul pe care Biserica Ortodoxă începe să-l cânte când se pregătește pentru Postul Mare. Este o recunoaștere a faptului că viața noastră în această lume este cumva străină de Împărăția lui Dumnezeu. Locul nostru nu este aici. Uneori acest sentiment se manifestă ca un dor de casă – ceea ce este într-adevăr ciudat pentru oameni care nu au nici o amintire a unei vieți într-o altă formă. Dar nu este un sentiment neobișnuit.

Cum să le explicăm celorlalți că ne e dor de ceva ce nu am văzut niciodată – că simțim că altundeva este casa noastră. Aceasta este esența dorului creștin autentic. Lumea nostră modernă adeseori dă acestă esență la o parte. Mesajul social al secolului al 19-lea cu precădere transformă dorul de Rai într-un dor de o lume îmbunătățită.

Poemul lui William Blake „Ierusalim”, care este cântat la finalul conferinței anuale a Partidului Laburist din Anglia, se încheie astfel: “Nu mă voi opri din lupta minții / Și nici sabia nu-mi va dormi în mână / Până nu vom construi Ierusalimul / Pe tărâmul verde și plăcut al Angliei.”

De ce nu credem in Dumnezeu

Este a treia a oara când aleg acest titlu, în seria mea cu articole despre credinţa în Dumnezeu. Nu doresc să ofer motive, pe care ateii le pot oferi drept motive proprii pentru a nu crede în Dumnezeu. Sincer, cred că majoritatea oamenilor nu ştiu de ce nu cred în Dumnezeu, şi,  creştin ortodox fiind, aş presupune că toate discuţiile cu cei care nu cred în Dumnezeu, şi majoritatea discuţiilor cu cei care afirmă că ei cred în Dumnezeu, ar fi discuţii pline de amăgire, cel puţin la un anumit nivel. Aşadar primul motiv pentru care nu putem crede în Dumnezeu.

1. Nu credem în Dumnezeu pentru că trăim într-o iluzie. Nu vedem lumea cum este ea în realitate. Nu ne vedem pe noi cum suntem în realitate. Şi cel mai important este că nu îl vedem pe Dumnezeu cum este El în realitate.

Scriptura ne spune: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8). Din acest motiv, creştinii ortodocşi apelează la scrierile Sfinţilor Părinţi şi la comoara vie a Tradiţiei Bisericii – moştenirea vie a celor care l-au văzut pe Dumnezeu. Împietrirea inimii a dus la sărăcirea cunoştiinţelor noastre, care sunt frecvent pline de amăgiri. Avem nevoie să auzim şi să învăţăm din cunoştiinţele altora.

2. Nu credem în Dumnezeu pentru că am substituit false definiţii pentru adevărata revelaţie a lui Dumnezeu.

Astfel, mulţi creştini care vorbesc despre Dumnezeu, vorbesc despre un Dumnezeu al silogismului, un Dumnezeu al raţionalului, şi nu despre adevăratul Dumnezeu. E o modalitate simplă care nu necesită asceza și lupta cu păcatul a celor care-l cunosc pe Dumnezeu în curăția inimii lor.

3. Nu credem în Dumnezeu pentru ca ne urâm duşmanii şi suntem consumaţi de mânia pe care o simţim împotriva lumii.

Din ceea ce înţeleg eu din Ioan 4; 7-8, este clar că îl cunoaştem pe Dumnezeu doar în măsura în care ne iubim duşmanii. Aceast verset stabileşte un nivel destul de ridicat pentru a ajunge să-L cunoşti pe Dumnezeu. Dar orice comportament mai prejos de iubirea dușmanilor este o amăgire. Această concluzie aduce cu sine şi faptul că a-L cunoaşte pe Dumnezeu presupune un anumit efor din partea noastră. Nu pot (decât printr-o minune) să-l cunosc pe Dumnezeu stând acasă pe canapea și uitându-mă la televizor, sau emiţând tot felul de teorii despre starea lumii în care trăim.

4. Nu credem în Dumnezeu pentru că o astfel de credinţă ne-ar costa prea mult

Nu ştiu cum să interpretez această idee din perspectiva altuia. Nu pot să vorbesc decât din proprie experienţă. În acest caz, sunt anumite puncte şi momente din viaţa mea când am preferat, ca în loc să-l cunosc pe Dumnezeu, să vorbesc despre Dumnezeu, să discut despre idei religioase. Acesta a fost refuzul meu de a trece din fotoliu în suferinţele lui Hristos. Dragostea este foarte scumpă. Dacă nu Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu fără dragoste, atunci alegem destul de des să nu plătim acest preț… al dragostei.

5. Nu credem în Dumnezeu din cauza durerilor şi a neînţelegerilor.

Doresc să afirm asta într-un mod cât se poate de indulgent. Sunt mulţi care nu îl cunosc pe Dumnezeu pentru că vieţile lor au fost atât de pline de durere şi deziluzi (nu alese de ei), încât doar menţionarea Lui este dureroasă. Aceştia sunt de cele mai multe ori victimele celor care pretind că îl cunosc pe Dumnezeu. Din mila lui Dumnezeu, refuzul lor de a-l accepta pe dumnezeul fals, care le-a fost oferit, este un act de har, primit de la adevăratul Dumnezeu. Astfel de persoane sunt mult mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu decât cei care au încercat să le impună părerile lor religioase.

Sigur voi dezvolta aceasta listă in viitor. Dar deocamdata asta este tot ce pot spune.

 (Părintele Stephen Freeman)

Traducere de I. H.

A crede şi a nu crede

Am scris pe larg despre „universul cu două etaje”. Pe scurt, aceasta este o descriere a felului cum mulţi creştini moderni văd lumea. Există primul etaj – lumea naturală care operează în concordanţă cu naturaleţea, legile „seculare”, şi al doilea etaj – lumea lui Dumnezeu, raiul, iadul, îngerii, etc. Criza spirituală a omului modern este despărţirea moştenită între aceste două lumi. Este o credinţă a cărui istorie datează de câteva secole conţinând un creştinism deformat şi un val crescând de necredinţă. Aşa cum am mai scris, mulţi creştini au dubii serioase despre dacă faptul dacă într–adevăr există al doilea etaj.

 O componentă interesantă a acestei lumi este necredinţa. Când un creştin a cărui viziune asupra lumii este dominată de universul cu două etaje încetează să creadă – ceea în ce încetează să creadă este al doilea etaj. Aici are nevoie de o mică schimbare, dacă se poate, la primul etaj în care el trăieşte. El nu încetează să creadă în Dumnezeu care este aici, ci într–un Dumnezeu care este „acolo”.

 Bineînţeles, ceea ce rămâne într–o astfel de situaţie de necredinţă este acceptarea unui univers care este mai puţin decât o apreciere a ceea ce lucrurile sunt cu adevărat. Primul etaj al universului cu două etaje nu este acelaşi lucru ca „universul cu un singur etaj” pe care l–am descris: este pur şi simplu o casă care are cel de–al doilea etaj gol. În acest sens este ceea ce am comentat despre fundamentalismul creştin (una dintre propunerile fundamentale ale universului cu două etaje) şi ateismul contemporan ca cele două feţe ale aceleaşi monede. Argumentele lor interminabile sunt conversaţii care au loc într–o jumătate de univers. Cineva susţine că există al doilea etaj în timp ce altcineva susţine că tot ce există este un etaj trunchiat. Oricum, ei nu se contrazic în ceea ce priveşte fundamentele primului etaj. Lumea zilnică (şi adesea viaţa zilnică) a creştinilor poate fi la fel de goală şi seculară ca şi a unui ateist. Ea diferă doar prin anxietatea de a demonstra existenţa celui de–al doilea etaj.

 Cred că este important să ajungi la baza acestor probleme – să realizezi că atunci când argumentele au loc între astfel de locuitori ai lumii cu două etaje – nu are loc nimic autentic. Ambele poziţii sunt moşteniri ale unui punct de vedere greşit şi niciunul nu va spune adevărul într–o manieră satisfăcătoare.

 Mi se pare interesant că există ateişti care nu aparţin acestor categorii de „necredincioşi pe două etaje”. Lipsa lor de credinţă în „Dumnezeu” include întrebări profunde cu privire la caracterul universului şi natura existenţei umane. Astfel, ei au mai mult în comun cu tradiţia credinţei ortodoxe. Mulţi convertiţi la ortodoxie trebuie să sufere ceva din stadiul unui „ateist” astfel încât să părăsească mitologia universului cu două etaje şi să intre în revelaţia lui Dumnezeu aşa cum Hristos a fost dat bisericii. Acesta este motivul pentru care în slujba primirii convertiţilor este inclusă o renunţare formală a unor greşeli variate. Nu poţi urma „singurul Dumnezeu care există” iar în acelaşi timp să crezi într–un Dumnezeu care nu există. Noi trebuie să credem în Dumnezeu. 

Spunând adevărul

Ci fie Dumnezeu socotit adevărat, iar tot omul, mincinos, aşa cum este scris: “Ca Tu să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi Tu să biruieşti atunci când vei face judecata.” (Romani 3:4)

 Fiecare–şi va bate joc de prietenul său; adevărul nu–l vor grăi, limba lor s’a învăţat să spună minciuni; de năpăstuit au năpăstuit, (Ieremia 9:5)

 +++

 Sfântul Pavel îi sfătuieşte frecvent pe primii creştini să “spună adevărul”. Pare cam ciudat la prima vedere – negreşit a spune adevărul este atât de evident că nu ar mai avea nevoie să fie menţionat. Că a spune adevărul pare evident este adevărat – dar oamenii se angajează în minciuni tot timpul. De ce este aşa de important să spui adevărul?

Dacă ne gândim la rostirea adevărului în termini pur morali, ca o chestiune simplă de bine şi rău, importanţa sa poate fi uşor ascunsă. “Minciunile albe”, abateri mici de la adevăr pe care le folosim din amabilitate şi pentru a evita stinghereala, par inofensive, chiar neutre moral. Moralitatea, atunci când este înţeleasă ca “încălcarea regulilor” nu reuşeşte să dea o recenzie suficientă în a “spune adevărul”. Noi judecăm spunerea adevărului ca o chestiune de interes doar în măsura în care acesta are consecinţe importante. Adevărul devine o chestiune de utilitate (este folositor). Iluzia că este comun vieţii umane arată că a minţii este foarte folositor şi a spune adevărul este problematic. Dar mai există un mod de a gândi despre adevăr – un mod care este în concordanţă cu înţelegerea biblică – unul care explică locul primordial pe care–l deţine în tradiţia Creştină.   

În primul capitol din Geneză auzim povestea Creaţiei. Dumnezeu transformă lumea în existenţă. Cu fiecare zi a Creaţiei, auzim judecata lui Dumnezeu, „este bine“. Bunătatea ordinii create este un principiu fundamental al credinţei creştine. Ceea ce Dumnezeu a adus la existenţă este bun: El nu este autorul răului. Existenţa este declarată a fi bună. Astfel Dumnezeu susţine toate lucrurile existenţei, pentru că El nu ne scoate din bunătatea pe care ne–a dat–o. Ne putem întreba de ce Dumnezeu permite ceva să continue în existenţă, dar El face asta pentru că El Însuşi este bun şi nu ne invidiază darul bunătăţii.

Răul nu există, Într–adevăr, răul, la rădăcină, este o revoltă împotriva existenţei dată de Dumnezeu şi bunătăţii sale inerente. Astfel Biblia îl descrie pe Satan ca un “ucigaş” şi “tatăl minciunii”. (Ioan 8:44). Cele două epitete sunt legate. Răzvrătirea lui Satan împotriva lui Dumnezeu şi a bunătăţiiSaleeste de asemenea revoltă împotriva darului existenţei adevărate. Răul nu are nicio putere creatoare, nici o rădăcină în existenţa adevărată. Singura sa putere este să caute distrugerea şi să denatureze bunătatea.

În această lumină trebuie descoperită importanţa spunerii adevărului. Adevărul este mai mult decât o poruncă morală: este necesitatea pentru existenţa adevărată. Minciunile nu au existenţă – ele sunt eforturi de distrugere şi denaturare. Nu poate exista mântuire în mincini pentru că nu este nimic de salvat.

 Să spui adevărul este dificil. Există lucruri pe care le ştim fie despre noi înşine, fie despre alţii care sunt în mod corespunzător lăsate nespuse – nu toate cunoştinţele sunt publice. Să spui adevărul atunci când acest lucru cauzează rău nu înseamnă că minţi, ci că taci. Discernământul şi discreţia sunt necesare celor care mânuiesc adevărul.

 Lupta mai mare cu a spune adevărul nu este situaţia care necesită putere de apreciere – este lupta vieţii care preferă să mintă. Sporirea noastră în existenţa surogat a minciunii arată înstrăinarea noastră de Dumnezeu. Este chiar cazul în care minciuna în care câteodată trăim, servim un Dumnezeu care este o deziluzie, o creaţie a propriilor noastre distorsiuni. Disciplina de a spune adevărul este astfel în acelaşi timp disciplina cunoaşterii Dumnezeului adevărat.

“Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la cele de pe pământ; căci voi aţi murit, iar viaţa voastră este împreună cu Hristos ascunsă’n Dumnezeu.” (Col3:1 – 3)

Fie ca Dumnezeu să ne dea să trăim în adevăr.