Alfa şi Omega

Aşa cum Hristos a mers în mijlocul poporului luiIsrael, un eveniment care a fost mai mult decât istoric a avut loc. Acela care a fost în mijlocul lor este şi Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Paradox ciudat că trebuie să îndeplinească şi să se confrunte cu o persoană care este El însuşi începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. Acest paradox a condus la multe dintre intuiţiile cele mai profunde ale credinţei creştine.

Sfântul Maxim, reflectând la aceasta, a spus că: “Întruparea lui Hristos este cauza tuturor lucrurilor” astfel în mod paradoxal plasând cauza nu “înainte de toate” ci în mijlocul lor, ca şi unul care a fost în mijlocul lor “înaintea tuturor lucrurilor”.

Hristos Însuşi ar rosti paradoxuri stranii care ar fi total adevărate, deşi opace ascultătorilor săi: “Înainte de Avraam am fost eu”. (Ioan 8:58)

 Acest aspect despre cine este Hristos stă chiar la baza înţelegerii ortodoxe. Astfel înţelegem că atunci când ne adunăm împreunăla SfântaLiturghieeste “cerul pe pământ”. Nu este o schimbare de locaţii despre care vorbeşte Biserica, dar o schimbare în natura locaţiei în care ne adunăm – pentru că aşa cum noi ne adunăm doi sau trei “acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Şi astfel amintirea noastră este rostită într–un serviciu care transcede limitele timpului.

Aminteşte–ţi această poruncă de mântuire şi toate acele lucruri care au venit să treacă pentru noi: crucea, mormântul, învierea cea de a treia zi, înălţarea la cer, aşezarea la dreapta Tatălui, cea de a doua şi glorioasa venire…

Limbajul biblic ne vorbeşte despre a doua venire la trecut – nu pentru că noi credem că este un evenimet care ne–a precedat istoric, ci pentru că în prezenţa lui Hristos Înviat vom sta la sfârşitul lucrurilor la fel ca la începutul lor. Domnul timpului şi al spaţiului nu este limitat de această creaţie, dar creaţia Sa creşte “în libertatea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu”.

Această realitate este cea care este proclamată şi de sfintele icoane. Ele nu sunt puse în Biserică ca şi cum ar fi un album fotografic de eroi morţi de multă vreme. Ele sunt în schimb „nor mare de martori “actualizaţi în imagine, nu ca lemn şi vopsea, dar ipostaţi (de exemplu personal). Astfel, icoanele sunt descrise ca imagini “escatologice” – imagini care sunt pictate în conformitate cu sfârşitul tuturor lucrurilor şi nu în funcţie de înregistrarea istorică. Limba de perspectivă inversă devine gramatica vârstei la venirea în icoane a Bisericii – evidenţiindu–ne nu ceea ce a venit şi a trecut, ci ceea ce vine şi este acum aici.

Şi toată obştea este invitată în această nouă existenţă. Botezaţi în moartea lui Hristos şi înălţaţi în asemănarea învierii Lui (Romani 6:3–6). El guvernează acţiunile noastre. Fiind mort acestei lumi, iertăm lucrurile acestei lumi (“prin învierea Sa” cântămla SfintelePaşti). O viaţă trăită în iertarea duşmanilor şi iubirea tuturor este viaţa trăită în încrederea că totul s–a dovedit a fi aşa cum a promis Hristos. Hristos defineşte istoria şi îi dă un sens prin moartea şi învierea Sa. Afirmaţia Sa de iertare, spusă pe Cruce, nu este altceva decât dreptatea lui Dumnezeu cu ecou în întraga lume. Pentru că nu există altă dreptate decât cea oferită în mod liber. O astfel de lumină poate fi de nesuportat pentru unii, în special dacă aceştia contau pe Dumnezeu să le zdrobească duşmanii în locul lor.

Este şi o astfel de Alfa şi Omega, un astfel de izvor de iertare, o astfel de libertate de înviere încât suntem invitaţi să ne apropiem de Cupa Sfântă cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu când ne este adusă. Dumnezeu să mă ajute să îi iert pe toţi prin înviere şi să stau înaintea cupei Noului Legământ – şi în toate să–mi aduc aminte unde sunt şi când sunt.

Fiindcă voi nu v’aţi apropiat de un munte ce poate fi pipăit, şi de foc arzător şi de negură şi de’ntuneric şi de vijelie şi de glas de trâmbiţă şi de sunet al unor cuvinte în urma cărora cei ce le-au auzit rugatu-s’au ca nici un cuvânt să li se mai adauge, deoarece nu puteau suferi porunca: Chiar fiară de se va atinge de munte, să fie ucisă cu pietre. Şi atât de înfricoşătoare era priveliştea, încât Moise a zis: Înspăimântat sunt şi mă cutremur! Dimpotrivă, voi v’aţi apropiat de muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului-Celui-Viu, de Ierusalimul ceresc şi de zeci de mii de îngeri în sărbătorească adunare, şi de adunarea întâilor-născuţi care sunt scrişi în ceruri, şi de Dumnezeu Judecător al tuturor, şi de duhurile drepţilor celor ajunşi la desăvârşire, şi de Iisus, Mijlocitorul unui nou testament, şi de un sânge de stropire care grăieşte mai bine decât acela al lui Abel”. (Evrei 12:18–24).

 

 

 

 

Calea dificilă către a mulţumii

Semnul sufletului care iubeşte înţelepciunea este că întotdeauna mulţumeşte lui Dumnezeu. Dacă ai suferit ceva rău, mulţumeşte, şi răul se schimbă în bine. Nu a păcătuit cel care suferă răul, ci cel care a făcut răul. Mulţumeşte chiar şi în boală, lipsa bunurilor, sau acuzaţii false. Nu suntem noi cei răniţi, ci cei care fac acestea. – Sfântul Ioan Gură de Aur.

+++

Experienţa mea în scris şi în învăţarea despre viaţa de mulţumire a avut un răspuns destul de consistent. Găsesc un acord general printre cititori atunci când scriu că ar trebui să “îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate lucrurile”,  înseamnând că îi mulţumim Domnului în ciuda circumstanţelor – relaţia de mulţumire este detaşată de circumstanţele în care noi înşine ne aflăm.

Am un răspuns complet diferit când scriu despre a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate. Activitatea nebună (sau aşa ar părea) de a mulţumi lui Dumnezeu pentru cancerul pe care cineva îl are, sau pentru moartea tragică a copilului sau a cuiva drag, este mai mult decât mulţi oameni pot suporta.

Cât de recunoscători ar trebui să fim şi pentru ce ar trebui să fim recunoscători?

Îndemnul Sfântului Pavel în Efeseni 5:20 că noi ar trebui “întotdeauna pentru toate să mulţumim lui Dumnezeu Tatăl prin Domnul nostru Iisus Hristos,” nu este ambiguu. Limba greacă de bază foloseşte construcţia care nu poate fi interpretată ca “în” toate lucrurile. Înseamnă clar “mulţumiţi pentru toate lucrurile”.

Citatul din Sfântul Ioan Gură de Aur dat anterior este ecoul acestei porunci:

Dacă ai suferit ceva rău, mulţumeşte şi se va schimba în bine. Nu a păcătuit cel care suferă răul, ci cel care a făcut răul. Mulţumiţi chiar şi în boală, lipsa bunurilor sau acuzaţii false.

Natura scandaloasă a acestei porunci, în mintea mea, subliniază locul ei în împărăţia lui Dumnezeu. Oricine poate mulţumi pentru lucrurile bune, sau chiar să–i mulţumească lui Dumnezeu în ciuda lucrurilor rele care îl înconjoară. Dar hotărârea de a mulţumii chiar şi pentru lucrurile rele, este respingătoare. Chiar această cufundare în inimă a respingerii este cea care poartă semnele Crucii. Crucea “L–a făcut păcat pe Cel ce n–a cunoscut păcatul” (2 Cor 5:21). Unde este dreptatea în aceasta? Nu există dreptate – doar dragoste. Este aceeaşi dragoste care “adună toate întru Iisus Hristos”. (Efeseni 1:10).  

Viaţa pe care suntem chemaţi să o trăim ca şi creştini este “Euharistică” (euharistic = a mulţumii). Aceasta este activitatea esenţială pentru umanitate. În trăirea acestei chemări, noi îndeplinim “preoţia tuturor credincioşilor”. Lucrurile pentru care nu putem sau nu vrem să mulţumim sunt cele prin care ne excludem din Împărăţie – de la posibilitatea răscumpărării în Hristos.

Ni s–a poruncit să ne iubim duşmanii (mulţi dintre Sfinţii Părinţi, de asemenea, ne învaţă că ar trebui să–i mulţumim lui Dumnezeu pentru duşmanii noştri).

Nu exista nicio “răscumpărare limită”. Hristos este “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Nu există clauză modificată, nimic care delimitează ce păcate ridică Hristos. În înţelegerea ortodoxă, coborârea lui Hristos în iad (în momentul morţii sale) este intrarea în totalitatea păcatului omenesc, în plinătatea goliciunii noastre.

Bunul Dumnezeu este cel care iubeşte omenirea şi se oferă pe Sine în numele nostru, şi face posibil ca noi să fim uniţi cu jertfa Sa. Devenim făpturi ale Euharistiei, şi suntem transformaţi de la har la har în chipul lui Hristos, devenind fiinţe euharistice. Devenim ceea ce dintotdeauna am fost creaţi să fim.

Limitarea mulţumirilor noastre (care este destul de comună) este de asemenea o limitare a harului lui Dumnezeu, refuzând ca harul Său să lucreze în toată lumea şi să funcţioneze în totalitate vieţilor noastre.

Nu există univers cu două etaje de recunoştinţă. Aducem mulţumiri întotdeauna pentru toate lucrurile – altfel riscăm să nu mulţumim pentru absolut nimic. Înţeleg că acesta este un cuvânt greu pentru mulţi şi nu spun aceste lucruri uşor. Cunosc durerea pierderii unui copil, a crimelor de familie, a bolilor care–i răvăşesc pe cei dragi, şi toate tragediile care sunt comune celor mai mulţi. Şi totuşi n–am văzut nicio altă cale către vindecare şi împăcare decât plinătatea de a mulţumii aşa cum ne învaţă Scriptura.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Zdrobind porţile iadului

 

 

 

 

Poate că pare devreme pentru a vorbi despre zdrobirea porţilor iadului (nu este ceva ce ar trebui să fie lăsat pânăla Paşti?), dar Biserica ne angajează ca “zdrobitori de poartă” mult mai devreme în Postul Paştelui decât chiar Sfintele Paşti în sine. Sâmbetele de aducere aminte (“Sâmbetele morţilor) pe care le avem şi în care ne rugăm pentru cei răposaţi (sunt aproape în fiecare sâmbătă din Post) sunt mici readuceri aminte că de Paştele Domnului nostru s–au sfărâmat porţile, şi astfel noi putem să ne rugăm liberi pentru răposaţi.

Declaraţia din Scriptură (Matei 16:18) atunci când Hristos spune că “porţile iadului nu vor birui Biserica” sunt adesea interpretate în sensul că Biserica va fi ocrotită de atacurile duşmanului. Acesta este un mod de a traduce acest pasaj. Literar pasajul spune, “porţile infernului” mai degrabă decât “porţile iadului” care pentru mine semnifică mai puţin o problemă cu duşmanul şi mai mult o problemă cu puterea morţii şi toată nimicnicia care cuprinde iadul.

În această dimineaţă când ne–am rugat încă odată pentru cei plecaţi dintre noi am realizat că acesta nu este numai un “eveniment memorial” în care ne suportăm durerea şi ne rugăm pentru cei dragi care au plecat dintre noi. Acesta este un act Pascal esenţial, care proclamă vestea cea bună, prin rugăciunile noastre, că Hristos a călcat cu moartea pe moarte.

Ne rugăm pentru ei – şi ei se roagă pentru noi. Biserica este Una – pe pământ şi în Cer. Duminică de Duminică ne rugăm călătorind pe drumul ce duce către Sfintele Paşti. Şi acest ciclu de “Sâmbetele Morţilor” nu va fi complet decât la ultima care ne este oferită în weekendul de Rusalii. Şi la “Vecernia îngenunchierii” din Duminica Rusaliilor ne vom ruga pentru toţi cei aflaţi în “iad” de la începutul lumii. Este îndrăzneală, dar aceasta este rugăciunea aşa cum este scrisă.

Persistăm în rugăciune în ciuda dificultăţilor!

Cum îl vedem pe aproapele nostru?

 

 

 

Acesta este un scurt fragment din cartea, Călugăr din Muntele Athos, a Părintelui Sofronie despre viaţa Sfântului Siluan de la Muntele Athos. În ea se vorbeşte mult despre modul în care ne vedem unul pe altul, şi cum transformarea lumii trebuie să înceapă cu noi înşine.

Vedem în ceilalţi ceea ce experienţa noastră spirituală ne arată despre noi înşine, şi astfel atitudinea unui om faţă de aproapele său este un semn sigur al gradul cunoaşterii de sine la care a ajuns. Oricine a experimentat suferinţa intensă şi profundă a sufletului uman atunci când a ieşit de la lumina adevăratei fiinţe, şi, pe de altă parte, ştie ce înseamnă să fie în Dumnezeu, nu are nicio îndoială că fiecare fiinţă umană este o valoare permanentă veşnică, mai preţioasă decât tot restul lumii. El este conştient de valoarea omului, conştient că „cel puţin aceşti fraţi ai mei” sunt dragi în ochii lui Dumnezeu, şi astfel el nu se va gândi la ucideri, la facerea răului sau chiar să fie agresiv faţă de aproapele său.

Omul care numai „crede”, omul doar cu o experienţă personală moderată de har şi de un sentiment mai vag al realităţii vieţii veşnice, se va abţine de la păcat în măsură de dragostea pe care o are pentru Dumnezeu, dar iubirea lui nu va fi perfectă şi nu-l va putea împiedica să–l rănească pe fratele său.

Dar omul fără milă, pentru beneficiul şi interesul său propriu, face rău altuia, complotează sau comite vărsare de sânge, devine ca un animal sălbatic şi recunoaşte în adâncul lui că el este o fiinţă brută – ceea ce înseamnă că el nu crede în viaţa veşnică – sau se îndreaptă pe calea spiritualităţii demonice.

Viziunea lui Hristos  i–a permis Stareţului [Sfântul Siluan] să experimenteze starea omului divin. El întâmpina toţi oamenii ca purtători ai Duhului Sfânt, ai Luminii Adevărului care la un anumit grad locuieşte şi luminează pe tot omul. Omul care cunoaşte această lumină, o vede şi la alţii.

A ierta este divin

 

 

 

Unul dintre cele mai importante versete din Noul Testament, mi se pare mie, este afirmaţia lui Hristos, “Fără mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Am observat că sunt câteva discuţii parte datorate faptului că unele din comentariile mele au fost folosite la subiectul “sinergism” vs “monergism”, şi nu este o dezbatere la care aş dori să iau parte (nu cred că dezbaterile servesc mai mult unui scop Dumnezeiesc), şi adesea presăm lucrurile într–o manieră scolastică în care noi dorim să clasificăm ceea ce ar putea la fel de bine să rămână neclasificat. Obţinându–ţi categoriile corect nu va îmbunătăţii starea sufletului tău în nicio măsură, şi poate face şi foarte mare rău. Bineînţeles, abordarea mea proprie la o astfel de chestiune este simplă, aflu dacă Biserica are o învăţătură specială cu privire la aceată problemă. Dacă are, asta este ceea ce cred eu. Dacă nu, atunci probabil că nu am nevoie să am o opinie în această problemă.

Acestea fiind spuse, voi adăuga că eu cred că merită să te gândeşti la ceea ce eu aş numi probleme mai “existenţiale” pentru mântuirea noastră. Am scris într–o postare anterioară că deşi ni se porunceşte să ne pocăim şi să iertăm, câteodată ni se pare imposibil să facem aceste lucruri. Nu aş nega că atunci când în cele din urmă ne pocăim şi în cele din urmă iertăm (deoarece harul lui Dumnezeu face posibile acestea) totuşi eu sunt cel care iartă şi care se pocăieşte, nu altcineva. Sigur că sunt şi eu implicat. Iarăşi, nu sunt sigur cum să o analizez, chiar nici nu–mi pasă cu adevărat.

Ceea ce contează pentru mine este că mi s–a poruncit să fac unele lucruri care câteodată sunt imposibile, în măsura în care pot vedea în acel moment. Şi acest lucru este semnificativ. Mă face să mă gândesc la întrebarea lui Hristos pusă ucenicilor Săi: “Mă părăsiţi şi voi?” şi răspunsul lor “Unde altundeva să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.” Aceste este pur şi simplu cazul în care câteodată ne găsim şi noi înşine aduşi în faţa unui zid imposibil. Atunci este bine să ne amintim că “cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile”.

Imaginea pe care am folosit–o mai devreme a fost aceea a unui tânăr stând la poarta unei mănăstiri zile întregi până când în cele din urmă a fost admis. Din acelaşi motiv ar trebui să ne aruncăm noi înşine înaintea lui Dumnezeu până ni se deschid porţile. “Zideşte în mine o inimă curată, Doamne, şi duh drept înnoieşte întru mine” (Psalmul 50). Bineînţeles, aceste lucruri sunt un dar dela Dumnezeu, sau astfel de rugăciuni ar fi lipsite de sens.

Dar credinţa noastră ortodoxă ne învaţă nu o dreptate care este pur şi simplu “imputată”, ci o schimbare adevărată a ceea ce suntem noi. Mântuirea noastră este reală în toate modurile posibile. Astfel o inimă nouă este creată şi un duh drept pus în mine. Şi aceasta merge la timp şi din nou de–a lungul vieţii mele creştine.

Astăzi marcăm începutul Postului Mare cu Vecernia Iertării. Pentru unii poate să fi fost o problemă uşoară, pentru alţii destul de dificilă. Pentru unii chiar un eveniment imposibil. Dar cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile.

Aşa cum unul din Sfinţii Părinţi a spus: “omul este praf care a fost comandat să devină Dumnezeu.”

Să ierţi pe alţii înseamnă într–adevăr să fi ca Dumnezeu – dar să fi comandat nu este întotdeauna suficient. Îmi amintesc de rugăciunea ortodoxă care spune “Salvează–mă chiar dacă vreau sau nu!” Este un alt mod simplu de a spune “Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule”.

Mai mult decât rezolvarea corectă a mântuirii noastre este să îi iertăm pe ceilalţi. Prima nu va fi inclusă în finalul nostru.Cealaltă este finalul nostru.

Dificultatea Postului Mare

Mulţi dintre cititorii noştri provin din comunităţi care folosesc calendarul apusean în care astăzi este prima zi a Postului Mare, Miercurea Cenuşii. Postul ortodox începe în această duminică la apusul soarelui. Această scurtă reflecţie poate fi de ajutor pentru noi toţi.

Postul Mare este unul dintre cele mai importante angajamente spirituale din cursul anului Bisericii Ortodoxe. Nu ni se cere nimic neobişnuit, nimic din ce nu facem şi în restul anului. Postim, ne rugăm, facem milostenie, mergem la slujbe, etc. Dar facem toate acestea cu intensitate şi frecvenţă mai mare iar contextualizarea Bisericii acestei perioade conduce înţelesurile sale mai departe şi mai profund.

Desigur, pocăinţa este cea mai importantă. Aici mă gândesc cel mai mult la îndemnul Sfântului Pavel din Romani 12:1–3

Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu; e închinarea voastră cea duhovnicească. Şi nu vă potriviţi acestui veac, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu: ce este bun şi bineplăcut şi desăvârşit. Că prin harul ce mi s–a dat îi spun fiecăruia din voi: Să nu te crezi mai mult decât trebuie să-ţi crezi, ci să-ţi crezi întru crezarea măsurii, după cum ţi-a împărţit Dumnezeu măsura credinţei.

Niciun alt pasaj, mi se pare mie, nu reuşeşte să adune atât de multe aspecte ale vieţii Postului Mare (şi astfel a  vieţii cotidiene din orice moment). Trupurile noastre devin „o jertfă vie”. Pot să mă întreb doar ce sacrificiu a avut în minte Sfântul Pavel (au existat multe diferite de cele din Vechiul Testament). Sau poate fi faptul că jertfa lui Hristos este acum imaginea dominantă pentru el. Dar trupurile noastre, acum „răstignite” cu Hristos sunt oferite şi descrise ca fiind un „o jertfă vie”.

Oferirea trupurilor noastre ca o jertfă prin post şi rugăciune este însăşi ridicarea până la nivelul de cult şi interesul pentru cultul „logike” („spiritual” este într–adevăr mai precis decât „rezonabil” aşa cum unii zic). Este o luptă să postim, să prezentăm un sacrificiu „viu”. Acesta este mult mai mult decât ofertă de „o dată” – se întinde zile şi nopţi din acest lung sezon.

Apoi Sfântul Pavel ne îndeamnă să nu ne conformăm lumii ci să ne transformăm prin reînnoirea minţii noastre (nous) care poate fi uşor predată ”inimii”. Părintele John Behr descrie , în Misterul lui Hristos, pasiunea ca „percepţie falsă”, neînţelegerea noastră proprie a trupului şi a dorinţele sale naturale. Astfel reînnoirea minţilor noastre este o schimbare interioară a sinelui nostru şi a dorinţelor noastre, sau aşa cum spune Sfântul Irineu (citat frecvent de Behr) „adevărata înţelegere a lucrurilor aşa cum sunt ele, aceasta este, a lui Dumnezeu şi a fiinţelor umane.”

Şi în cele din urmă am găsit de cea mai mare importanţă că Sfântul Pavel încheie acest mic îndemn prin  a ne îndrepta spre umilinţă (aşa cum va face şi în Filipeni în acea Epistolă 2:5–11). Este în îmbrăţişarea crucii lui Hristos, în golirea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi unde ne găsim sinele nostru adevărat. Nu putem căuta în noi înşine ca să ne găsim sinele nostru adevărat. „Pentru că cel care caută să–şi salveze viaţa o va pierde”. Mai degrabă o găsim când ne întoarcem către ceilalţi şi ne golim în faţa lor. Mă găsesc pe mine pierzându–mă în cei iubiţi. Aceasta este dragostea care face toate lucrurile posibile.

Dar, bineînţeles, toate acestea fiind spuse, Postul Mare este dificil. Este dificil pentru că este un drum drept şi îngust al Evangheliei – nimic mai mult. Astfel putem doar spune iar şi iar „Doamne miluieşte!”