Mântuirea în Sodoma și Gomora – Rugăciunile sfinților

Acesta este un exercițiu de lectură ortodoxă a Sfintei Scripturi.

Obiceiurile creștinilor moderni au radacini in istorie: istoria este ca o lentila prin care vedem lumea. Vedem o lume a cauzei și a efectului,trinityru și, pentru că trecutul este mai vechi decât prezentul, ne uităm în trecut pentru a găsi sursa prezentului nostru. Unele culturi au istorii mai bogate decât altele (memoria Americii se extinde, de obicei, doar pana la începutul ciclului actual de știri). Aceeași mentalitate guvernează și felul în care citim Scriptura. Pentru mulți, Scripturile sunt o relatare divin inspirată a istoriei poporului lui Dumnezeu. Acea istorie este citită ca fiind istorie, percepută ca istorie și aplicată în prezent prin extragerea lecțiilor de istorie. Orice provocare asupra caracterului istoric al unei relatări este văzută, prin urmare, ca un asalt asupra autorității și integrității Scripturii în sine.

Dar această istoricizare radicală a Scripturilor este relativ noua: există și alte modalități de lectură, care adesea relevă cu mult mai mult tainele lui Dumnezeu. Un exemplu excelent găsim în epistola Sfântului Pavel către Galateni. El stabilește o dogmă printr-o interpretare alegorică sau tipologică a poveștii Sarei și a lui Agar. Ne-am putea întreba, „Cum poți să spui că Agar este muntele Sinai din Arabia? De unde ai luat toate astea? „

Interpretarea sa în mod sigur nu au fost găsită în contextul istoric. Sensul constă în forma poveștii în sine, Învierea lui Hristos fiind elementul interpretativ primar. Hristos este Copilul Făgăduinței, Unul-născut, care este oferit lumii spre mântuire, și totodată El înlocuiește mielul. Eforturile lui Avraam de a crea propriul legământ îndeplinit (acela de a avea un copil cu Agar), sunt văzute drept o infidelitate, ce înseamnă respingerea lui Hristos.

Vom vorbi mai jos despre o meditație similara la povestea distrugerii Sodomei și Gomorei – o lectură non-istorica, care oferă o înțelegere a tainei lui Hristos și a drumului mântuirii.

Scoatem pentru moment Sodoma și Gomora din domeniul speculațiilor istorice. Ceea ce rămâne este relatarea din Facere cap.18. Dumnezeu i se înfățiseaza lui Avraam sub imaginea celor trei îngeri (relatarea oscileaza în mod straniu între singular și plural – Părinții au văzut acest lucru ca o prefigurare a Sfintei Treimi). În cursul vizitei Sale Dumnezeu vorbește: Continuă lectura

Moartea lui Hristos şi schimbarea omului

 Dintre gânditorii străluciţi ortodocşi contemporani face parte şi părintele John Behr, decanul Seminarului Sfântul Vladimir. Am avut ocazia să-l ascult recent, pentru câteva zile, în cadrul unei conferinţe în Florida. Pregăteşte o nouă carte care va fi publicată în această toamnă, în care îi poartă pe cititori la locul morţii – moartea lui Hristos – şi ne arată adevărul comuniunii şi învierii noastre în Hristos. Am ratat săptămâna acesta unul din subiectele lui, dar aştept cu nerăbdare cartea (căreia îi voi face, fară îndoială, o recenzie şi o voi posta pe blog). Este vorba de o scurtă meditaţie asupra Schimbării prijeluite de unele din reflecţiile lui. Aşa cum se întâmplă totdeauna la părintele John, ceea ce este nou şi unic, nu este gândirea originală (căci ea aparţine Sfinţilor Părinţi si în cele din urmă lui Hristos), dar ne ajută prin abilitatea lui să vedem ceea ce noi trecem prea uşor cu vederea.

Povestea creării noastre în Geneză, este întreruptă la un moment dat. Sfânta Treime spune: “Să facem om după icon_of_the_transfigurationchipul si asemănarea noastră” şi în acest moment opera de creare a omului începe. Dar crearea omului nu se întâmplă la fel ca în cazul celorlalte lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut. Căci, atunci când a creat stele şi copacii, cerul şi pământul, Dumnezeu a spus: “Să fie…!” Şi aşa a fost. Dumnezeu s-a uitat la ceea ce a făcut şi a spus: “Este bine.” Dar când îl crează pe om are loc o discuţie: “Să facem…” Îl alcătuieşte pe om din pământ şi suflare de viaţă. Dar, Dumnezeu uitându-se la om nu spune: “Este bine” ci, uitându-se la el spune: “Nu este bine.” Primul “nu este bine” din toată creaţia se referă la faptul că omul este singur. ”Nu este bine ca omul să fie singur.” Apoi a adus în faţa omului toate animalele şi i le-a dat în stăpânire. Însă a văzut Dumnezeu că omul nu avea  ajutor potrivit pentru el.

Prima afirmaţie că este bine apare atunci când este creată femeia “Os din oasele mele şi carne din carnea mea.” Omul nu mai este singur acum. Dar aceasta nu reprezintă binele final. Crearea omului, bărbat şi femeie este însă întreruptă de păcat şi este deraiată de la planul lui Dumnezeu. Aşezaţi în grădina Raiului, sunt avertizaţi să nu mănânce dintr-un anumit pom căci “În ziua în care veţi mânca, veţi muri.” Sfântul Atanasie spune că moartea apare astfel ca o consecinţă a refuzului lui Adam si al Evei de a trăi după asemănarea lui Dumnezeu. Ne-am întors la nimicul din care am fost creaţi. Păcatul este aşadar o perturbare a creării omului. Continuă lectura

Moartea lui Hristos pe cruce – viața omului

Acum cațiva ani, cineva mi-a scris întrebându-mă: “De ce a trebuit să moară Hristos pe cruce?“.  Aceasta este întrebarea care a generat acest articol. Pe data de 14 septembrie, Biserica sărbătorește Înățarea Sfintei Cruci. Este momentul potrivit pentru a pune întrebarea: “De ce a trebuit să moară Hristos?”. Moartea și Învierea Sa reprezintă fundamentul credinței creștine. Dacă nu putem răspunde la această întrebare, chiar nu mai are rost să vorbim despre altceva.

Idei preliminare

O parte din informațiile care însoțesc această întrebare, provin din experiența (Mariei K.) dobandită prin învățarea ispășirii păcatelor, centrată în mare parte pe urgia și mânia lui Dumnezeu. (Parafrazand și rezumând) Am păcătuit (atât noi înșine cât și Adam și Eva) – Dumnezeu ne-a pedepsit. Dumnezeu l-a trimis pe Hristos, pe care l-a pedepsit în locul nostru. Acum, prin credința în Hristos, putem scăpa de pedeapsa pe care o merităm. Alături de aceasta există și o serie de întrebari legate de sângele lui Hristos. Cum ne curăță acesta de păcat?

Bineînțeles că o asemenea întrebare reprezintă un subiect bun pentru a scrie o carte. Dar în acest context, este o ocazie pentru a da un răspuns de dimensiuni (aproape) “lizibile”. Cititorii care vor crede că unele idei trebuiau expuse mai pe larg, sunt rugați să aibă răbdare. Nucleul discuției se referă la înțelegerea a doua lucruri: care este problema umanității și a creației (păcatul) și de ce mântuirea și vindecarea o găsim în Hristos (moartea și Învierea Sa). Dacă ar exista o singură cale de a vorbi sau de a gândi despre acest subiect, atunci nu ar fi existat semne de întrebare.

Adevărul este că Scriptura, se folosește deseori de imagini, care descriu faptele lui Hristos în realitate. Unele dintre acele imagini sunt simple analogii sau metafore, altele par să aiba un caracter mai “literal” – totuși niciunde nu vom găsi o relatare definitiva care să le dea pe celelalte la o parte.

Aș dori să adaug și o scurtă prefață în legătură cu limbajul Scripturii. Deși mulți creștini sunt de acord că Scriptura a fost insuflată de Dumnezeu (inspirată), aceasta nu înseamnă că fiecare afirmație din Scriptură trebuie să fie interpretată în sensul literal. Multe lucruri trebuie înțelese figurativ, metaforic. Prin aceasta înțelegem că Scriptura nu se poate citi fără ajutor, fără un ghid. Aceste afirmații au fost dintodeauna adevărate.

Din acest motiv, Scriptura, când este citită într-un mod tradițional creștin, trebuie citită împreună cu alți creștini, care la rândul lor au fost învățați să citească Scriptura în maniera tradițională.

În privința acestui punct, există o mare diversitate de opinie între crestini, căci interpretarea Scripturii este de aproape 500 de ani “mărul discordiei” între creștini. O mare parte din expunerea de până acum reprezintă exemple din gândirea modernă, fundamentalist creștină (din care există destule variante). Ceea ce urmează să scriu în continuare reflectă viziunea generală a creștinismului ortodox răsăritean. Continuă lectura

Unde începe Evanghelia

Unde începe Evanghelia – cum spunem povestea lui Hristos?

Această întrebare poate părea prea evidentă ca să ceară un răspuns. Oricum, creşte în mod relevant în ceva ce unii ar descrie o eră “post–creştină”. Această realitate am aflat–o cu ani în urmă, în timpul primului an de preoţie. O femeie a început să frecventeze Biserica unde slujeam şi a venit să se boteze. Conversaţia noastră s–a transformat rapid în istoricul ei, ce ştia şi credea şi ce ar trebui să facă pentru pregătirea intrării ei în Biserică. Spre surprinderea mea, nu avea nicio cunoştinţă specială despre Dumnezeu şi doar o cunoştinţă vagă despre cine este Iisus. “Ştiu că a fost o figură religioasă importantă”, a explicat ea.

Nu a crescut în America de Sud (o regiune cunoscută ca “regiunea Bibliei”): Era din Hawaii, parte dintr–o familie militară americană. Experienţa ei în cultura americană (incluzând multe televiziuni) nu i–a dat un conţinut general ca să răspundă la întrebarea “cine este Iisus Hristos?” M–am simţit ca Sfântul Pavel în prima sa înfăţişare la Atena (nimeni nu ştia despre ce vorbeşte – ascultătorii săi credeau că “învierea” era numele unei noi zeităţi).

Astfel spus, mulţi din cei care au crescut în înteriorul hotarelor regiunii Bibliei au o înţelegere a Evangheliei – dar o înţelegere care este formată şi modelată de întrebări moderne – niciuna dintre ele despre forma celor patru Evanghelii ale Scripturii. Astfel, evanghelia cum se găseşte în scrierile bisericii primare şi următoarele secole ale Sfinţilor Părinţi, adesea diferă în structură şi înţelegere când este comparată cu evanghelia în care cred mulţi creştini ai lumii moderne.

Unde începe Evanghelia?

Că Evanghelia începe cu citirea Evangheliilor (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) ar părea cel mai la îndemână răspuns la această întrebare. Dar aceasta lasă o altă întrebare fără răspuns: cum îi citim pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan? Sfântul Irineu (secolul al doilea) dă un exemplu extrem de pătrunzător într–o discuţie directă cu gnosticii, cărora le spunea că nu ştiu citi evangheliile corect.

Irineu credea că există o linie neîntreruptă a tradiţiei la apostoli, la acei pe care ei i–au îndrumat, şi eventual până la el şi la alţi conducători creştini. Gnosticii interpretau Scriptura în concordanţă cu tradiţia lor proprie. “Făcând aşa, oricum”, prevenea Irineu, “ei desconsideră ordinea şi legătura Scripturii şi descompun şi distrug adevărul”. Astfel în timp ce teologia biblică poate apărea la început ca fiind bijuteria preţioasă a ortodoxiei, era de fapt doar o imitare. Puse împreună corect, a spus Irineu, părţile Scripturii sunt ca un mozaic în care pietrele sau lespezile formează portretul regelui. Dar Gnosticii au rearanjat lespezile în formă de câine sau vulpe.

Ca păstor, apoi, Irineu a scris Împotriva Ereziilor cu scopul a descrie ereziile care îi ameninţau comunitatea şi să prezinte interpretarea apostolică a Scripturii. El a arătat înşelarea ascunsă aşa cum era ea şi a expus tradiţia apostolică ca un memento salvator la credinţă.

Citat de pe situl “Creştinătatea astăzi”.

Irineus (episcop al Lionului) este demn de remarcat, îl cunoştea pe Sfântul Policarp, care îl cunoştea pe Sfântul Ioan. Astfel el a fost cea de a treia generaţie în viaţa Bisericii Creştine.

Argumentul lui Irineu că aceia care nu sunt în linia şi comunitatea tradiţiei creştine nu pot să interpreteze Scriptura corect (într–o manieră creştină) este dramatic. Aceasta aşează Scriptura într–un context ne–obiectiv. Scripturile nu se “interpretează singure” aşa cum câţiva protestanţi moderni susţin, nici citirea şi interpretarea lor nu este o chestiune de motiv sau cunoştinţe istorice. Citirea lor este ecleziastică, tradiţională, liturgică, sau, în limbajul lui Irineu, “în concordanţă cu Ipoteza Apostolică”. Pe scurt, Scripturile se înţeleg în interiorul Bisericii şi nu pot fi corect citite în nicio altă manieră. Scrisorile Sfântului Pavel sunt scrise către Biserici sau persoane care aveau poziţie în interiorul Bisericii. Niciuna din aceste scrisori nu este adresată “cuiva pe care–l poate interesa”.

În scrisoara către Coloseni Sfântul Pavel afirmă “Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi la voi, faceţi în aşa fel ca ea să fie citită şi în Biserica Laodiceenilor; iar pe cea din Laodiceea s–o citiţi şi voi.” (Coloseni 4:16) Scripturile sunt pentru biserici, citite în interiorul bisericii, şi interpretată în interiorul vieţii Bisericii.

Sfântul Irineu, aşa cum am spus anterior, se referea la tradiţia bisericii ca Ipoteză Apostolică. Astăzi am descrie această ipoteză ca un Crez (aproape similar cu Crezul Apostolic). Astfel de afirmaţii pot fi găsite în Scriptură.

Vă aduc însă aminte, fraţilor, de Evanghelia pe care v–am binevestit–o, pe care aţi şi primit–o, întru care şi staţi cu tărie, prin care şi sunteţi mântuiţi dacă o ţineţi cu tărie aşa cum v–am binevestit–o eu; dacă nu, în zadar aţi crezut. Căci înainte de toate v–am predat ceea ce şi eu am primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi , şi că i S–a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. (1Coloseni 15:1–5)

În cadrul acestei “ipoteze apostolice” Sfântul Pavel foloseşte cuvintele cheie “predat” şi “primit”. În limba greacă cuvintele (paradomi şi paralambano) înseamnă “tradiţie” sau “lăsare” şi a “a primi” pentru “primiţi ceea ce v–a  fost dat”. Acestea sunt cuvinte tehnice despre modul cum tradiţia funcţionează în Biserică.

În acelaşi fel vedem cele patru evanghelii modelate în funcţie de Ipoteza Apostolică. Piesa de bază în fiecare dintre evanghelii este Paştele lui Hristos: suferinţa şi moartea Sa, învierea şi intrarea Sa în Slavă. Întregul evangheliilor este modelat de această naraţiune esenţială. Relatările despre Paştele lui Hristos ocupă în jur de 25 % din Evanghelia lui Matei, 40 %la Marcu, 30 %la Luca şi peste 50 %la Ioan. Nu este un eveniment în cadrul poveştii lui Hristos – este povestea lui Hristos. Alte evenimete din cadrul evangheliilor (cum ar fi naşterea lui Hristos, Botezul Său şi Schimbarea la faţă) adesea au o formă pascală în modul în care sunt spuse. Iconografia Bisericii a acestor sărbători dezvăluie această “formă”.

Aceeaşi “Ipoteză Apostolică” este şi cadrul utilizat în interpretarea Vechiului Testament. Folosirea Vechiului Testament în viaţa Bisericii (în special cum arată textele liturgice ale Bisericii) este alegorică. Hristos moare pentru păcatele noastre “după Scripturi (Vechiul Testament)”, dar este de asemenea adevărat că Scripturile (Vechiul Testament) sunt în concordanţă cu moartea lui Hristos pentru păcatele noastre. Hristos însuşi instruieşte Biserica să citească în felul acesta. În apariţia de după înviere pe drumul din Emaus, Hristos îi mustră pe discipolii Săi ca să înţeleagă “lucrurile care s–au petrecut în Ierusalim”.

Apoi le–a zis „O, nepricepuţilor, şi cu inima zăbavnici a crede–n toate câte–au spus profeţii! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre’ntru slava Sa? “Şi, începând dela Moise şi de la toţi profeţii, le-a tâlcuit din toate Scripturile cele despre El. (Luca 25:25 – 27)

Cu toate acestea, nu ar fi fost posibil să fie înţeleşi “Moise şi Profeţii” până la evenimentele Paştelui lui Hristos.

Rezumate foarte clare ale “Evangheliei” pot fi găsite prin citirea rugăciunilor Euharistice ale Bisericii (cum ar fi cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur sau ale Sfântului Vasile cel Mare). Aceste rugăciuni ale Bisericii oferă atât evenimentele morţii şi învierii lui Hristos, cât şi sumarul teologic al sensului lor.

Evanghelia lui Iisus Hristos începe în suferinţele, moartea şi învierea Sa. Chiar primul capitol din Facere este citit de către Părinţi în termenii sensului său Pascal. Teoriile care tind să modeleze moartea şi învierea lui Hristos în funcţie de ei înşişi, mai degrabă decât să fie modelată de narativul Pascal, riscă să nu fie ghidat de Ipoteza Apostolică. Vechiul Testament este interpretat de cel Nou.

Hristos a înviat (“Împărăţia lui Dumnezeu este la îndemână”) şi astfel începe Evanghelia.

Este biblia adevărată?

Există o frică fundamentalistă pentru care am o mare simpatie. Simpatia mea este alimentată de faptul că am trăit mulţi ani sub povara acestei frici grozave. Este teama ascunsă că există posibilitatea, în ciuda a toată credinţa exercitată în direcţia opusă, că Biblia nu poate fi, de fapt, adevărată. Se consumă foarte multă energie pentru menţinerea integritaţii digului care rezistă acestei temeri.

Am crescut pe holurile Universităţii lui Bob Jones, una dintre cele mai proeminente bastioane ale fundamentalismului American. Ideile acestei universităţi pătrund nu numai pe studenţii care studiază acolo, dar, în multe moduri, şi cultura creştinismului din zonă. Teama ne duce către Darwin şi toate posibilităţile acestei teorii evoluţioniste. Aceasta îi face pe studenţii de la universitatea de biologie să tragă concluzii ciudate, indiferent de ştiinţă. La vârsta de zece ani, într–o tabără de vară baptistă, mi se spunea de către un student la biologie de la Bob Jones, că oamenii negri sunt inferiori din punct de vedere biologic albilor, învăţătură bazată pe o informaţie falsă care era împărtăşită de un grup de tineri, copii uşor influenţabili.

Probabil că ştiinţa sa despre biologie nu era produsul cursurilor sale universitare. Dar aceste idei erau la fel de slabe precum şi cursurile care se făcea acolo. Aceaşi teamă întreţine şi preocuparea pentru Potopul lui Noe şi vârsta planetei (fără să mai pomenim de orice indiciu posibil al ştiinţei evoluţioniste). Astfel pământul trebuie să fie tânăr, potopul trebuie să fie propriu-zis (poate cu o arcă încă existentă pe Muntele Ararat). Ştiinţa trebuie mai degrabă să argumenteze un răspuns decât să răspundă la o întrebare. Esenţa acestui fundamentalism ştiinţific este stabilită de nevoia de a respinge tot ceea ce subminează perceperea Bibliei ca fiind ciudată. Un mic defect şi tot turnul de cărţi se răstoarnă.

Acestu lucru dăunează ştiinţei şi mai rău interpretării Biblice.

Nu sunt adeptul studiilor Biblice liberale. Am suferit sub o astfel de opresiune pentru un anumit număr de ani, şi pot spune că fundamentalismul are şi el o formă liberală. Am fost pedepsit (intelectual) pentru că am crezut toate acele articole din Crezul de la Niceea la fel de mult cum un Darwinist ar suferi la Universitatea Bob Jones. Dar aste e altă poveste.

Istoria literalismului este o problemă verificată. O parte din sfinţii părinţii care au trăit la începuturile creştinismului erau aplecaţi către o interpretare literă cu literă a Bibliei, lăsând loc şi pentru alte abordări, mai mult simbolice, acolo unde era cazul. Marile controverse privind literalismul istoric al Bibliei au apărut în secolul al 18–lea în America şi Europa (controverse asupra anumitor chestiuni ştiinţifice în tandem cu literalismul, apărut chiar mai devreme). O parte a acestei tragedii constă în faptul că însuşi câmpul de luptă era un domeniu destul de nou definit şi nu a reuşit să ia în considerare istoria completă a interpretării biblice. Pentru tinerii credincioşi din mijlocul “războaielor” intelectuale religioase din America către sfârşitul celui de al 20–lea secol întrebarea mea ar fi dacă alegerile prezentate erau singurele alegeri valabile. Mi–aş prefaţa remarcile cu o afirmaţie simplă: Cred că Biblia este adevărată.

Acestea fiind spuse, trebuie să adaug că Biblia nu este o lucrare independentă de literatura de specialitate sau o carte de sine stătătoare. Biblia nu este revelaţia lui Dumnezeu către om: Iisus Hristos este revelaţia lui Dumnezeu pentru om. Biblia mărturiseşte despre El şi este astfel “adevărată” ca un martor adevărat al lui Dumnezeu / Omul Iisus Hristos. Aşa cum alţii au remarcat, Biblia este adevărată dacă este acceptată şi înţeleasă de Biserica care a primit–o. Este recunoscută ca Scriptură sfântă de Biserică şi nu poate fi scoasă din Biserică, eventual poate fi numai întoarsă împotriva Bisericii. Este o scriere unică, şi trebuie citită într–un mod unic. Acest mod unic se regăseşte în Liturghia Bisericii şi în comentariile Sfinţilor Părinţi. Este, de asemenea, adevărat că în scrierile Sfinţilor Părinţi pot exista o opinii diferite privind o serie de pasaje biblice. Acordul esenţial este măruria lor despre Hristos. Geneza este despre Hristos. Exodul este despre Hristos, şi aşa mai departe. Citite în orice alt mod, cărţile Sfintei Scripturi sunt interesante, dar ele nu vor fi citite în maniera în care au fost primite de Biserica Ortodoxă.

Desigur, metoda istorică (indiferent dacă este literală sau critic istorică) reprezintă numai două moduri posibile de a citi textul Bibliei. Există presupuneri că ambele posibilităţi sunt problematice dintr–o perspectivă Ortodoxă. Pentru mulţi, noţiunea de “istoria mântuirii” a devenit atât de dominantă încât nu se pot gândii la istorie într–o altă manieră decât aceea care le–a fost predată. Mă pot gândi la o serie de probleme:

Prima – modul de vedere tradiţional (indiferent dacă este fundamentalist sau de alt fel) al istoriei, este o problemă de cronologie. Acesta vede un început într–un anumit punct în trecut şi înaintarea către un anumit punct din viitor. Acest lanţ de evenimente este în general văzut ca realitate, sau pământ al realităţii, şi promovat mai presus decât orice alt lucru. Dumnezeu acţionează în istorie, vor argumenta ei, dar istoria este într–un fel realitatea cu care se ocupă Dumnezeu. Acest lucru este extrem de problematic pentru o înţelegere teologică Ortodoxă.

Biblia nu doar tratează istoria ca relativă (Hristos este Alpha şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, El este de asemenea “Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii”), ci de fapt Biblia transfomră istoria pur şi simplu într-un apect al eshatologiei trăite.

Astfel, timpul şi cronologia nu guvernează realitatea – Dumnezeu guvernează realitatea. Din acelaşi motiv Sfânta Scriptură este un mod dumnezeiesc de vedea realitatea , care nu se explică prin cronologie şi nici nu face subiectul validării istorice, Ea face subiectul Adevărului aşa cum ne este făcut cunoscut în Iisus Hristos. Astfel, Noul Testament este Biblia, iar scrierile lui Josephus sau Tacit sun doar istorie. Există o nervozitate care trece prin organismul fundamentalist atunci când fraze ca “istorie simplă” sunt rostite. Este o nervozitate care s–a născut din încercările moderniştilor liberali de a respinge ca “mit şi ficţiune” ceea ce este văzut ca eveniment esenţial pentru mântuirea noastră în Hristos. Niciun om care este credincios nu ar putea trata o astfel de frică cu altceva decât cu simpatie. În multe moduri, cu instrumente la îndemână, conservatorii din creştinismul occidental au luptat curajos cu un concurent serios pentru a–şi apăra credinţa. Dar această luptă nu justifică fiecare argument avansat de fundamentalism. Ortodoxia oferă o abordare diferită.

Recunosc o nervozitate care apare printre mulţi conservatori atunci când “adevărul” este abordat în orice altă manieră decât cea literală. Liberalii s–au jucat atât de mulţi ani cu cuvintele încât credincioşii au dreptate să se teamă de jocurile de cuvinte. Pe de altă parte, pentru precizia teologică, este necesar să vorbim despre adevăr şi caracterul său în revelaţia Creştină. Biblia ne spune că Iisus Hristos însuşi este Adevărul. Aceasta nu înseamnă că El este Adevărul comparat într–o anumită măsură cu nişte criterii externe ale adevărului, ci mai degrabă că El Insuşi, El fiind criteriul şi definiţia a ceea ce este adevărat. Lucrurile sunt adevărate şi false doar dacă sunt comparate cu El. El nu poate fi comparat cu nimic altceva.

Prin acest simbol este problematic să se definească “adevărul” printr–un standard particular al “istoricităţii”. Înţeleg importanţa de a spune “aceasta este cu adevărat important”, şi nu aş vrea niciodată să neg un astfel de lucru. Mormântul Mântuitorului a fost gol, Hristos a înviat cu adevărat din morţi trecând peste orice standard şi apoi transcedând fiecare standard. Învierea Sa este pământul adevărat al realităţii. Acestea fiind spuse, mai trebuie încă spus că Biblia este adevărată (ca Biblie) numai în măsura în care îl descoperă pe Hristos ca Domnul Înviat şi ce înseamnă aceasta pentru creaţie. Martor al Bisericii este că aceste scrieri fac exact acest lucru şi astfel sunt Biblia. Dar învierea lui Hristos stă la baza Bibliei, şi nu invers. Ucenicii nu au înţeles Scripturile până când nu l–au înţeles pe Domnul Înviat. Şi această situaţie rămâne neschimbată.

Astfel importanţa Potopului lui Noe trebuie văzută în Botezul Sfânt şi nu invers. Creaţia, aşa cum este descrisă în primul capitol al Facerii, este o descriere a misterului Învierii şi din acest mister derivă valoarea sa. Aş putea aduce multe astfel de exemple. Când acest principiu este uitat, creştinii se ceartă susţinând teme de geologie sau arheologie şi nu Învierea trimfătoare a lui Hristos. Dacă Hristos a înviat din morţi, totul capătă un sens. Dacă Hristos nu a înviat din morţi, atunci toate declaraţiile creştinilor devin inutile.

Hristos a înviat din morţi.

Ce putem spune despre aceste lucruri? Biblia este adevărată pentru că Hristos a înviat din morţi şi acesta este mesajul ei. Credinţa Ortodoxie este aceea că toate aceste lucruri care îşi găsesc începutul şi sfârşitul – înţelesul şi împlinirea lor în Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta este vestea cea bună. Ce alte veşti bune ar mai putea exista?

Nu eşti un personaj biblic!

Evenimentele care primesc mai multă atenţie decât merită în emisiunile de ştiri nu sunt subiectele pe care prefer să le postez pe blog. Cu toate acestea, dezvăluirile săptămânii trecute privind infidelitatea încă unui politician a oferit un aspect care merită comentat (sau aşa mi se pare mie). Şi anume să foloseşti Biblia ca să analizezi o anumită situaţie din viaţa personală a cuiva.

Există o lungă istorie a unor astfel de situaţii. Părinţii pelerini care au venit în America au recunoscut aspecte din situaţia lor în evenimentele din Biblie (sau Biblia în situaţia lor) astfel încât pelerinii albi au fost văzuţi ca îndeplinind rolul Israeliţilor în această ţară, Ţara Făgăduinţei, în timp ce americanii nativi au fost văzuţi în rolul Canaaneiţilor. Astfel generaţii de urmaşi ai lui Iosua s–au trezit simţindu–se îndreptăţiţi biblic de genocidul populaţiei native americane. Unele din acele lecturi Biblice continuă să aibă ecouri în imaginaţia populară a acestor zile. A fost un mod greşit de a interpreta teologic lucrurile în secolul XVII şi este şi astăzi. Învăţătura principală care reiese din acest mod greşit de a intepreta lucrurile ar fi: nu eşti un personaj Biblic.

Săptămâna trecută am văzut un guvernator mărturisindu–şi infidelitatea, alegând să rămână în funcţie, analizând cu voce tare în faţa membrilor cabinetului său povestea Regelui David. Regele David a fost, bineînţeles, vinovat de adulter (şi în relatarea biblică aceasta l–a costat viaţa fiului său). Este o poveste despre pocăinţă şi despre o mare suferinţă interioară, la fel cum e o poveste şi despre mila lui Dumnezeu.

Dar nu este o poveste model la care persoanele sunt invitate să facă comparaţii proprii.

Vechiul Testament este Scriptura autoritară pentru Creştini şi are o istorie interpretativă dată de către Biserică. În mare măsură, această interpretare este tipologică în caracter – poveştile sale sunt văzute ca tipuri şi prefigurări ale adevărului care urmează să fie descoperit în Iisus Hristos. Astfel, Hristos este cel de–al doilea “Adam” şi primele capitole din Geneză sunt citite cel mai bine cu acest fapt interpretativ în minte.

Dacă pelerinii ar fi citit Vechiul Testament corect (prin prisma Noului Testament) ar fi putut foarte bine să aplice povestea Ţării Făgăduinţei, dar numai ca Împărăţie a lui Dumnezeu căreia se puteau oferii ca slujitori ai acelora cărora le predicau. Povestea nu binecuvântează un creştin să încalce porunca: să nu ucizi. Războiul Sfânt este străin de creştinism şi este pur şi simplu erezie în cazul în care este predicat.

Îmi amintesc de povestea unui preot de acum câţiva ani care a abandonat preoţia cu mare festin în cursul unei Sfinte Liturghii, duminca. Ce a pus pe mulţi în încurcătura a fost explicaţia sa: se vedea ca Iona – iar Biserica sa ca pe o navă ce se scufunda. Singura cale de a–şi salva nava scufundândă era să–l arunce pe Iona peste bord. Pare puţin improbabil că oricare ar fi fost cazul, trebuia să demisioneze din funcţie. Dar povestea lui Iona nu este despre aruncarea preoţilor peste bord ca să salvezi parohia care se “scufundă”. Are un înţeles diferit. Este mai bine pentru preotul care are probleme să caute ajutor şi pocăinţă şi nu să stârnească un dramatism biblic. Drama este iluzie.

Problema cu o astfel de folosire a imaginaţiei Biblice este că pur şi simplu nu are control. Imaginaţia noastră proprie este cea care alege povestea biblică care ni se potriveşte, imaginaţie care este în general partea înşelătoare a minţii noastre). Un guvernator ajunge să joace rolul Regelui David, şi, surpriză, el ar trebui să fie iertat, nu să fie făcut să–şi dea demisia din postul său.

Un grup de colonişti albi ajunge să se joace dea cuceritorii israeliţi şi nu simte niciun fel de scrupule când omoară bărbaţi, femei şi copii. Un preot, care probabil are nevoie de vindecare sufletească, joacă rolul lui Iona în faţa unei mulţimi care nu are nici cea mai vagă idee că joacă într–o piesă de teatru. Evanghelia nu este propovăduită – sufletele nu sunt mântuite – Biblia este pur şi simplu ridicularizată.

Pentru noi toţi – Scriptura este relevantă din punct de vedere teologic. Oricum, relevanţa Sa nu ar trebui să vină ca o descoperire personală care ne spune care personaj suntem în paginile sale. Astfel de jocuri par înspăimântătoare, ca şi jocurile de pe Facebook: “Care dintre civilizaţiile antice eşti tu?” sau alte astfel de non – sensuri.

Nu eşti un personaj Biblic – altul decât unul indicat de Noul Testament – unul care şi–a pus credinţa în Hristos şi a crezut în El şi în mântuirea pe care o dă El. Experienţele noastre de transformare ar putea fi oricare– dar transformarea Sfântului Pavel de pe drumul Damascului nu este cerută altcuiva decât Sfântului Pavel.

Comportamentul pelerinilor, preoţilor şi guvernatorilor ar trebui să fie ghidat de aceleaşi învăţături morale care se aplică tuturor creştinilor. Nu există circumstanţe speciale care, ca şi personaje Biblice, ne–ar excepta pe noi de la pocăinţă şi resonsabilitate, necesare tuturor. Cuvintele lui Hristos, adresate tuturor şi fiecăruia sunt aceleaşi: “Pocăiţi–vă! Căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor.” Dacă o astfel de pocăinţă ne–ar costa un post politic sau chiar şi un continent – aşa să fie. Acesta este personajul care am fost meniţi să fim.

Dumnezeu şi Vechiul Testament

Vechile obiceiuri se schimbă greu.

Ani de zile, ca şi creştin anglican m–am luptat cu profesorii universitari din lumea anglicană a căror scop principal în viaţă mi se părea (la acea vreme) să fie distrugerea Sfintei Scripturi. Metoda lor istorică avea ca efect în general, faptul că studenţilor li se spunea că unele evenimente din Biblie nu s–au întâmplat cu adevărat. Acestă atitudine era foarte deranjantă, în special pentru acei studenţi care decideau să–şi extindă scepticismul lor chiar şi asupra Învierii lui Hristos.

Într–un astfel de moment am decis să iau apărarea Scripturii. Dar, bineînţeles, aşa se întâmplă dacă te situezi pe o poziţie de reacţie, pare parcă că reacţionezi împotriva unor parametrii deja stabiliţi – în unele cazuri de denaturare a tuturor aspectelor fundamentale.

Cu trecerea anilor am devenit din ce în ce mai familiar cu scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi mai târziu cu utilizarea Scripturii în Liturghia Ortodoxă. Mi s–a subliniat la un moment dat, pe când eram absolvent la Duke, că studiile istorice liberal critice şi literalismul fundamentalist erau de fapt două părţi ale aceleaşi monede. Amândouă au convenit asupra triumfului istoric. Ambele au căutat sensul textului original în cadrul său istoric. S-a hotărât ca istoria să fie teritoriul “luptei”. Ca să intri în acel câmp de luptă înseamnă deja, din perspectiva mea ortodoxă de mai târziu, să denaturezi Adevărul, aşa cum este primit de Biserică. Ambele perspective sunt total greşite.

Să înveţi să citeşti Vechiul Testament cu mintea Sfinţilor Părinţi înseamnă să înveţi să citeşti Vechiul Tetament nu ca o introducere către Hristos, ci ca Sfântă Scriptură, primită şi inspirată, dar văzută în mare parte tipologică, şi întotdeauna ca interpretare a lui Hristos. Dumnezeu este aşa cum este descoperit în Hristos şi întotdeauna aşa a fost. Astfel, Noul Testament descoperă Vechiul Testament şi, în acelaşi timp, modul corect ca să fie citit. Vă dau un citat din Sfântul Irineu:

Dacă cineva, prin urmare, citeşte Scripturile în acest fel, acela va găsi în ele Cuvântul cu privire la Hristos, şi prefigurarea unei noi chemări. Pentru că Hristos este “comoara ascunsă în ţarină” (Matei 13:44), o comoară ascunsă în Scripturi pentru că El a fost indicat printr–o serie de tipuri şi parabole, care nu puteau fi înţelese de oameni până când nu s–au întâmplat toate acele lucruri prezise, adică întruparea Domnului.

Astfel înainte I s–a spus lui Daniel profetul “Ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte.” Ieremia spune şi el: “La sfârşitul zilelor vor înţelege aceste lucruri”. (Ieremia 23:20).

Pentru că fiecare profeţie, înainte de împlinirea ei, nu este altceva decât o enigmă şi ambiguitate pentru oameni, dar atunci când este timpul, şi prezicerea urmează să se întâmple, atunci se lămureşte exact (exegeză).

Şi din acest motiv, când Legea este citită de evrei, este ca un mit, pentru că ei nu dispun de explicaţia (exegeza) tuturor lucrurilor care se referă la întruparea Fiului lui Dumnezeu, dar când este citită de creştini, este o comoară ascunsă în ţarină, dar adusă la lumină de Crucea lui Hristos, şi este atât explicată şi îmbogăţită cât şi înţeleasă de oameni, aratând mai departe înţelepciunea lui Dumnezeu, Care–şi face cunoscută mila Sa în ceea ce priveşte oamenii, şi prefigurând împărăţia lui Hristos, şi predicând vestea cea bună a moştenirii Ierusalimului cel Sfânt, şi proclamând dinainte că acel care–l iubeşte pe Dumnezeu ar trebui să înainteze atât de mult până să–L vadă pe Dumnezeu, să–I audă Cuvântul, să fie slăvit, de la ascultarea discursului său într–o asemenea măsură încât ceilalţi să nu fie în măsură să ascundă chipul Său plin de strălucire (cf 2 Corinteni 3:7), aşa cum a spus Daniel, “Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veac. În acest mod, am arătat cum ar trebuie să fie citite Scripturile.”

Multor oameni care trăiesc în societatea modernă li se pare dificil să alunge prezumţiile criticii fundamentaliste sau ale criticii literale ale Bibliei.. Ei sunt în totalitateadepţii paradigmei istorice. Întrucât paradigma Bisericii este Hristos Însuşi. El este Alpha şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. El nu este judecat de istorie, ci este adevărul istoriei.

Există multe versete în Vechiul Testament pe care, dacă ar fi să le citim literalmente, ar conduce la un Dumnezeu mult mai îndepărtat faţă de cel ce ne este descoperit în Hristos. Citirea literală este un mod greşit de a citi Vechiul Testament. Dar mulţi sunt mult mai legaţi de metoda lor istorică (de orice formă) decât de Hristos. Dacă Vechiul Testament nu este literal, explică ei, atunci toate celelalte nu sunt adevărate.

Nu acesta a fost începutul Bisericii. Adevărul a fost o singură dată revendicat de noi î Învierea lui Iisus Hristos, care este singurul Alpha şi Omega. Aceasta îi face pe unii să înceapă “de la mijloc”, deşi învierea lui Hristos nu este mijlocul, ci începutul şi sfârşitul, dacă ştim cum să citim în manieră apocaliptică. Mulţi din cei ce vin la Ortodoxie cred că aceasta oferă altă dovadă istorică a realităţii, deoarece este prima ctitorie al lui Hristos şi are un pedegree istoric impecabil. Acest lucru este pur şi simplu fundamentalism şi caută alte argumente în sprijinul lui, nu o adevărată convertire la Ortodoxie.

Hristos a înviat din morţi şi Învierea Sa devine centrul tuturor lucrurilor. Vechiul Testament poate fi citit numai prin Învierea Sa.

Cerinţele sale istorice (cu toate că unele sunt chiar puternice) nu sunt o problemă. Hristos este singura problemă şi singurul adevăr care contează. Acest lucru este înspăimântător pentru fundamentalişti, pentru că orice deschidere către literalismul istoric arată că acesta este un eşec şi o capitulare către modernism. Dar înainte de a exista orice fundamentalism sau modernism, a existat Biserica, şi Ea a ştiut întotdeauna cum să citească Biblia. Astfel se cuvine să nu căutăm în Ortodoxie alte susţineri ca natura a Adevărului, ci să căutăm mărturia a ceea ce am acceptat ca Adevăr. Lăsaţi morţii să îşi îngroape morţii. Citiţi Biblia cu cei vii.