Mântuirea în Sodoma și Gomora – Rugăciunile sfinților

Acesta este un exercițiu de lectură ortodoxă a Sfintei Scripturi.

Obiceiurile creștinilor moderni au radacini in istorie: istoria este ca o lentila prin care vedem lumea. Vedem o lume a cauzei și a efectului,trinityru și, pentru că trecutul este mai vechi decât prezentul, ne uităm în trecut pentru a găsi sursa prezentului nostru. Unele culturi au istorii mai bogate decât altele (memoria Americii se extinde, de obicei, doar pana la începutul ciclului actual de știri). Aceeași mentalitate guvernează și felul în care citim Scriptura. Pentru mulți, Scripturile sunt o relatare divin inspirată a istoriei poporului lui Dumnezeu. Acea istorie este citită ca fiind istorie, percepută ca istorie și aplicată în prezent prin extragerea lecțiilor de istorie. Orice provocare asupra caracterului istoric al unei relatări este văzută, prin urmare, ca un asalt asupra autorității și integrității Scripturii în sine.

Dar această istoricizare radicală a Scripturilor este relativ noua: există și alte modalități de lectură, care adesea relevă cu mult mai mult tainele lui Dumnezeu. Un exemplu excelent găsim în epistola Sfântului Pavel către Galateni. El stabilește o dogmă printr-o interpretare alegorică sau tipologică a poveștii Sarei și a lui Agar. Ne-am putea întreba, „Cum poți să spui că Agar este muntele Sinai din Arabia? De unde ai luat toate astea? „

Interpretarea sa în mod sigur nu au fost găsită în contextul istoric. Sensul constă în forma poveștii în sine, Învierea lui Hristos fiind elementul interpretativ primar. Hristos este Copilul Făgăduinței, Unul-născut, care este oferit lumii spre mântuire, și totodată El înlocuiește mielul. Eforturile lui Avraam de a crea propriul legământ îndeplinit (acela de a avea un copil cu Agar), sunt văzute drept o infidelitate, ce înseamnă respingerea lui Hristos.

Vom vorbi mai jos despre o meditație similara la povestea distrugerii Sodomei și Gomorei – o lectură non-istorica, care oferă o înțelegere a tainei lui Hristos și a drumului mântuirii.

Scoatem pentru moment Sodoma și Gomora din domeniul speculațiilor istorice. Ceea ce rămâne este relatarea din Facere cap.18. Dumnezeu i se înfățiseaza lui Avraam sub imaginea celor trei îngeri (relatarea oscileaza în mod straniu între singular și plural – Părinții au văzut acest lucru ca o prefigurare a Sfintei Treimi). În cursul vizitei Sale Dumnezeu vorbește: Continuă lectura

Ironie si credință

JourneyCred că a te aștepta la tineri să fie ironici, este prea mult pentru vârsta lor. Dacă îmi amintesc bine, în anii studenției, eram în cel mai bun caz sarcastic. Ironia cere mai multa introspecţie.

Pentru a putea continua să trăim creștinește, trebuie să putem aprecia ironia. Întreaga noastră lume este plină de contradicţii. Ipocrizia este prezentă chiar şi în inima noastră. Greşelile bisericii și ale celor apropiați ei pot foarte ușor să distrugă inimile celor tineri și să rănească inimile celor mai în vârstă.

Îmi amintesc cel puțin două ocazii în viața mea când greșelile Bisericii sau a ierarhiei bisericești, m-au determinat să mă îndepărtez de Biserică, sau ceea ce însemna pentru mine drept Biserică la vremea aceea. Odată cu trecerea anilor, nu s-au împuținat lucrurile care să mă dezamăgească – într-adevăr lucrurile care m-au supărat în tinerețe nu se pot compara cu revelațiile văzute de noi toți în ultimii ani.

Nimeni nu este fără vină. Evanghelici, romano-catolici, ortodocși, anglicani, greșelile și mușamalizările nu sunt străine de nici una din aceste categorii. Dar întrebarea despre adevăr rămîne – dar într-un context al purității, toată lumea pierde. Ironia rămîne. Greșelile noastre nu ar fi atît de  amare, dacă Împărăția nu ar fi atât de pură. Trădarea lui Iuda e cu atât mai întunecată, cu cât victima este Însuși Dumnezeu.

Toate ne aduc înapoi la concluzia că ironia rămâne. Cea mai mare ironie este Dumnezeu care iartă și ne rămâne credinicios nouă in ciuda tuturor contradicțiilor.

Atunci când discuți cu cei care sunt în căutare și întreabă despre credința ortodoxă- este important să te asiguri că ei nu sunt de fapt in căutarea Bisericii perfecte. Unica, Adevărata Biserica înseamnă ceva foarte diferit de perfecțiune. Citind despre istoria Ortodoxiei (care acum 1000 de ani era doar‚ Istoria Bisericii) nu putem renunța la un secol ideal – măsura reformei. Orice student al Noului Testament trebuie să recunoască că nu există Scrisori către Perfecți. Mi se pare ironic (în alt sens) că există cei care caută Biserica Noului Testament ca și când ea ar fi un ideal.

Continuă lectura

Cu inimile umile şi smerite

Poate printre cei mai mari dintre Psalmii lui David este Psalmul 50:

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Spală-mă’ntru totul de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi răul în faţa Ta l-am făcut, aşa ca Tu să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi Tu să biruieşti atunci când vei face judecata. Că, iată, întru fărădelegi m’am zămislit şi în păcate m’a născut maica mea. Că, iată, adevărul l-ai iubit: cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite.           Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vina sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile-de-tot nu le vei binevoi. Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit; inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa de dreptate – prinosul şi arderile-de-tot –, atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Nucleul acestui psalm este atenţia la inimă şi la starea sa interioară în faţa lui Dumnezeu. În această  măsură, nimic nu s–a schimbat între Vechiul şi Noul Testament. Câmpul de luptă, chiar uşile cerului, precum şi porţile iadului, locuiesc făţiş în inima omului. Starea sa în faţa lui Dumnezeu este starea oricărei persoane.

David, care era cunoscut ca un „om după inima lui Dumnezeu” a fost, de asemenea, un om care a fost capabil atât de crimă cât şi de adulter. Cum ar putea Scripturile să–i dea un astfel de titlu? Singurul sens pe care îl pot vedea este caracterul inimii sale. Când proorocul Natan l–a confruntat pe David cu păcatul său, răspunsul său, fără ezitare, a fost de pocăinţă înaintea Domnului. Deşi şi–a  împietrit inima în aşa fel încât să comită un păcat grav, el nu a putut întoarce spatele lui Dumnezeu atunci când a fost confruntat. Întotdeauna mi s–a părut această poveste una extrem de plină de speranţă.

Este, de asemenea, chiar nucleul vieţii ortodoxe. Tot ceea ce facem – rugăciune, post, spovedanie, venerarea icoanelor,  vegherea – indiferent ce Tradiţia ar putea cere de la noi – totul este orientat spre starea inimii. Acesta este motivul pentru care devine atât de ciudat atunci când oamenii pierd calea lor şi încep să creadă că ceea ce este important este rugăciunea, postul, icoanele, detaliile vegherii şi chiar se înfurie atunci când aceste lucruri nu sunt făcute exact cum ar trebui. Este o tragedie, desigur. Ca cineva care a lăsat medicamentul să devină centrul vieţii lor, mai degrabă decât sănătatea, care ar trebui să o aducă medicamentul.

Continuă lectura

Este cineva acolo? Vorbind cu inima

„Să vorbesc cu tine este ca şi cum aş vorbi cu un gard!”

 Încă mai aud aceste cuvinte. Nu-mi amintesc cine le-a spus – dar le-am auzit cândva în anii adolescenţei mele. Ocazia a fost fără îndoială un fel de argument. Au fost multe lucruri despre care se argumenta: dragoste, pace, război, Iisus, droguri, sex, Rock ‘n Roll. A fost o discuţie grozavă dar conversaţie aproape deloc. Dar de ce a fost experienţa de a vorbi cu cineva similar cu a vorbi cu un bloc de lemn?

 Răspunsul este simplu, „nu este nimeni acasă.” Atunci când ego-ul (sinele fals generat de neliniştile noastre, temerile, grandoarea, etc) devine vocea noastră publică, adevărata voce este redusă la tăcere. Conversaţiile cu ego-ul sunt aproape inutile. Conversaţiile cu ego-ul, de asemenea, au tendinţa de a provoca răspunsuri de la ego – „ca apelurile să-i placă.”.  Astfel, un set de apărare vorbeşte unui set de agresiune, schimbă locurile cum ar fi la războiul cuvintelor de ceară şi dispare Nicio informaţie nu este schimbată. Nu se schimbă mintea. Inima rămâne inertă, protejată într-o ceaţă de  genul a face – a crede.

 Suntem deseori loviţi de declaraţiile relativ scurte ale lui Hristos. „Urmează-mă”, şi un om lasă plasele de pescuit şi devine discipol. M-am întrebat adesea dacă Evangheliile ne dau pur şi simplu un rezumat scurt al unei conversaţii mai lungi. Cum ani le–au dus mai departe, eu nu cred.

 Una dintre cele mai lungi convorbiri înregistrate în Evanghelii are loc între Hristos şi femeia de la fântână (Ioan 4). Fiecare cuvânt al lui Hristos se adresează inimii. Femeia răspunde iniţial de la ego.

 Iisus spune, „Dă-Mi să beau.” Ea răspunde (defensiv), „Cum!, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă…?“ –Iisus îi vorbeşte din nou inimii ei, „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: Dă-Mi să beau!, tu ai fi cerut de la El, şi El ţi-ar fi dat apă vie“ Hristos continuă şi vorbeşte despre apa vie. Primul ei răspuns din inimă, spune, „Doamne, dă-mi această apă ….”

 Hristos merge mai adânc în inima ei, „Du-te şi cheamă–l pe bărbatul tău şi vino aici.” Răspunsul ei, „nu am bărbat,” este o confesiune spusă din adâncul inimii ei. Nu există nicio explicaţie, nu tergiversări. În momentele finale ale conversaţiei, ego-ul oferă o ultima apărare – un ultim argument al samarinenilor faţă de evrei. Hristos răspunde cu cuvântul lui Mesia care vine, şi se dezvăluie pe Sine ei. La venirea lui Hristos, tot spaţiul dintre evrei şi samariteni este unit printr–o punte. Speranţa comună din inimă distruge durerea imaginată a falsului sine. Cuvintele lui Hristos, rostite în mod consecvent către inima ei, dezvăluie o femeie a cărei viaţă este o poveste de relaţii rupte (cinci bărbaţi şi un prieten cu care stă) pentru a fi un sfânt. Femeia se schimbă în bine şi devine cunoscută Bisericii ca Sfânta Photini şi moare mai târziu cu o moarte de martir, după ce a băut din apa deplin vie ce i–a fost dată în acea zi.

 Conversaţiile noastre proprii, atât atunci când vorbim, cât şi atunci când ascultăm, fac bine când au baza în inimă.

 Aici sunt câteva instrumente de utilizat pentru a rămâne în inima:

 Foloseşte mai puţine cuvinte – taci, dacă este posibil. (Eccles. 3:3)

 Vorbiţi numai adevărul, deşi nu este necesar să fie neplăcut. (Efes. 4:15)

 Rezistă efortului de a te apăra. (Matei 10:19)

 Nu este important să ai dreptate. (Proverbe 26:21)

 Nu te certa. Efectul asupra ego-ul altcuiva nu va duce la nimic. (Osea 4:4)

 Spune-i nelinişti tale că totul va fi ok. (Filipeni 4:6)

 Nu te grăbi să vorbeşti. Lasă–i pe ceilalţi să–şi termine gândul. (Proverbe 29:20).

 Respiră.

 Cei care mă cunosc vor înţelege ironia din sfatul meu. Dintre cei care păcătuiesc împotriva discursului, eu sunt primul.

Beneficiile ignoranţei

donkey

Conversaţiile recente pe care le-am avut în secţiunile de comentarii au fost despre rolul raţiunii în viaţa ortodoxă. Recunosc cu uşurinţă că nimeni nu traieşte fără a-şi utiliza întrucâtva raţiunea – dar susţin că cea mai mare parte din ceea ce reprezintă viaţa noastră în Hristos nu este raţiune. Credinţa chiar trebuie să se confrunte cu atacuri şi provocări pe multe arene – şi totuşi succesul nu va fi stabilt prin superioritatea argumentelor ci prin credinţa în Hristos.

Argumentele nu aduc de cele mai multe ori roade în schimburile “raţionale” deoarece forma raţiunii ortodoxe diferă adesea de forma pe care o ia raţiunea în multe locuri. Alisdair MacIntyre a stabilit, după părerea mea, caracterul incomensurabil (de nemăsurat) al raţionalităţilor culturii noastre. Ortodoxia vorbeşte ea însăşi mult mai adecvat atunci când vorbesc “profeţii lui Dumnezeu” (1 Petru 4:11). Această dificilă analiză cere ca adâncimea să vorbească adâncimii. Este o disciplină foarte dificilă, dar îl salvează atât pe vorbitor cât şi pe ascultător, în timp ce argumentul îi poate distruge pe amândoi. Acest articol este o retipărire, cu mici modificări, a unei teme pe care am adoptat-o de nenumărate ori.

Desigur, trebuie să încep acest post cu recunoaşterea faptului că eu sunt un om ignorant.

Lăsând aceasta deoparte, vreau să petrec doar câteva momente vorbind despre beneficiile ignoranţei. In noiembrie (anul trecut) am avut bucuria de a conversa cu părintele Thomas Hopko în timp ce aşteptam în linie să-l salutăm pe noul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe din America. Părintele Thomas este profesorul, ieşit la pensie, de Teologie dogmatică de la St.Vladimir al Seminarului Teologic Ortodox din Crestwood, NY. El a format o generaţie de preoti.

Conversaţia noastră s-a transformat în scris. Comentariul meu a rezultat din reflecţia mea asupra experientei de a scrie acest blog. Am observat că, cu cât scriu mai mult, cu atât mai puţin pare că ştiu. O parte din această observaţie se datorează faptului că încerc să-mi restrâng scrierile numai la acele subiecte despre care am ceva cunoştinţe (experienţă). Răspunsul lui a venit imediat, cu un zâmbet: „Într-o zi nu vei mai şti nimic şi atunci vei fi sfânt!”

Vorbele nu au fost în întregime spuse în glumă. Există multe forme de cunoaştere – sau mai multe feluri de a şti pe care limba noastră limitată le descrie drept „cunoştinţe”. Pentru creştini cele mai periculoase forme de cunoaştere sunt cele pe care le dobândim pur şi simplu prin lectură şi studiu. Este în mare parte doar informaţie. Desigur, dacă ai suficiente informaţii poţi avea iluzia cunoaşterii reale.

Ştiu o mulţime de numere, dar nu sunt un matematician. Am întâlnit matematicieni. Ciudat este că cea mai mare parte din ceea ce ei ştiu nu este despre numere.

Nu există nici un mare păcat în ignoranţă – sau, cel puţin, există mult mai puţin păcat în ignoranţă decât în cunoaştere. Simplul adevăr este că nu vom şti nimic de valoare, până când nu vom şti, mai întâi, că nu ştim. În lumea competitivă a crestinismului american, acest lucru este greu. Nu este greu pentru oamenii ignoranţi să argumenteze – dar este foarte greu să susţii ceva şi în acelaşi timp să recunoşti că eşti ignorant.
Acest om ignorant a petrecut mulţi ani dobândind „cunoaştere” (numită aşa în mod fals). Cunoşterea care este uşor disponibilă nu este deloc acelaşi lucru ca şi cunoasterea lui Dumnezeu – singura care valoreaza (deşi fiecare formă adevărată de cunoaştere rezultă din această singură cunoaştere). Undeva în cursul vieţii mele, am ajuns intr-un moment de epuizare spirituală – am vrut atît de mult să-L cunosc pe Dumnezeu, încât nu mai voiam să cunosc altceva in locul Lui. Aşa ca am devenit un om ignorant.

Azi ştiu foarte puţine lucruri. Şi cu toate că scriu aproape în fiecare zi – dacă vă uitaţi în urmă şi citiţi ceea ce am scris veţi vedea că ştiu foarte puţin. Spun aceleaşi lucruri la întrebări diferite, pentru că acestea sunt răspunsurile pe care le ştiu.

Astfel, atunci când am scris recent ca nu am vazut niciodată un caz de furie dreaptă – n-am vrut să spun nu a existat vrodată aşa ceva, numai că eu nu am văzut în 55 de ani de viaţă. Am văzut mânia care părea bine justificată (mânia unui soţ asupra uciderii fară milă a soţiei sale). Dar am văzut aceeaşi mânie cum ucide pe omul care o poartă.

M-am nascut intr-o lume mânioasă. „Jim Crow” de Sud a fost plin de furie. Albii s-au suparat pe negri şi negrii s-au suparat pe albi. Am fost suparaţi pe comunism. Am fost supăraţi pe războiului civil. Am fost suparaţi pe sărăcie (în special pe a noastră). Alţii s-au mâniat pe cei care s-au supărat şi pe nedreptatea întregului sistem.

Imi amintesc de Abbot, un prieten acum decedat, care a spus că după războiul din Vietnam mulţi tineri au venit la mănăstire – „Au fost atât de supăraţi pe pace.” a observat el.

Am servit ca preot anglican în timp ce Biserica episcopala a renunţat la doctrina sa tradiţională în mod inexorabil. Am fost consumat de furie. Mânia mea nu a salvat Biserica aceea şi mie mi-a făcut (la fel şi altora) mult rău.

Nu doar furia funcţionează în acest fel. Orice patimă ar putea fi luată în calcul. Un om ignorant este mereu pe punctul de a pierde luptele cu patimile. Prin urmare, este foarte important pentru un om ignorant să fie conştient de ignoranţa sa. Poate un astfel de om ignorant să discute teologie? Nu cu vreun beneficiu.

Marea veste bună este că Hristos a venit pentru a-i salva pe oamenii ignoranţi. Suntem mai uşor de mântuit dacă ne recunoaştem deschis ignoranţa. Opiniile noastre sunt de o mare greutate. Ştiu foarte puţin despre Dumnezeu. Ştiu că El este bun – dincolo de orice înţelegere. Ştiu că El iubeşte în măsura insondabilă a bunului Dumnezeu, care intră în iad pentru a ne scoate pe noi afară.

Am fost în mai multe versiuni ale iadului şi am fost salvat de numeroase ori. Oamenii ignoranţi ajung mereu singuri în locuri stupide şi întunecate.

Că Dumnezeu este bun, că El ne iubeşte fără măsură, că El ar merge până-n pânzele albe ca să ne salveze- cunosc un pic aceste lucruri, deşi chiar şi faţă de acestea sunt de cele mai multe ori ignorant. Dar eu nu voi obosi vorbind despre această veste bună. Oamenii ignoranţi de pretutindeni se pot bucura să audă asta.

Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu

southwest-trip-122Din lucrarea Iubesc, deci exist a Părintelui Nicolae Saharov

În ceea ce priveşte cunoaşterea spirituală, aceasta are o bază unică : „Cunoaşterea noastră este rezultatul unei revelaţii venite de sus.” Cunoaşterea spirituală este înţeleasă ca „împreună trăire” sau „co- existenţă” (sobytie), ca „fuziune unificatoare” (spaika) a fiecărei fiinţe. În Felicite, Părintele Sofronie scrie: „Cunoaşterea este concepută ca fiind comuniunea în fiinţă.”

„Cunoaşterea” ştiinţifică se bazează pe resursele gândirii raţionale umane, în timp ce cunoaşterea teologică „autentică” cuprinde toate aspectele fiinţei umane. Omul care se străduieşte să dobândească cunoaşterea lui Dumnezeu trebuie să abandoneze cunoştinţele intelectuale abstracte ca fiind incapabile de a arăta faptele realităţii dumnezeieşti:

O astfel de cunoaştere directă nu poate fi dovedită prin logică. Este chiar imposibil să cuprinzi această cunoaştere cu ajutorul conceptelor cu care operează gândirea umană. Şi asta, nu doar pentru că structura gândirii conceptuale este prea strâmtă şi nu ar fi capabilă să conţină realităţi divine, ci mai presus de toate pentru că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu este dată numai la nivel existenţial de o experienţă trăită cu toată fiinţa noastră.

Cunoaşterea Dumnezeului omniprezent este accesibilă tuturor fiinţelor raţionale. Dar şcolile de teologie şi lucrările teologice nu sunt suficiente pentru dobândirea acesteia. Într-o manieră inexplicabilă, adevărata cunoaştere se strecoară în adâncul fiinţei noastre atunci când Dumnezeu este cu noi. Şederea lucrătoare a lui Dumnezeu în noi înseamnă că noi devenim chiar fiinţe dumnezeieşti. Şi chiar în acest fel îi este dată sufletului nostru adevărata cunoaştere a Sa.

Pomenindu-L pe Dumnezeu

img_0442Avva Macarie a spus: „Dacă ne amintim răul pe care alţii ni l-au făcut, încetăm să-L mai pomenim pe Dumnezeu.”

Sunt multe feluri de a înţelege a credinţa creştină – cu siguranţă mult mai multe feluri de a o înţelege greşit decât de a o înţelege corect. Una dintre cele mai grave neînţelegeri ale culturii noastre este binecunoscutul concept de morală creştină. Istoria acestuia este propria sa poveste complexă – cum creştinii au încetat să cunoască viaţa lăuntrică şi au creat o formă exterioară de creştinism.  Când mă gândesc la acestea mi se pare că adesea realitatea este aproape opusul a ceea ce oamenii îşi imaginează că este.

Se crede că o Biserică care se angajează în multe ritualuri (precum cea ortodoxă) se preocupă numai de aparenţe – când, de fapt, tocmai într-o astfel de biserică i se acordă cea mai multă atenţie vieţii lăuntrice. Ritualul nu este un scop – ci un mijloc.

Pe de altă parte, se crede că bisericile care discreditează ritualul sunt în mod inerent mai preocupate de viaţa lăuntrică, când nimic nu poate fi mai departe de adevăr decât aceasta. Este aici o psihologie a gândirii morale – dar nu şi o bună înţelegere a ceea ce constituie de fapt viaţa lăuntrică. Hristos nu a murit ca să ne introducă pe noi în psihologie.

Bineînţeles – viaţa morală este o supunere lăuntrică la poruncile lui Hristos prin unirea cu El. În învăţăturile Sfinţilor părinţi o astfel de viaţă lăuntrică nu este o chestiune de urmare a regulilor, ci un mod de a căuta adevărata existenţă. A trăi în afara comuniunii cu Dumnezeu este o falsă existenţă – una care se învecinează cu non – existenţa.

Aceasta creşte importanţa vieţii lăuntrice şi a stării inimii. A ne mânia înseamnă mai mult decât a încălca o regulă – este o rupere a comuniunii şi un flirt cu moartea. A ne aminti răul pe care alţii ni l-au făcut, cum a observat Sfântul Macarie, înseamnă a împiedica pomenirea lui Dumnezeu. În cuvintele Sfântului Iacov, „Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.” (Iacov 1:20).

Acelaşi lucru ar putea fi spus despre alte stări păcătoase ale inimii – invidia, pofta, lăcomia etc. acestea nu sunt acţiuni sau gânduri care încalcă regulile – ci stări ale inimii care încalcă propria noastră existenţă. Între conformitatea cu chipul lui Dumnezeu (prin har) şi iad – nu există parte de mijloc.

Cei care au cunoscut aceasta şi au înţeles-o în adâncul inimii lor – n-au cruţat nici un efort în găsirea mântuirii şi vindecării în Hristos, care singur poate întoarce inimii starea ei de curăţie. Ritualul Bisericii nu este decât învăţarea felului în care să cinstim aceste lucruri ce trebuie cinstite. Este o înnoire graduală a inimii.

Nici o analiză, studiu sau meditaţie nu poate substitui adevărata vindecare a inimii – şi nici acceptarea intelectuală a anumitor idei nu poate. O astfel de „viaţă lăuntrică” este încă viaţa de suprafaţă.

Sfântul Macarie afirmă despre inimă aceasta:

Inima însăşi este un vas mic, dar totuşi acolo sunt demoni, de asemenea şi lei; sunt bestii otrăvitoare şi toate comorile răului. Dar acolo e şi Dumnezeu, îngerii, viaţa şi împărăţia, lumina şi apostolii, cetăţile cereşti şi comorile harului – toate sunt acolo. (H. 43.7)

Pentru o abordare potrivită învăţăturii sale, este necesar să înţelegem că el nu vorbeşte metaforic. Este o adâncime pe care nici o teorie umană nu o poate ajunge pentru că ea nu este teorie – ci adevărul a ceea ce se află înăuntru. Paştele se apropie şi chemarea lui Dumnezeu către adâncul inimii omului poate fi auzită. Alergaţi.