Nu este bine ca omul să fie singur

Una din cele mai mari tragedii a lumii moderne este colapsul sistemelor sociale. Cel mai proeminent și mai important dintre acestea AlienatedAdameste familia însăși – dar multe alte sisteme sociale, incluzând Biserica, sunt și ele în colaps. Cultura noastră consumeristă caută să maximineze individualitatea (indivizii cumpară mai mult decat grupurile) și false principii ale libertății subliniază prioritatea individualului asupra cererii grupului (cu excepția grupurilor alese pe criterii de privilegii politice). Un rezultat este o creștere a alienării oamenilor. Într-o masă de opțiuni, orice barcă mică înaintează greoi.

Viziunea creștină este încorporată în prima observație a lui Dumnezeu că ceva “nu este bine”. Fiecare act al creației este declarat a fi “bun”, până când Dumnezu observă singurătatea lui Adam.  “Nu este bine ca omul sa fie singur”, ni se spune. Bucuria comuniunii exprimată în făurirea femeii (“aceasta este os din osul meu și carne din carnea mea”) este zdrobită de izolarea adusă de păcat. Fructul oprit este o alegere în izolare – izolare de Dumnezeu și de Adam. Noua comunitate în care intră Adam prin acceptarea fructului de la Eva este un pact suicidal mutual – o comuniune întru moarte.

În istoria umana, comunitatea a fost o marcă a existenței umane. Avem nevoie unul de altul. Copii au poate cea mai lungă copilărie dintre mamifere (alăptare de cca 2 ani în împrejurări normale). Cea mai veche dovadă de habitat uman este tribală – noi nu am trăit niciodată în forme izolate.

Aproape nimeni în lumea modernă nu se gândește la sine ca opus comunității. Comunitatea este un lucru pozitiv în aproape toate ipostazele (iertare lui Ayn Rand). Distrugerea ei în lumea moderna este deci inadvertența – e un rezultat al necunoașterii consecințelor faptelor noastre și asupra încrederii noastre în abilitatea de a ne adapta.

Legile ce guvernează divorțurile sunt citate de unii ca și contributori la instabilitatea familiei. Societățile mobile, în care oamenii (în America) se muta o dată la 5 ani sunt de asemenea de vină. După o anumita perioadă instabilitatea însăși devine o cauză de instabilitate crescută. Copii voștri poate vin din o familie stabilă, dar despre câți dintre colegii lor de școală se poate spune același lucru?

Un rezultat este înstrăinarea indivizilor. Comunitățile naturale de familii încep să dispară, lăsându-ne pe noi toți ca diletanți într-o lume socială. Aceasta este o dificultate experimentată de multe comunități de convertiți ai Lumii Noi: cum poți fi format în tradiția Ortodoxiei dacă toți din parohii sunt la prima generație? Dar toți, peste tot, în tot, sunt de prima generație (în afara familiilor politice Americane). China are acest bizar fenomen creat de sistemul –un copil pe familie– unde relațiile cu mătușile, unchii, verii, surorile și frații sunt un lucru de domeniul trecutului. Nu este minunată lume noua a lui Huxley, dar este cu siguranță o lume nouă. Continuă lectura

Moartea lui Hristos şi schimbarea omului

 Dintre gânditorii străluciţi ortodocşi contemporani face parte şi părintele John Behr, decanul Seminarului Sfântul Vladimir. Am avut ocazia să-l ascult recent, pentru câteva zile, în cadrul unei conferinţe în Florida. Pregăteşte o nouă carte care va fi publicată în această toamnă, în care îi poartă pe cititori la locul morţii – moartea lui Hristos – şi ne arată adevărul comuniunii şi învierii noastre în Hristos. Am ratat săptămâna acesta unul din subiectele lui, dar aştept cu nerăbdare cartea (căreia îi voi face, fară îndoială, o recenzie şi o voi posta pe blog). Este vorba de o scurtă meditaţie asupra Schimbării prijeluite de unele din reflecţiile lui. Aşa cum se întâmplă totdeauna la părintele John, ceea ce este nou şi unic, nu este gândirea originală (căci ea aparţine Sfinţilor Părinţi si în cele din urmă lui Hristos), dar ne ajută prin abilitatea lui să vedem ceea ce noi trecem prea uşor cu vederea.

Povestea creării noastre în Geneză, este întreruptă la un moment dat. Sfânta Treime spune: “Să facem om după icon_of_the_transfigurationchipul si asemănarea noastră” şi în acest moment opera de creare a omului începe. Dar crearea omului nu se întâmplă la fel ca în cazul celorlalte lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut. Căci, atunci când a creat stele şi copacii, cerul şi pământul, Dumnezeu a spus: “Să fie…!” Şi aşa a fost. Dumnezeu s-a uitat la ceea ce a făcut şi a spus: “Este bine.” Dar când îl crează pe om are loc o discuţie: “Să facem…” Îl alcătuieşte pe om din pământ şi suflare de viaţă. Dar, Dumnezeu uitându-se la om nu spune: “Este bine” ci, uitându-se la el spune: “Nu este bine.” Primul “nu este bine” din toată creaţia se referă la faptul că omul este singur. ”Nu este bine ca omul să fie singur.” Apoi a adus în faţa omului toate animalele şi i le-a dat în stăpânire. Însă a văzut Dumnezeu că omul nu avea  ajutor potrivit pentru el.

Prima afirmaţie că este bine apare atunci când este creată femeia “Os din oasele mele şi carne din carnea mea.” Omul nu mai este singur acum. Dar aceasta nu reprezintă binele final. Crearea omului, bărbat şi femeie este însă întreruptă de păcat şi este deraiată de la planul lui Dumnezeu. Aşezaţi în grădina Raiului, sunt avertizaţi să nu mănânce dintr-un anumit pom căci “În ziua în care veţi mânca, veţi muri.” Sfântul Atanasie spune că moartea apare astfel ca o consecinţă a refuzului lui Adam si al Evei de a trăi după asemănarea lui Dumnezeu. Ne-am întors la nimicul din care am fost creaţi. Păcatul este aşadar o perturbare a creării omului. Continuă lectura

Ironie si credință

JourneyCred că a te aștepta la tineri să fie ironici, este prea mult pentru vârsta lor. Dacă îmi amintesc bine, în anii studenției, eram în cel mai bun caz sarcastic. Ironia cere mai multa introspecţie.

Pentru a putea continua să trăim creștinește, trebuie să putem aprecia ironia. Întreaga noastră lume este plină de contradicţii. Ipocrizia este prezentă chiar şi în inima noastră. Greşelile bisericii și ale celor apropiați ei pot foarte ușor să distrugă inimile celor tineri și să rănească inimile celor mai în vârstă.

Îmi amintesc cel puțin două ocazii în viața mea când greșelile Bisericii sau a ierarhiei bisericești, m-au determinat să mă îndepărtez de Biserică, sau ceea ce însemna pentru mine drept Biserică la vremea aceea. Odată cu trecerea anilor, nu s-au împuținat lucrurile care să mă dezamăgească – într-adevăr lucrurile care m-au supărat în tinerețe nu se pot compara cu revelațiile văzute de noi toți în ultimii ani.

Nimeni nu este fără vină. Evanghelici, romano-catolici, ortodocși, anglicani, greșelile și mușamalizările nu sunt străine de nici una din aceste categorii. Dar întrebarea despre adevăr rămîne – dar într-un context al purității, toată lumea pierde. Ironia rămîne. Greșelile noastre nu ar fi atît de  amare, dacă Împărăția nu ar fi atât de pură. Trădarea lui Iuda e cu atât mai întunecată, cu cât victima este Însuși Dumnezeu.

Toate ne aduc înapoi la concluzia că ironia rămâne. Cea mai mare ironie este Dumnezeu care iartă și ne rămâne credinicios nouă in ciuda tuturor contradicțiilor.

Atunci când discuți cu cei care sunt în căutare și întreabă despre credința ortodoxă- este important să te asiguri că ei nu sunt de fapt in căutarea Bisericii perfecte. Unica, Adevărata Biserica înseamnă ceva foarte diferit de perfecțiune. Citind despre istoria Ortodoxiei (care acum 1000 de ani era doar‚ Istoria Bisericii) nu putem renunța la un secol ideal – măsura reformei. Orice student al Noului Testament trebuie să recunoască că nu există Scrisori către Perfecți. Mi se pare ironic (în alt sens) că există cei care caută Biserica Noului Testament ca și când ea ar fi un ideal.

Continuă lectura

Sămânţa de muştar

Că adevăr vă grăiesc: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo!, şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. (Matei 17:20)

+++

 Scepticii şi naturaliştii de-a lungul timpului au întors pe faţă şi pe dos acest verset. Îmi aduc aminte acum de un pasaj din cartea “Sclavia umană” a lui W. Somerset Maugham, în care un băiat cu picioare strâmbe merge la culcare gândindu-se la el însuşi ca fiind complet sănătos şi perfect, doar ca să se trezească cu acelaşi picior pe care l-a avut mereu, şi cu credinţa zdrobită în Dumnezeu. Am văzut multe cazuri, unele mai simple, altele mai complexe, unde percepţia despre lume şi despre locul credinţei în lume era esenţialmente  aceeaşi ca a băiatului din povestea lui Maugham.

La suprafaţă, afirmaţia lui Hristos este absurdă. Pentru că, dacă aşa mărime mică a credinţei ar muta munţi – atunci trebuie să mărturisesc că am văzut mai puţină credinţă decât atâta, şi eu personal, posed şi mai puţin de atât. Dar asemenea afirmaţii absurde nu ne sunt date doar pentru efectul lor sau ca o exagerare. Ciudat, dar oamenii citind aceste vorbe ale lui Hristos, imediat presupun că ştiu ce este credinţa.

Şi aceasta, cred eu, că este adâncul problemei. Credinţa despre care vorbeşte Hristos este un mod de percepţie, de existenţă care ne este străin nouă. Desigur, certitudinea intelectuală sau încrederea ce se vede astăzi în lumea modernă nu este credinţa care mută munţi. Această certitudine este pur şi simplu un fel de opinie, care nu diferă în niciun fel de alte multe opinii pe care noi le avem despre multe lucruri. O asemenea incredere (certitudinea intelectuală etc) nu necesită nicio transformare particulară a persoanei ce o simte. În cel mai bun caz, poate reprezenta o schimbare în modul în care noi ne raportăm la un lucru – poate nu mai importantă  decât a ne schimba marca de săpun pe care o folosim.

Scripturile  vorbesc de salvarea harului prin credinţă, dar în dezbaterile Reformării, când întreaga relaţie cu Dumnezeu a fost în mare parte redusă la o problemă de statut legal,  această certitudine intelectuală a fost suficientă pentru a susţine acest argument. Dar nu este suficientă ca unealtă de înţelegere profundă a credinţei.

Vladimir Lossky spune acestea despre credinţă:

Ceea ce noi căutăm există deja, ne precede şi face posibilă însăşi căutarea noastră. ‘Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu.’ (Evrei 11:3). Aşadar credinţa ne permite să gândim, ne dă adevărata inteligenţă. Cunoaşterea ne este dată nouă prin credinţă, adică prin participarea noastră voită la prezenţa Lui ce se dezvăluie pe Sine Însuşi. Credinţa nu este aşadar o simplă atitudine psihologică, o simplă fidelitate. Este o relaţie ontologică între om şi Dumnezeu, o relaţie a sufletului pentru care catehumenul se pregăteşte, şi prin care botezul şi încreştinarea se revarsă asupra credinciosului: daruri care restaurează şi însufleţesc natura umană cea mai adâncă. (Lossky –Teologia ortodoxă).

Credinţa este un mijloc de percepere înrădăcinată în uniunea vie cu Dumnezeu. Prin ea, ni se oferă o vedere duhovnicească. Prin credinţa noastră în Dumnezeu percepem adevărul despre ceea ce El este. Este o “relaţie ontologică între om şi Dumnezeu”. Ea implică instantaneu o transformare a fiinţei noastre celei mai adânci – fie ea transformarea cât de mică.

Iată dar exemplul lui Hristos – că cea mai mică cantitate a unei asemenea existenţe este capabilă să mute munţii.

Toate acestea ne întorc pe noi la viaţa noastră de rugăciune şi de căutare permanentă a uniunii cu Dumnezeu prin numele Său. Nu trebuie să încercăm mai mult – ci trebuie să încercăm ceva diferit. Felul nostru de a vedea, de a gândi, de a crede, de a alege etc., sunt toate distorsionate şi ne împiedică să aflăm adevărul despre noi înşine. Credinţa, dată nouă de Dumnezeu, este o restaurare a sinelui nostru adevărat.

 

Traducere de Ileana Cristea

Fă ceva

Articolul meu recent numit “Dumezeu care nu este Dumnezeu” a vorbit despre Creştinism văzut ca un set de practici. Aceasta este o inţelegere crucială – o cerinţă necesară unei credinţe vii. Ea cere să ne punem întrebarea pe care a pus-o tânărul bogat “Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. În mod ciudat, el nu a întrebat: “ Ce trebuie să cred ca să moştenesc viaţa veşnică?”. Nici Hristos nu i-a dat un răspuns ideologic.

 El i-a spus întâi “să ţina poruncile“. După alte întrebări El îi spune “Vinde tot ce ai, dă săracilor şi vino de-mi urmează Mie”. Întreaga conversaţie face refirire la acţiuni.

 Credinţa creştină se arată în fapte – până şi lucruri ca rugăciunea trebuie inţelese ca acţiuni.  Nu este nevoie să avem păreri (ideologii) despre rugăciune. Trebuie doar să ne rugăm. Nu avem nevoie de o înţelegere mai lămurită despre “nous?”, patimi şi isihasm. Trebuie să ne rugăm.

 Problema acţiunii poate deveni un exerciţiu spiritual important. Un mod de a raţionaliza problema acţiunii este să te intrebi: “Cum ar fi dacă …(Ce ar insemna dacă …)”. Aceasta nu e acelaşi lucru cu a te intreba “Dar dacă..”. Prima este întrebarea acţiunii.  De exemplu: “Cum ar fi dacă mi-aş ierta duşmanii?” La aşa o întrebare un răspuns general nu este potrivit. Totuşi, răspunsul potrivit la o astfel de intrebare ar fi “Ar însemna să-l pot privi din nou în ochi pe Jack”. Ar putea însemna ceva mai neînsemnat ca de exemplu să porţi o discuţie pe care ai amânat-o. Într-adevar, întrebarea acţiunii ar trebui pusă mai clar astfel: “Cum ar fi dacă aş ierta doar un duşman al meu?”.

 Imaginează-ţi pentru o clipă un trib băştinaş. Membrii lui trăiesc în izolare. Un antropologist îi vizitează. El observă o ciudăţenie la ei: nu mint. Ei sunt ciudaţi la acest capitol spunând adevărul în legătură cu o greşeală, în ciuda problemelor pe care acest lucru le creează. Antropologistul descoperă că aceasta face parte din religia lor (deşi religie este un termen nepotrivit unei astfel de vieţi).

 Această descriere se apropie mai mult de ideea de practică  decât tot ce se înţelege în ziua de azi prin acest cuvânt. Este instructiv faptul că există o luptă în rândul ortodocşilor americani privind multe practici. De exemplu, femeile ortodoxe din America nu ştiu dacă să-şi acopere sau nu capul în Biserică (şi aceeaşi nelămurire o au şi bărbaţii). Nu-mi voi spune părerea despre acest subiect. Ce este de remarcat este faptul că există nelămuriri.

Aş putea da şi alte exemple. Există multe motive pentru nesiguranţa noastră viz-a-viz de multe practici (care majoritatea au de a face cu părerile diferite ale clericilor şi ale ierarhilor acestora). Însă motivul profund are legatură cu adâncimea angajamentului nostru în cultura secularizată. Acesta nu va lovi viaţa noastră până la nivelul credinţei pe care o avem (cel puţin nu la început). Puterea secularismului este resimţită la nivelul practicii. La acest nivel ea creează o incertitudine. Este această practică necesară? Atenţia acordată acestor lucruri nu este dovadă de fariseism? Nu va lovi această practică în demnitatea celor ce vin să viziteze? Etc.

Practici precum sinceritatea (a spune mereu adevărul), iertarea celorlalţi, bunătatea faţă de toţi, etc. sunt în mod evident extrem de importante. Însă ortodoxia este şi Biserica cu icoane.  Ultimul Consiliu Ecumenic s-a preocupat tocmai cu practicile ortodoxe. Facerea icoanelor a fost doar o parte din întrebarile ridicate de acel consiliu. Venerarea icoanelor era probabil de o importanţă mult mai mare. Salutarea icoanelor prin metanii si sărutare, poate părea o acţiune care ţine de domeniul obiceiurilor, dar, dacă ar fi aşa, este un obicei (practică) atât de important că e cerut de către Consiliul Ecumenic. Alte practici poate nu au avut nevoie de Consiliul Ecumenic însă asta doar pentru că nu au fost atacate de către eretici.

 Nu vreau să stârnesc o controversă pe probleme care pot părea puţin importante. Problema importantă este întâlnirea dintre practica religioasă şi cultura secularizată. Momentul incertitudinii reprezintă o cheie. Dacă o acţiune provoacă controverse în cadrul unei parohii, în mod cert nu este o idee bună. În viaţa parohială lucrurile ar trebui făcute în ordine, care este menţinută de către îndrumarea preotului şi bunăvoinţa dintre membrii respectivei parohii.

 Ceea ce este sigur este faptul că practicile fac parte din credinţă iar presiunile culturale ar trebui recunoscute (admise). Ortodoxia nu este o ideologie ci un mod de viaţă (inclusiv formele externe). Formele externe de viaţă ale nostre au iz de icoană (în forma cea mai bună a lor). Ele nu sunt cerinţe legale. Cine ar putea înţelege valoarea formelor cu iz de icoană mai bine decât un ortodox?

 Odată cu cel de-al doilea Consiliu de la Vatican, multe practici ale Catolicismlui Roman au început să dispară. Sunt conştient de faptul că mulţi catolici în prezent plâng acest aspect al vieţii lor de zi cu zi. O consecinţă a acestei dispariţii a fost “integrarea” catolicilor în cultura secularizata, protestanta. Au devenit de nedesluşit. O consecinţă nedorită (in mod sigur) a acestei schimbări a fost confuzia gradată a credinţei catolice. Studiile din domeniu arată că în America romano-catolicii se confundă aproape cu protestanţii şi cu oamenii secularizaţi. Nu există practici care să-i diferenţieze ca grup.

 Aş adăuga faptul că acelaşi fenomen există în general şi în ceea ce priveşte laicitatea ortodoxă din America.Americaeste “multiculturală” doar in mintea ei. Varietatea noastră este mai mult în nume. Uneori ortodocşii se plâng că au un impact slab asupra societaţii în care trăiesc. Unii argumentează că unitatea jurisdicţionala ar mări acest impact. Unitatea jurisdicţională este de dorit deoarece este canonică. Totuşi, aceasta ar avea un impact scăzut asupra culturii şi încă şi mai mic asupra puterilor de la conducerea ţării.

 M-au interesat întotdeauna grupurile Amish şi unele Mennoite (sunt prezente în Tennessee şi Kentucky). Majoritatea oamenilor cunosc faptul că ei resping tehnologia modernă (ei conduc trăsuri în loc de maşini şi poartă haine şi bărbi care îi fac deosebiţi). Am auzit adeseori argumentul cum că faptul de a respinge cultura integrării îi face ineficienţi ca martori ai lui Hristos. Totuşi, găsesc intersant faptul că un grup atât de puţin numeros care refuză participarea la cultură este atât de bine cunoscut şi recunoscut. Mulţi oameni cunosc faptul că ei sunt pacifişti şi resping violenţa. Unii mai cunosc şi faptul că ei nu votează şi nici nu participă la viaţa politică. Practicile lor şi controversele aduse de ei au făcut subiectul câtorva filme. Aceste contradicţii sunt interesante pentru cultura secularizată din simplul motiv că aduc în discuţie lucruri pe care secularismul le ia drept cerinţe. Este violenţa necesară ?

 Ortodoxia nu este şi nu ar trebui să fie un ghetto (în limbajul secularizat) religios. Însă viaţa ortodoxă nu ar putea şi nu ar trebui integrată într-o cultura secularizată. O ortodoxie invizibilă ar respinge înţelepciunea celui de-al Şaptelea Consiliu Ecumenic şi ar face pact cu diavolul printr-o cultură care urăşte însăşi existenţa noastră (ca şi orice formă de practică creştină). Ortodoxia nu a avut un Consiliu de la Vatican precum catolicii, însă aceleaşi forţe ce acţionează din interiorul culturii au avut un impact asupra practicilor Bisericii. Practica Liturghiei a rămas în general neatinsă însă a început să aibă participanţi ai unei congregaţii din ce în ce mai secularizate. Divorţul dintre Liturghie şi viaţa congregatională este o realitate semnificativă care nu poate fi ignorată. Înţelepciunea şi Tradiţia care conduc Sfânta Liturghie sunt cu siguranţă suficient de înţelepte pentru a conduce viaţa de zi cu zi.

 Pentru mine este interesant faptul că problemele legate de practici sunt mult mai controversate decât problemele legate de doctrină şi alte lucruri asemenea. Aceasta spune ceva despre importanţa relativă. Ceea ce facem nu ar trebui să ne fie indiferent. Daca ai eşti ucenicul lui Hristos atunci fă ceva !

 

Traducere Cristina Serbanescu

Limbajul tăcerii

„Limba inimii este tăcerea – nu o tăcere mohorâtă, goală, ci una profundă, plină de înţeles, care cântă neîncetat mărirea lui Dumnezeu.”

                                                               Arhimandrit Meletios Webber

+++

 Limbajul e tăcere. Voi încălca acest oximoron minunat, vorbind despre tăcere. Este o problemă inerentă întregii teologii. Folosim cuvinte pentru a vorbi despre ceea ce este inefabil. Când vorbim cel mai bine despre aceste lucruri, vorbim utilizând contradicţii şi oximoroane – ghicitori, enigme, mistere şi paradoxuri. Pentru că adevărul acestor lucruri nu este în cuvinte ci în spaţiul de dintre cuvinte, în liniştea adusă de contradicţii.

Se spune de către părinţi că „tăcerea e limba cerului”. Transferul fratelui Meletios a acestei afirmaţii dinspre cer către inimă, pur şi simplu recunoaşte inima ca fiind locul unde este raiul. Cei care nu cunosc încă raiul nu au găsit încă locul inimii. Găsirea locului inimii este printre cele mai dificile şi esenţiale părţi ale vieţii creştine.

Cei din afară tradiţiei creştine pot şi ei să îşi găsească un asemenea loc – nu ar trebui să îi invidiem – găsirea acelui loc al inimii nu face niciun rău şi poate aduce multe lucruri bune – las asta în mâinile lui Dumnezeu. Webber (şi tradiţia Ortodoxă) subliniază că mintea, locul raţiunii, emoţiei, etc., are un rol important în existenţa umană, dar nu ar trebui să aibă un rol independent şi guvernator. Oricine care a observat cât de complet indisciplinată este mintea va înţelege acest lucru. Mintea produce în mod constant zgomot în legătură cu orice, generând un şuvoi de imagini şi sentimente uneori inutile. Zgomotul minţii, pentru unii, poate fi un mod extenuant de a trăi.

Tăcerea inimii nu este tăcerea datorată unui gol sau nimicniciei. Tăcerea inimii e sunetul plenitudinii. Este tăcută pentru că nici un cuvânt, nici o imagine nu este suficientă. Numai tăcerea poate conţine ceea ce nu poate fi cuprins.

Vladimir Lossky, teologul rus al exilului în secolul 20, echivalează tăcerea cu Tradiţia. Este demn să menţionăm câteva din gândurile sale. El începe citându-l pe Sf Igantius din Antioch: „Cel care are într-adevăr în inimă sa cuvântul lui Iisus, îi poate auzi până şi tăcerea”.

Abilitatea de a auzi tăcerea lui Iisus, atribuită celor care într-adevăr stăpânesc cuvântul Lui pare a fi ecoul cuvintelor repetate ale lui Hristos către cei ce îl urmau: „cine are urechi de auzit să audă”. Cuvintele Evangheliei au deci o cotă de tăcere ce nu poate fi percepută de cei din afară. Sfântul Vasile înclină şi el în aceeaşi direcţie când zice, în pasajele sale despre tradiţii, că există o formă de tăcere în limbajul obscur al Scripturii, pentru a o face dificilă de înţeles, în folosul celor ce o citesc. Tăcerea Scripturii nu poate fi ruptă de ea, este transmisă de Biserică prin cuvintele Evangheliei ca o condiţie caracteristică acceptării lor.

În contrast cu cuvintele (din planul orizontal), această tăcere care le acompaniază nu implică niciun fel de insuficientă proprie. Ea indică că adevăratul mesaj implică o conversie către planul vertical, pentru ca cel ce citeşte să poată “pricepe împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea” Cuvântului. (Efeseni 3:18).

În punctul în care am ajuns nu mai putem opune Scriptura Tradiţiei şi nici nu le putem juxtapune ca două realităţi distincte. Trebuie totuşi să distingem între ele, pentru a evalua mai bine unitatea lor indivizibilă ce îi conferă Cuvântului dat Bisericii caracterul de plenitudine.

Dacă Scriptură şi tot ceea ce Biserica poate produce în cuvinte scrise sau pronunţate, în imagini sau simboluri liturgice, reprezintă modalităţi diferite de a exprima Adevărul, Tradiţia conferă un mod unic de a îl primi. Spunem în mod specific „unic” şi nu „uniform”, deoarece în forma pură a Tradiţiei, nu există nimic formal.

Tradiţia nu se impune conştiinţei umane prin garantări formale ale credinţei sau adevărurilor, ci conferă un cadru pentru descoperirea acestora. Nu este conţinutul Cuvântului ci lumina care îl relevă. Nu este doar un cuvânt, ci respiraţia care face ca un cuvânt să se audă în acelaşi timp cu tăcerea din care provine. Nu este Adevărul, ci o comunicare cu Spiritul Adevărului, în afara căruia Adevărul nu poate fi primit. Noţiunea pură a Tradiţiei poate fi definită prin a spune că este viaţa Sfântului Duh în Biserică, comunicând fiecăruia din membrii uniţi întru Trupul lui Hristos posibilitatea de a auzi, de a primi, de a cunoaşte Adevărul în Lumina de care aparţine, şi nu în lumina judecăţii umane.

Tăcerea e deci condiţia necesară pentru a auzi întregul cuvânt – şi această tăcere este Tradiţia.

Asemenea abordări ale teologiei mistice (aşa cum faimoasa operă a lui Lossky a fos intitulată) demonstrează cât de centrală este Tradiţia pentru Ortodoxie şi de ce transcede simpla acţiune de a „face ceea ce s-a mai făcut”. „Ceea ce s-a făcut întotdeauna” este corect dacă şi numai dacă înţelegem că ceea ce s-a făcut din totdeauna este tăcerea în care cuvintele sunt spuse – şi nu orice tăcere, ci ceea în care se află cuvântul lui Iisus.

Aşa cum Lossky ar observa probabil, tăcerea care e limbajul inimii, nu este o simplă tăcere naturală (şi deci inaccesibilă celui ce nu crede), ci o parte inerentă a cuvântului lui Iisus. Tăcerea cuvântului lui Iisus vorbeşte tăcerii inimii, devine tăcerea inimii. „Un val cheamă un alt val” (Psalmi 42:7). Tăcerea inimii devine acea condiţie necesară pentru a auzi cuvântul lui Iisus, care nu e altceva decât mântuirea.

 

Traducere de Oana Gavril

Misterul Sfintelor Paşti

În Apocalipsa sa, Sfântul Ioan îl descrie pe Hristos ca “Milelul junghiat de la întemeierea lumii” (13:8). Este una din multele afirmaţii interesante din cartea de imagini şi minuni. Oricum, descrierea lui Hristos are multe de spus despre taina Paştelui (Învierea lui Hristos).

Pentru început, este clar că Paştile este mai mult decât un eveniment istoric. Sigur că include moartea istorică, înmormântarea şi învierea lui Hristos. Dar afirmaţii ca aceea a Sfântului Ioan duc la faptul că Sfintele Paşti sunt şi un eveniment în care ceea ce este în afara timpului se intersectează cu timpul.  Din acest motiv celebrarea Sfintelor Paşti nu este niciodată pur şi simplu o celebrare a ceva care s–a întâmplat cu mult timp în urmă. Evenimentul care s–a întâmplat cu mult timp în urmă este şi evenimentul care s–a întâmplat înainte de a fi creaţia şi evenimentul care va fi culminarea a tot ceea ce e la Sfârşit.

Aceasta este chiar baza înţelegerii creştine ortodoxe a vieţii, a Bisericii. Paştile lui Hristos este chiar viaţa noastră. Este prezent la noi în orice moment al vieţii noastre şi este sursa vieţii noastre şi adevărul existenţei noastre. Credem că special când Biserica adună pe toţi la închinare, suntem în Sfintele Paşti ale lui Hristos. Raiul şi pământul se întâlnesc şi suntem uniţi cu Dumnezeu în sărbătoarea Trupului şi Sângelui Său. Raiul şi pământul se întâlnesc; prezentul, trecutul şi viitorul se întâlnesc cu ceea ce este dincolo de timp. Creatul întâlneşte Necreatul.

În cadrul Paştilor lui Hristos este sensul şi împlinirea tuturor lucrurilor. Mulţi dintre creştinii moderni s–au învățat cu vederea lineară a lumii seculare. Într–un astfel de contest, Paştile încep să se estompeze într–un memorial al trecutului, sau, mai chiar mai rău, încă un eveniment cultural anual.

Bineînţeles, este imposibil pentru un astfel de festival să aibă un context cultural – fiinţele umane produc cultură. Oricum, ar trebui să înţelegem că nu cultura este cea care dă sens Paştilui – ci Sfintele Paşti care dau sens unei culturii.

La sfârşitul tuturor lucrurilor, acolo este Paştile. Totul şi toată lumea va găsi înţelesul acestuia acolo – care se potriveşte de când Paştile a fost înaintea tuturor lucrurilor.