Sfinții Părinţii au considerat că adevărul trebuie să fie identificat cu sfârşitul

viktor-vasnetsov-eucharist Creştinismul Ortodox pare de multe ori în mod inerent conservator. Locul de nestrămutat pe care Sfânta Trediție îl deţine în cadrul duratei sale de viaţă pare un zid conservator potrivnic, mult prea gata să uite tot ceea ce este bun sau frumos. Există deosebiri subtile, dar importante care fac perceperea Ortodoxiei să fie înşelătoare şi poate duce la denaturarea credinţei şi la o imagine aproape inversă a adevăratei noastre mântuiri. Creştinismul Ortodox nu caută să păstreze ceva care este acum trecut – nu este o credinţă legată de istorie. Mai degrabă, ea mărturiseşte că ceea ce a fost dat odată într-un moment în istorie nu este nimic altceva decât ce va fi la sfârşitul tuturor lucrurilor. Credinţa este adevărată, numai atunci când este orientată în mod radical către ceea ce va să vină. Împărăţia Lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât sfârşitul şi împlinirea tuturor lucrurilor, cea pentru care creaţia însăşi a luat fiinţă.

“Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul” (Apocalipsa 1:8)

Înţelegerea adevăratei naturi a „sfârşitului lucrurilor” sau în termeni teologici „a eshatologiei” este o sarcină dificilă la început. Rupe multe reguli de spațiu și de timp, şi necesită o anumită schimbare de perspectivă. Un exemplu de o astfel de schimbare poate fi găsita în rugăciunea euharistică a Sfântului Ioan Gură de Aur, unde preotul se roagă:

“Aducându-ne aminte, așadar, de aceastã poruncã mântuitoare și de toate cele ce s-au fãcut pentru noi: de cruce, de groapã, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta, și de cea de a doua și slãvitã iarãși venire.” Continuă lectura

Anunțuri

Treziți-vă! Feriți-vă!

Auzind veți auzi și nu veți înțelege, și văzând veți  vedea şi nu veti pricepe; Căci inimile acestor oameni s-au învârtoșat. Cu urechile greu aud și ochii lor s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înteleagă și să se intoarcă, și Eu să-i mântuiesc pe ei.”

                                                                                                                                     (Matei 13:14-15)

“De ce nu am văzut asta? Această  întrebare apare destul de des. Este experiența cea care ne spune că experiența însăși este eronată.cranky-early-morning Poate fi foarte supărator  atunci când realizăm că mașina din fața noastră a pus frână brusc. Poate fi deranjant și frustrant, atunci când ceva ce ar fi trebuit să fie observat și înțeles nu a reușit să fie perceput corect. Este o experiență obișnuită în viețile noastre și are un echivalent spiritual. Remediul ei este starea de veghe, de a fi treaz: nepsis. Hristos vorbește despre această stare a inimii în contextul venirii Sale:

                Privegheaţi deci, că nu ştiţi în ce zi vine Domnul vostru. Aceea cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine hoțul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. De aceea voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.”

                                                                                                                                            (Matei 24:42-44)

Cei care aplică acest verset abia în momentul celei de-a Doua Veniri, nu reușesc să înţeleagă  avertismentul său. Ei privesc către politicile lumii și încearcă să potrivească Biblia cu ciclul de știri.

 Dar Fiul Omului vine des la ei în mod neobservat și fără a fi luat în considerare. Ei devin inconștienți sub greutatea și tristețea falsei învățături. Am vazut recent un interviu pe Youtube cu unul dintre marii părinți contemporani ai Ortodoxiei. În timpul conversației părintele și-a îndreptat în mod repetat atenția spre starea inimii. Tânărul care coordona  interviul a continuat să îi adreseze întrebări despre evenimentele din lume. El vroia o profeție senzațională.

A fost oportunitatea spirituală a vieții, risipită. Tristețea inimii este probabil caracteristica fundamentală a zdrobirii noastre. După cum s-a menționat mai sus (Matei 13), este condiția care stă în calea vindecării și salvării noastre.

Care este natura stării de veghe (nepsis)? Continuă lectura

O călugăriţă regală şi îngerii

Următorul este un fragment scurt din mica carte a Maicii Alexandra ( fosta Pricipesă Ileana a României), Sfinţii Îngeri. Este de departe cel mai bun tratat pe care l-am vazut asupra subiectului, în ciuda dimensiunii mici. Această relatare scurtă ne povesteşte despre întâlnirea sa cu îngerul său păzitor la vârsta de 7 ani. În slujba Botezului, preotul în mod special se roagă ca un înger de lumină să-i fie alocat  copilului botezat pe parcursul vieţii.

„Într-o zi, dis de dimineata, când aveam sapte ani, am vazut îngerii. Sunt tot atât de sigura azi cum am fost si atunci. Nu am visat, nici „n-am avut vedenii”. Stiu precis ca erau acolo, cu mare claritate. N-am fost nici mirata, nici înspaimântata. N-am fost nici macar înfiorata, ci teribil de bucuroasa. Am vrut sa le vorbesc si sa-i ating.

angel97.jpgCamera noastra, a copiilor, era luminata de zorii zilei si am vazut un grup de îngeri, stând în jurul fratelui meu mai mic. Eram atenta, altfel n-as fi putut auzi vocile lor. Purtau vesminte lungi, vaporoase, de diverse culori pale. Parul le ajungea pâna la umeri si era diferit colorat, blond, roscat si brun închis. Nu aveau aripi.

Continuă lectura

Cele 40 de zile de la Crăciun

meetingTitlul meu duce puţin în eroare. Nu există 40 de zile de la Naştere în Biserica Ortodoxă – dar există o sărbătoare care marchează a 40-a zi după Crăciun: Aducerea la templu a lui Hristos, numită uneori Sărbătoarea Întâmpinării Domnului (2 februarie).  Se sărbătoreşte la 40 de zile de la naştere exact aşa cum prevedea legea iudaică. Tradiţia spune că Iosif şi Maria l-au adus pe prunc la Ierusalim înainte de a pleca în Egipt.

La această sărbătoare apar 2 întâlniri semnificative: întâlnirea cu Bătrânul Simeon care a aşteptat mult pe Mesia, i s-a promis de către Dumnezeu că-L va vedea înaintea morţii sale. Îl ia în braţe pe copil, mulţumeşte, şi spune câteva cuvinte profetice. Cealaltă întâlnire este cu profetesa Ana, care vorbeşte celor de acolo despre Mesia.

Imnografia ortodoxă are un fel de a-i duce pe credincioşi într-un eveniment înauntrul Scripturii într-un fel în care niciodată nu ne-am imagina singuri. Astfel, iată imaginea mea preferată a sărbătorii, cântată în canonul Vecerniei:

Bătrânul a îngenuncheat şi cu frică a atins urmele paşilor Maicii lui Dumnezeu, nenuntită şi a zis: „O doamnă curată, porţi foc!” Mi-e frică să-l iau în braţe pe Dumnezeu ca un prunc: Domnului luminii care nu cunoaşte înserare, şi Împăratul Păcii!”

„Isaia s-a curăţit primind cărbunele de la Serafim!” A plâns bătrânul în faţa Maicii lui Dumnezeu. Tu mă umpli de lumină, îmi încredinţezi mie cu mâinile tale ca şi cu nişte cleştişori, pe Cel ce-l porţi: Domnului luminii care nu cunoaşte înserare, şi Împăratul Păcii!”

Ce imagine minunată! Să vezi cărbunele de foc atins de buzele lui Isaia şi să vezi în el un fel de Hristos care arde foc! Ca să vezi mâinile care L-au ţinut  ca şi cleştele prin care Serafimul ţinea cărbunele lui Isaia.  E o aducere aminte că nu mai avem de aface cu o viziune cerească a unei profeţii, ci cu realitatea însăşi. Într-adevăr, un foc  arzând s-a născut din Fecioară, şi bătrânul îl ia în braţe – ce curaj de a lua în braţe pe Fiul întrupat!

Aceleaşi imagini sunt evocate în rugăciunile dinaintea împărtăşirii când ni se reaminteşte că primim în gurile noastre cărbunele arzător a lui Hristos, pentru curăţire, însănătoşire, şi viaţă veşnică! N-ar trebuie ca întodeauna să ne apropiem de Domnului şi Dumnezeu nostru în aşa fel.

Crăciunul trece,  dăruind binecuvântări le sale în toată lumea, până când ajunge la cruce la mormânt. Râul dumnezeiesc va  lumina chiar şi iadul însăşi. Cei care stau în întuneric vor vedea într-adevăr o mare lumină – steaua de la Betleem – lumina necreată a lui Dumnezeu!

Dumnezeul Vechiului Testament

untitled8

La obiceiurile vechi se renunţă greu. Ani întregi, ca un creştin anglican şi conservator, m-am luptat cu universitarii în lumea anglicană a căror scop prioritar îmi părea (la vremea aceea) a fi  distrugerea  Scripturii. Metoda lor istorică era să le spună studenţilor că lucrul acesta şi celălalt nu s-au întamplat. Asta era cel mai tulburator, în special pentru cei care aleseseră să-şi extindă scepticismul chiar şi asupra învierii lui Hristos.  

Intr-un astfel de context am început să apăr Scriptura. Dar, desigur că, atunci când iei o atitudine reacţionara mereu se întamplă ca oricare ar fi lucrul împotriva căruia reacţionezi acesta să aibă deja stabiliţi parametrii argumentării – în unele cazuri distorsionând toate ideile fundamentale. 

Odată cu trecerea anilor am devenit din ce in ce mai familiar cu primii Parinţi ai Bisericii şi mai târziu cu utilizarea Scripturii în contextul liturghiei ortodoxe. Când eram masterand la Duke, mi s-a impus ideea că Studiile Critice Istorice Liberale şi Literalismul Fundamentalist erau de fapt două feţe ale aceluiaşi lucru. Amandouă erau de acord cu triumful istoricului. Amandouă căutau semnficaţia textului în originalul său istoric. Istoria era câmpul lor de bătălie convenit. A intra pe acest câmp de bătălie este deja, din perspectiva mea ortodoxă posterioară, a renunţa la Adevăr aşa cum a fost el primit de Biserică. Amandouă se înşeală profund.  

A invaţa să citeşti Vechiul Testament cu mintea Parinţilor este a învaţa să citeşti Vechiul Testament nu atât ca pe un preludiu istoric la venirea lui Hristos, ci mai ales ca Scriptură, primită aşa cum a fost inspirată, dar văzută ca tipologică în mare parte şi mereu interpretată prin Hristos. Dumnezeu este aşa cum a fost revelat în Hristos şi aşa a fost dintotdeauna. Astfel, Noul Testament dezvăluie Vechiul Testament şi felul în care acesta trebuie citit.  

       Citez din Sfantul Irineu :  

Aşadar, dacă cineva citeşte scripturile în acest fel va găsi în ele Cuvântul despre Hristos şi o prefigurare a noii chemari. Căci  Hristos este „comoara ascunsă în ţarină” [Mat. 13:44] [o comoară] ascunsă în scripturi, căci El a fost arătat prin tipuri şi parabole, care nu puteau fi înţelese de oameni înainte de consumarea acelor evenimente care au fost prezise, adică, venirea Domnului. Şi deci i s-a spus lui Daniel profetul, „Iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii. Mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa. Va mai ţine o vreme; vremuri şi jumătate de vreme, iar când se va isprăvi de sfărâmat puterea poporului celui sfânt, atunci vor lua sfârşit toate acestea”. [Dan. 12:4, 7] Şi Ieremia de asemenea spune: „şi în zilele ce vin veţi pricepe aceasta lămurit” [Ier. 23:20]. Căci fiecare profeţie, înainte de împlinirea sa, nu este altceva decât enigmă şi ambiguitate pentru oameni, dar când vine vremea şi prezicerea se împlineşte atunci are o expoziţie exactă [exegeza]. Şi din acest motiv, în prezent, când Legea este citită de evrei, aceasta este ca un mit pentru că ei nu deţin explicaţia [exegeza] tuturor lucrurilor care ţin de venirea Fiului lui Dumnezeu ca om : dar, când aceasta este citită de creştini, este o comoară ascunsă în pământ dar adusă la lumină prin Crucea lui Hristos, şi explicată, îmbogăţind înţelegerea oamenilor şi în acelaşi timp arătând dinainte înţelepciunea lui Dumnezeu, şi făcând cunoscute hotărârile sale cu privire la oameni, şi prefigurând împaraţia lui Hristos, şi predicând anticipat vestea bună a moştenirii Ierusalimului sfânt, şi proclamând dinainte că cel care iubeşte pe Dumnezeu va ajunge să-L vadă, şi să audă Cuvântul lui şi să fie slăvit auzind cuvântul său până-ntr-atât încât alţii să nu poată privi la slava sa. [cf. 2 Cor. 3 :7], cum a fost zis de Daniel : ”Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor.” [Dan. 12:3]. Atunci, în acest fel am aratat că trebuie să fie, dacă cineva a citit scripturile.  
 

Ceea ce mulţi oameni moderni găsesc a fi greu este să lase în urmă fie prezumţiile Criticii Biblice moderniste, fie cele ale literalismului fundamentalist. In timp ce, paradigma Bisericii este Hristos însuşi. El este Alpha şi Omega, începutul şi sfârşitul. El nu este judecat de istorie ci este adevărul istoriei. 

Sunt multe pasaje din Vechiul Testament care dacă ar fi citite literal ne-ar conduce la credinţa într-un Dumnezeu îndepartat de cel revelat noua în Hristos. Acesta este o lectură falsă. Dar mulţi sunt mai apropiaţi de istorica lor metodă literală decât de Hristos. Nimic nu este adevărat, motiveaza ei, decât dacă Vechiul Testament este literal.  

Nu acesta este locul de început al Bisericii. Adevărul a fost o dată pentru totdeauna susţinut pentru noi prin Invierea lui Hristos şi acesta singur este Alpha şi Omega noastră. Îi deranjeaza pe unii să înceapă „din mijloc”, deşi Hristos cel înviat nu este doar mijlocul ci şi începutul şi sfârşitul, dacă ştim cum să citim într-o manieră apostolică. Mulţi dintre cei care vin la Ortodoxie cred că aceasta oferă o altă dovadă istorică a credinţei din moment ce este prima întemeiere a lui Hristos şi are o origine istorică impecabilă. Acesta este fundamentalismul care caută să ridice un alt obstacol în sprijinul său şi nu adevărata convertire la ortodoxie.  

Hristos a înviat din morţi şi învierea Sa devine centrul tuturor lucrurilor. Numai prin învierea Sa Vechiul Testament poate fi citit. Pretenţile sale istorice (cu toate că unele sunt foarte puternice) nu sunt o chestiune importantă. Hristos este singurul Adevăr care contează. Este înspăimantător pentru fudamentalişti, căci orice slăbire a strânsorii lor asupra literalismului istoric pare un eşec şi o capitulare la modernism. Dar, înainte ca fundamentaliştii sau moderniştii să existe, a existat Biserica şi întotdeuna s-a ştiut cum trebuie citite scripturile. Deci, nu este nevoie să vrem ca ortodoxia să susţină o altă structură ca natura Adevărului, ci ca martor la ceea ce noi am acceptat ca fiind Adevărul. Să lăsăm morţii să-şi îngroape morţii lor. Citiţi scripturile cu cei vii.